ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4937/2021
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4937/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 22 octombrie 2021
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la data de 12.10.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiției solicitând:
- anularea în parte a Ordinului nr. 27351/C/06.07.2018 și a Răspunsului nr. x/10.09.2018 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție începând cu data de 01.07.2018, emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 18 ani, cu un coeficient de 6,09 (corespunzătoare unei vechimi în funcție între 15-20 ani și gradație 4), și o indemnizație de încadrare de 15.214 precum și sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, confidențialitate, condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate), cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, și obligarea la plata diferențelor drepturilor salariale rezultate, de la data de 01.07.2018 până la zi, actualizate cu indicele de inflație precum și a dobânzii legale aferente sumelor solicitate.
În subsidiar, a solicitat reclamanta obligarea pârâtului la anularea Ordinului nr. 27351/C/06.07.2018 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție începând cu data de 01.07.2018 raportată la o vechime de 3-5 ani limitată în mod neconstituțional și discriminatoriu prin art. 16 din legea nr. 153/2017, un coeficient de 5,17 a gradației 4 și o indemnizație de încadrare de 12,929 (plafonată de art. 38 alin. (6) din aceeași lege nr. 153/2017) și un cuantum al sporurilor aferente precum și plata diferențelor drepturilor salariale rezultate, de la data de 01.07.2018 până la zi, actualizate cu indicele de inflație precum și a dobânzii legale aferente sumelor solicitate.
Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1780 pronunțată la data de 21 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea ca neîntemeiată.
Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și pe fond admiterea contestației așa cum a fost formulată
În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a făcut o aplicare eronată a legii prin neaplicarea în cauză a unui principiu de bază în materia salarizării din cele instituite în art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017 respectiv principiul nediscriminării precum și interpretarea greșită a Legii nr. 71/2015 și ale Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională și a Legii nr. 153/2017 sub aspectul capătului subsidiar de cerere respectiv obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent cu o indemnizație de încadrare raportată la o vechime efectivă în funcție de 3-5, gradație 4.
Se arată de către recurentă că instanța de fond trebuia să analizeze situația de fapt prin raportare în primul rând la obiectul pretențiilor privind salarizarea recurentei și nicidecum cele referitoare la includerea sau nu a recurentei într-o categorie distinctă de cea a judecătorului ori, rolul recurentei în completul de judecată, ori a modalității de intrare în sistem, a mandatului, etc., acest aspect nefiind relevant.
După ce sunt redate considerentele unei hotărâri judecătorești invocate ca și practică judiciară, respectiv Decizia nr. 1287/R/21.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2009, arată recurenta și faptul că Noul C. proc. civ. prin dispozițiile art. 426 alin. (1) instituie obligația pentru asistenții judiciari de redactare a hotărârilor judecătorești ce le sunt repartizate când în compunerea completului de judecată intră și asistenți judiciari. Or, față de activitatea de judecată desfășurată de către această categorie profesională care participă în mod activ la îndeplinirea actului de justiție alături de judecător, făcând parte din componența completului de judecată în justiția socială, apare frustrantă discriminarea privind salarizarea la o vechime în funcție limitată de 0-3 ani, respectiv 3-5 ani.
Susține recurenta că intimatul Ministerul Justiției a emis Ordinul contestat cu încălcarea unuia dintre principiile de bază ale sistemului de salarizare instituit chiar prin legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea cadrul nr. 153/2017, respectiv principiul discriminării potrivit căruia se impune eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție.
În acest sens este și principiul egalității prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 153/2017 prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.
Afirmă recurenta că aceste principii, în forma prevăzută de legiuitor în acest act normativ, sunt în concordanță cu prevederile Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională care a concluzionat în sensul că efectul neconstituționalității art. 3
1
alin. (1)
2
din O.U.G. nr. 57/2015 introdus prin O.U.G. nr. 20/2016 trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale indiferent de instituție sau autoritate publică.
De asemenea, arată recurenta că aprecierea instanței de fond în sensul că asistenții judiciari prin esența și natura funcției nu sunt independenți, nu este corectă, în raport de dispozițiile art. 111 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată, text de lege care prevede că asistenții judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatului și se supun numai legii indiferent de faptul că activitatea se desfășoară în baza unui mandat. În plus, dispozițiile art. 111 alin. (2) din același act normativ stabilește că dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile judecătorilor și procurorilor se aplică și asistenților judiciari.
Totodată, arată recurenta că în mod greșit instanța de fond a apreciat că aceasta nu a beneficiat de un cuantum al sporului adaptat nivelului maxim stabilit prin legile aplicabile dreptului salarial aferent lunii decembrie 2017, iar întregirea acestuia la nivelul maxim neputând interveni ca efect al Legii nr. 153/2017 întrucât aceasta nu prevede o obligație a ordonatorului de credite de reindividualizare a sporurilor în discuție la nivel maxim deoarece față de obiectul acțiunii pârâtul trebuia să aplice dispozițiile art. 16 din Legea nr. 153/2017 referitor la salarizarea asistenților judiciari prin raportare la salariul judecătorului de judecătorie cu o vechime de 3-5 ani.
Se arată că instanța de judecată a mai reținut că ordinul contestat nu face decât să aplice o majorare salarială a unor drepturi salariale din luna decembrie 2017 însă aceasta a analizat dispozițiile Legii nr. 153/2017 doar sub aspectul art. 38 însă recurenta susține că a invocat actul normativ sub toate aspectele și principiile care stau la baza acestuia și prin raportare la celelalte acte normative în vederea eliminării discriminării respectiv a Legii nr. 71/2015, Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională, HP nr. 36/2018, obligatorii pentru instanță.
In final, arată recurenta arată că, în ce privește HP nr. 36/2019, instanța nu a făcut nicio mențiune și nici nu a motivat respingerea sub acest aspect, neținând practic cont de dispozițiile sale.
Apărările intimatului.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Argumente de fapt și de drept relevante
Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 27351/C/06.07.2018 și a Răspunsului nr. x/10.09.2018 emise de Ministerul Justiției și emiterea unui nou ordin de salarizare, în sensul că începând cu data de 01.07.2018, încadrarea ei în funcția de asistent judiciar trebuia făcută corespunzător unei vechimi în funcție de peste 18 ani, adică cu un coeficient de 6,09 și gradația 4, respectiv 6,09 și gradația 4
Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că indemnizația de încadrare majorată cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, pentru funcția similară de asistent judiciar, cu gradația 5 și o vechime în funcție de la 3 la 5 ani (tranșa maximă în care pot fi încadrați asistenții judiciari) nu depășește indemnizația de încadrare stabilită de Legea-cadru nr. 153/2017, pentru anul 2022, pentru această funcție, începând cu data de 1 ianuarie 2018, s-au stabilit indemnizația de încadrare, precum și sporurile din luna decembrie 2017, majorate cu 25%, astfel că prin actul contestat drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite la nivelul de salarizare pentru funcția similară.
Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prin soluția pronunțată instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, prin neaplicarea în cauză a unui principiu de bază în materia salarizării din cele instituite în art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării, motiv de recurs ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că în raport de acest motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.
Constată Înalta Curte că judecătorul fondului a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.
După o analiză a actelor normative în domeniul salarizării a concluzionat judecătorul fondului că la data de 1 ianuarie 2011, asistenții judiciari au fost reîncadrați pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcție, respectiv corespunzător tranșelor 0-3 ani și 3-5 ani, iar în ce privește drepturile salariale, fiind aplicabile dispozițiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare care au prevăzut că nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Legea cadrul nr. 284/2010 asistenții judiciari nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea in funcție.
Înalta Curte, constată că reținerile judecătorului fondului anterior enunțate sunt corecte în raport de dispozițiile Ordinului MFP 77/2011 care au statuat că asistenții judiciari se reîncadrează în aceeași funcție și gradație, clasa de salarizare fiind stabilită în raport de vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) și cap. VIII al anexei nr. VI la Legea cadrul 284/2010 și cu vechimea în muncă.
Reține Înalta Curte, că în ceea ce privește salarizarea asistenților judiciari, dispozițiile art. 16 din capitolul VIII secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc:
(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.
(2) Asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 24 și 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.
(3) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale asistenților judiciari se stabilesc prin ordin al ministrului justiției.
Din interpretarea acestor dispozițiilor legale rezultă că legea de salarizare unitară prevede expres că există numai două tranșe de vechime ce pot fi acordate asistenților judiciari, anume de la 0-3 ani respectiv de la 3-5 ani.
Totodată, Înalta Curte are în vedere și că aceste dispoziții ale art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice au format obiectul excepției de neconstituționalitate ridicată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Veche, iar prin decizia nr. 458 din 1 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, Curtea Constituțională a respins această excepție, reținând la pct. 21-24 din decizie următoarele aspecte: (...)
Curtea a reținut, în esență, că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia salarizării asistenților judiciari, situată în marja sa de apreciere, permisă de dispozițiile art. 16 din Constituție. Legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și B. împotriva României, paragraful 15.
În același timp, diferența de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată și de faptul că asistenții judiciari, deși participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiție, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfășurată de aceștia și cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanța activității desfășurate de asistenții judiciari și ținând cont și de obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile ce le revin acestora, legiuitorul a înțeles să stabilească un nivel al indemnizației corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalității în drepturi, care nu are semnificația omogenității, astfel că situații obiectiv diferite justifică și uneori chiar impun un tratament juridic diferențiat. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999).
În consecință, prevederile de lege criticate nu încalcă dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi prin raportare la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De asemenea, acceptarea criticilor formulate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenților judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcție ar echivala cu transformarea Curții Constituționale în legiuitor pozitiv. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Astfel, interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale incidente în cauză este una corectă, motivul de recurs privind aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 153/2017 nefiind incident în cauză.
Înalta Curte reține că actele atacate au fost emise în aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia:
"(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale:
a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții".
Totodată, alin. (6) al art. 38 prevede că, "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".
Art. 25 prevede că "(1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), pentru instituțiile din sistemul sanitar și de asistență socială și cele din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă și a indemnizațiilor lunare, după caz."
Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că, începând cu 1 ianuarie 2018, majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază și a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite respectiv ordonator de credite principal să nu depășească 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.
Așadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.
Reclamantei îi sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispozițiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII", dar și cu prevederile art. 4 și 5 din Anexa V, Cap. VII, respectiv:
"art. 4 - (1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens".
art. 5 - Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare".
Or, se observă că legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte. Stabilirea în concret a procentului intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia, acesta poate opta cuantumul total pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat, alegerea autorității putând fi cenzurată de organele judiciare doar în condițiile excesului de putere în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Instanța de control judiciar observă că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice sau cu privire la stabilirea acestora într-un cuantum mai mic. C. regulilor privind aplicarea etapizată a legii, aceste prevederi legale vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege, potrivit scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, și anume acela de "eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare", și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.
Totodată, Înalta Curte amintește că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 9 august 2019, reținând că "limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)."
Prin urmare, reclamanta nu pune problema legalității actelor contestate, prin cererea de recurs, formulând aceleași susțineri ca și prin cererea de sesizare a primei instanțe, prin care, în realitate, urmărește să înlăture de la aplicare norme în vigoare.
Regula limitării sumei sporurilor și a stabilirii sporurilor sub forma unei limite maxime, în care fiecare dintre acestea trebuie să se încadreze, și nu ca un procent fix, prestabilit din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri public.
Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 prin care s-a admis recursul în interesul legii, statuându-se următoarele:.
"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."
A reținut Înalta Curte următoarele:
"70. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua, pe calea interpretării unitare, asupra dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul de a se stabili dacă, pentru personalul auxiliar de specialitate din instanțe și parchete, procentul de limitare a sporurilor de 30%, prevăzut de art. 25 alin. (1) din aceeași lege, se raportează la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale sau la ordonatorul principal de credite, cu consecința acordării unor sporuri în cuantumul maxim (45%) prevăzut în cuprinsul art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.
De asemenea, se solicită a se statua, în ipoteza în care personalului mai sus amintit i s-a stabilit un cuantum al sporurilor de 30%, prin raportare la nivelul ordonatorului secundar de credite (curte de apel), dacă acesta este îndreptățit să pretindă plata diferențelor de drepturi prin raportare la nivelul maxim stabilit în cadrul familiei ocupaționale (45%), în temeiul principiilor nediscriminării și egalității, consacrate în cuprinsul art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 sau dacă principiul egalității face referire numai la salariul de bază, iar o eventuală salarizare discriminatorie rezultă din aplicarea legii . . . . . . . . . .
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligația de a limita sporurile acordate angajaților în funcție de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terțiari, așa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terțiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază și celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre acești ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.
Responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale în care sunt incluse și sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituții sau autorități publice. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, care dispun că: "Ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu".
Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".
În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.
Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.
Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu reține o încălcare a principiului egalității în cazul unor diferențe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greșită prima orientare jurisprudențială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situații de discriminare pe cale judiciară și repararea, în consecință, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% și în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), care desfășoară activitate în condiții similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătorești, fie în baza unei decizii administrative.
De principiu, pot exista situații concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeași situație a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.
Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale.
Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.
Mai mult, în această privință, în jurisprudența recentă a Curții Constituționale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)
Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii".
Statuările ÎCCJ sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., atât în privința dispozitivului cat și a considerentelor decizorii, prin urmare, reține instanța de recurs că în raport de considerentele mai sus enunțate, soluția instanței de fond este una temeinică.
În atare condiții, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1780 din 21 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2021.