ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5582/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2019 sub nr. x/2019, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, anularea în parte a Ordinului nr. 5257/C/14.11.2018 emis de Ministerul Justiției și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție, emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum și la plata diferențelor drepturilor salariale rezultate până la zi.

Hotărârea instanței de fond recurată

Prin sentința civilă nr. 887 pronunțată la 2 octombrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, a anulat în parte OMJ nr. 5257/C/14.11.2018, a obligat pe pârât să emită reclamantei un nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradație și indemnizație corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase cuvenite față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție, grad, treaptă cu cei cu care beneficiază de un nivel de salarizare superior și a obligat pe pârât la plata diferențelor salariale dintre drepturile salariale stabilite conform celor menționate anterior și drepturile salariale efectiv încasate.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 887 pronunțată la 2 octombrie 2020 de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii, ca netemeinică.

Apreciază ca instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține că cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc, formulate de către personalul instanțelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției.

Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamantei au fost stabilite cu instanța angajatoare, în speță, Tribunalul București, astfel că drepturile salariale au fost plătite direct de către aceasta.

Așadar, Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanta, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că prima instanță în mod netemeinic și nelegal a obligat ordonatorul principal de credite la plata unor diferențe de drepturi bănești.

Ca atare, sentința recurată este netemeinică, sens în care urmează să se admită excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la plata diferentelor de drepturi bănești și să respingeți cererea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește fondul cauzei, contrar celor reținute de instanța de fond, arată că potrivit O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției a prevăzut în forma anterioară adoptării Legii nr. 330/2009, dreptul judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și magistraților-asistenți de a beneficia, în raport cu vechimea numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor, de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară, calculată în procente.

Rațiunile pentru care legislația excludea asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistratilor, cu un statut diferit care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Mandatul limitat (a 5 ani) a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat.

Susține că nu există bază legală pentru stabilirea indemnizației reclamantei prin raportare la asistenții judiciari care au fost despăgubiți de instanțe, pentru tratamentul discriminatoriu la locui de muncă, prin nerecunoașterea sporului de fidelitate, potrivit art. 4 din O.U.G . nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ. solicită admiterea recursului și casarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la obligația plății și respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală, a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 decembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 5257/C/14.11.2018 emis de Ministerul Justiției și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție, emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 16 ani.

În esență, a arătat că prin ordinul contestat au fost stabilite drepturile salariale începând cu data 01.11.2018, însă, deși vechimea este unul dintre criteriile stabilirii salariului, în cazul său nu este menționată vechimea în justiție, fiind reținută o vechime de 0-3 ani respectiv 3-5 ani, cu toate că, la data de 30 iunie 2020 avea deja o vechime în funcție de 18 ani.

Prin sentința recurată, instanța a admis în parte cererea reclamantei și a dispus anularea în parte a OMJ nr. 5257/C/14.11.2018, obligând pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradație și indemnizație corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase cuvenite față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție, grad, treaptă cu cei cu care beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum și la plata diferențelor salariale dintre drepturile salariale stabilite conform celor menționate anterior și drepturile salariale efectiv încasate.

Pentru a pronunța această sentință, judecătorul fondului a reținut că reclamanta este îndreptățită la sporul de fidelitate, în raport de puterea de lucru judecat a mai multor hotărâri judecătorești definitive prin care s-a recunoscut dreptul asistenților judiciari la indemnizație calculată în raport de vechimea efectivă în funcție juridică, apreciind deopotrivă că au fost nesocotite prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016.

Prin raportare la practica judiciară în cauze similare, în care colegi ai reclamantei aflați în situații de muncă identice au beneficiat de acest spor, a apreciat instanța că reclamanta este îndreptățită la emiterea unui nou ordin corespunzător de salarizare.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că pârâtul a criticat mai întâi soluția instanței de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, în condițiile în care această autoritate nu s-a aflat în nici un raport juridic cu reclamanta, raporturile de muncă ale acesteia fiind stabilite cu instanța angajatoare, în speță, Tribunalul București, astfel că drepturile salariale au fost plătite direct de către aceasta.

Această critică nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, având în vedere obiectul concret al cauzei, care vizează în principal, anularea parțială a unui act administrativ emis de pârât, precum și dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În raport de obiectul concret al cauzei, care vizează în principal, anularea parțială a unui act administrativ emis de pârât, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, emitentul ordinului de salarizare supus controlului judecătoresc de față fiind chiar entitatea chemată în proces.

Cu privire la fondul cauzei, a susținut recurentul că au fost încălcate dispozițiile art. 16 Secțiunea 3 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării asistenților judiciari, ordinul contestat fiind emis chiar în baza acestui act normativ.

Reține astfel Înalta Curte că, prin Ordinul nr. 5257/C/19.12.2018, emis de Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției s-au stabilit drepturile salariale ale doamnei A. – asistent judiciar în cadrul Tribunalului București, începând cu data de 01.11.2018.

Împotriva acestui ordin reclamanta a formulat contestație, ce a fost respinsă de Ministerul Justiției cu motivarea că mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este majorarea pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate)

A arătat pârâtul că la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv pentru tranșa de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, fidelizarea fiind incompatibilă cu noțiunea de mandat.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 precum și ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad, gradație, pe clase de salarizare, iar în ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere art. 16 din Capitolul VIII, Anexa VI la Legea cadru nr. 153/2017.

Așa cum rezultă din preambulul ordinului contestat, acesta a fost emis în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 304/2004, Legea nr. 153/2017 și H.G. nr. 652/2009.

Potrivit art. 55 din Legea 304/2004, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie din 2 judecători și 2 asistenți judiciari, ce participă la deliberări cu vot consultativ.

Totodată, potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, mandatul asistenților judiciari este de 5 ani, iar, pentru a continua în această funcție, este nevoie de o nouă numire ceea ce implică parcurgerea unei proceduri de reînvestire (depunerea unui dosar nou, o propunere din partea Consiliului Economic și Social, precum și acceptul ministrului justiției; de precizat că ministrul justiției poate respinge candidaturi și dispune reluarea procedurii pentru propunerea de candidați conform art. 8 din H.G. nr. 616/2005 privind condițiile, procedura de selecție și de propunere de către Consiliul Economic și Social a candidaților pentru a fi numiți ca asistenți judiciari de către ministrul justiției, precum și condițiile de delegare, detașare și transfer ale asistenților judiciari).

Se constată, așadar, că în cazul asistenților judiciari, la împlinirea fiecărui mandat, este nevoie de o nouă numire în condițiile H.G. nr. 616/2005. Prin urmare, în cazul asistenților nu este vorba de o exercitare neîntreruptă a funcției întrucât la fiecare nou mandat, aceștia sunt personal nou-încadrat/numit în aceeași instituție.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea nr. 284/2010, asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

Această soluție legislativă a fost preluată și în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secțiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare, având următorul conținut:

"(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

(2) Asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 24 și 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.

(3) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale asistenților judiciari se stabilesc prin ordin al Ministrului Justiției."

Potrivit Normelor metodologice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar se reîncadrează în aceeași funcție și gradație, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100."

Pct. III. A. din Ordinul comun MMFPS și MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prevede "Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".

Din interpretarea coroborată a acestor dispozițiilor legale rezultă că legea de salarizare prevede expres că există numai două tranșe de vechime ce pot fi acordate asistenților judiciari, anume de la 0-3 ani, respectiv de la 3-5 ani.

Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Or, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care asistentul judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv de la 3 la 5 ani.

Astfel, s-a avut în vedere rațiunea numirii pe o perioadă determinată, de 5 ani, (mandat limitat în timp), scopul numirii asistenților judiciari, rolul lor în sistem, iar faptul că același asistent judiciar ar putea eventual obține ulterior un alt mandat de 5 ani este irelevant, atât timp cât noțiunea de fidelizare este incompatibilă cu noțiunea de mandat.

Dispozițiile legale incidente în materia salarizării asistenților judiciari au luat aprioric în considerare faptul că exercitarea funcției de asistent judiciar este esențialmente temporară, aceștia fiind numiți pe un mandat cu o durată limitată de 5 ani, și că obținerea unor noi mandate se înfățișează doar ca o simplă vocație și posibilitate, neputându-se vorbi despre un drept cert și absolut în această privință.

De altfel, soluția legislativă conținută în Legea-cadru nr. 284/2010 a fost preluată și în prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017.

În privința acestui din urmă text există o jurisprudență recentă a instanței de contencios constituțional, care poate fi preluată mutatis mutandis și în privința dispozițiilor corelative din Legea-cadru nr. 284/2010 și în care s-a reținut lipsa caracterului discriminatoriu al regulilor privind salarizarea asistenților judiciari și faptul că acestea reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fondurile publice, ceea ce se înscrie în marja sa de apreciere, permisă de art. 16 din Constituția României.

Analizând diferența de tratament juridic a asistenților judiciari în raport cu judecătorii, instanța de contencios constituțional a considerat că aceasta este justificată de faptul că asistenții judiciari, deși participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ la înfăptuirea actului de justiție, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfășurată de aceștia și cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanța activității desfășurate de asistenții judiciari și ținând cont și de obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile ce le revin acestora, legiuitorul a înțeles să stabilească un nivel al indemnizației corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 ani la 5 ani, ceea ce nu contravine principiului egalității, acest principiu neavând semnificația omogenității, de vreme ce situații obiectiv diferite justifică și chiar impun uneori un tratament diferențiat. În același context Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, nu înseamnă uniformitate, astfel încât a constatat că soluția legislativă în materia salarizării asistenților judiciari nu încalcă dispozițiile constituționale evocate prin raportare la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, având în vedere dispoziții legale anterior menționate, recurentul-pârât nu putea stabili o încadrarea prin raportare la alte tranșe de vechime decât cele stabilite prin lege.

În acest sens prezintă relevanță și Decizia nr. 1543/2009 a Curții Constituționale prin care, în efectuarea controlului de constituționalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, statuându-se că "autorul dorește o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii și a asistenților judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora și magistrați-asistenți. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, și prin Decizia nr. 155/2002, instanța de control constituțional, verificând conformitatea cu Legea fundamentală a unei reglementări similare din Legea nr. 50/1996, a reținut că "acordarea adaosului la indemnizația de încadrare a magistraților numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecător, procuror sau în alte funcții asimilate acestora este o opțiune a legiuitorului, constituind o recompensă pentru fidelitatea față de aceste funcții. Persoanele care au dobândit vechime într-o funcție de magistrat și în funcții asimilate acesteia se află într-o situație diferită față de cele care au realizat vechime în alte funcții cu profil juridic".

De asemenea, prin Decizia nr. 812/2020, aplicabilă mutatis mutandis, prin care s-a efectuat controlul de constituționalitate a unei reglementări cu conținut identic celei consacrate în Legea-cadru nr. 284/2010, cuprinse în art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituțională a statuat în sensul că:

" aceste dispoziții legale stabilesc în mod nediscriminatoriu reguli privind salarizarea asistenților judiciari. Raportat la critica de neconstituționalitate formulată prin prisma unei pretinse discriminări sub aspectul salarizării în cadrul categoriei asistenților judiciari, Curtea constată că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, situându-se în marja sa de apreciere, permisă de dispozițiile art. 16 din Constituție.

În același timp, Curtea reține că diferența de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată de faptul că asistenții judiciari, deși participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiție, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfășurată de aceștia și cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanța activității desfășurate de asistenții judiciari și ținând cont și de obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile ce revin acestora, legiuitorul a înțeles să stabilească un nivel al indemnizației corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A) nr. crt. 4 aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalității în drepturi, care nu are semnificația omogenității, astfel că situații obiectiv diferite justifică și uneori chiar impun un tratament juridic diferențiat. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999).

În consecință, Curtea constată că prevederile de lege criticate nu încalcă dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi."

În egală măsură, prin Decizia nr. 889/2020, Curtea Constituțională a reținut, referindu-se și la criticile care vizau aplicarea considerentelor Deciziei nr. 794/2016, următoarele:

"acceptarea criticilor formulate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenților judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcție ar echivala cu transformarea Curții Constituționale în legiuitor pozitiv. (…) Totodată, legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, și Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 5 7, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și B. împotriva României, paragraful 15. (…)

De asemenea, invocarea unor considerente reținute de Curtea Constituțională în jurisprudența sa referitoare la salarizarea unor categorii de personal plătit din fonduri publice nu are incidență în cauză, deoarece vizează ipoteze juridice diferite."

Astfel, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa nr. VI la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale.

Aceasta întrucât includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia.

De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin Decizia nr. 31/17.05.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin «vechime în funcție», în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin «trimitere» la coeficientul de ierarhizare.

(…)

Din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și B. împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din Decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22).

Cât privește existența unei stări de discriminare, invocată de intimata -reclamantă, instanța de control judiciar apreciază ca fiind relevante din această perspectivă și aspectele dezlegate prin punctele 86 – 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat în esență că " posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii.

Statuările ÎCCJ sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., atât în privința dispozitivului cat și a considerentelor decizorii, prin urmare, reține instanța de recurs că în raport de considerentele mai sus enunțate, soluția instanței de fond este una temeinică.

În consecință, intimata-reclamantă nu este îndreptățită la "sporul de fidelitate" în baza Legii nr. 153/2017, astfel că acordarea acestuia nu este posibilă, drepturile salariale prevăzute în Ordinul nr. 5257C/14.11.2018 fiind corect calculate.

Se constată, așadar, că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legislației aplicabilă în materia salarizării asistenților judiciari, respectiv art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secțiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, este una incorectă și, prin urmare, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel fiind, aspectele invocate de către recurent prin cerere de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate neputând fi confirmată de către instanța de control judiciar.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în tot sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 887 din 2 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.