ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4163/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la 07.07.2020 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București: - anularea în parte a Ordinului nr. 571/C/18.02.2020, - obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție, - obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin dc încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, - obligarea pârâtului Ministerul Justiției să vireze pârâtului Tribunalul București sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare, - obligarea pârâtului Tribunalul București la plata, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată, - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1011 din 23 octombrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Respinge excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției. Admite cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București . Anulează în parte O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020 în privința drepturilor salariale ale reclamantei. Obligă pe pârâtul Ministerul Justiției să emită un alt ordin de încadrare a reclamantei cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5, precum și în raport cu sporurile de risc și solicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior. Obligă pe pârâtul Ministerul Justiției să vireze Tribunalului București sumele necesare drepturilor salariale menționate. Obligă pe pârâtul Tribunalul București la plata diferenței de drepturi salariale dintre venitul salarial calculat conform celor menționate mai sus și venitul salarial efectiv încasat."

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, ambii criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât Ministerul Justiției a criticat soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că prin acțiune s-a solicitat controlul de legalitate al O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020. Însă, potrivit art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ceea ce se atacă în fața instanței de contencios administrativ este hotărârea de soluționare a contestației formulate împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Întrucât în speță intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a ordinului de salarizare, iar nu a hotărârii pronunțate în contestația administrativă, apreciază recurentul-pârât că acțiunea este inadmisibilă. Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că instanța de fond a dat o soluție greșită de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției. În acest sens, potrivit art. 3 din H.G. nr. 652/2009, ministerul nu deține competențe referitoare la emiterea actelor individuale de încadrare salarială a personalului instanțelor judecătorești, astfel că obligația recalculării indemnizației de încadrare excede competențelor sale legale. Mai arată recurentul-pârât că are calitatea de ordonator principal de credite, iar conform legislației și jurisprudenței în materie indicate în recurs, nu are calitate procesuală în litigiul dintre salariat și angajator având ca obiect drepturi salariale. Totodată, cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare plății diferențelor salariale, susține că această procedură reclamă intervenția Ministerului Finanțelor, conform H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea acestui minister și art. 30 din Legea nr. 69/2010 Ministerul Justiției având doar atribuția de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale. Alocarea fondurilor necesare se face de către Ministerul Finanțelor după aprobarea bugetului în Parlament, iar Ministerul Justiției efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terțiari de credite în condițiile legii, nefiind necesară o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu ordonatorul principal de credite, de obligare la alocarea de fonduri. În acest sens, solicită a se avea în vedere considerentele deciziei nr. 10/2011 pronunțată de Î.C.C.J. - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât consideră că prima instanță a soluționat greșit cauza în baza prezumției puterii de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 1226/2018, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017 și sentința civilă nr. 1018/19.12.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, fără a analiza efectiv ordinul atacat și actele care au stat la baza emiterii sale și în condițiile în care reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe prezumția puterii de lucru judecat, ci pe reaua-credință a pârâtului și pe refuzul punerii în executare a sentinței amintite. Ordinul ministrului justiției nr. 571/C/18.02.2020 este emis în temeiul Legii nr. 153/2017, iar potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani". Prin urmare, legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în această funcție, având în vedere că ei sunt numiți pentru un mandat limitat de 5 ani și, prin natura funcției, nu sunt independenți, astfel că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a vechimii în specialitate nu are caracter nejustificat. Menționează recurentul că, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare, iar reîncadrarea salarială a asistenților judiciari s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 și a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011. A mai arătat recurentul-pârât că, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat. Astfel, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. Prin recursul formulat, pârâtul Tribunalul București a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea pretențiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiate. Astfel, recurentul-pârât critică soluția prin care a fost obligat la plata diferențelor salariale solicitate de reclamantă, susținând că, în raport de dispozițiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Ministerului Justiției este ordonator principal de credite și, totodată, îi revine atribuția emiterii actelor administrative de stabilire a indemnizațiilor de încadrare pentru judecători, în baza cărora ordonatorii secundari și terțiari de credite procedează la achitarea salariilor. Prin urmare, Tribunalul București, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu are posibilitatea de a achita diferențele salariale în discuție, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiției. Consideră recurentul-pârât că soluția prin care a fost obligat la plata drepturilor bănești este nelegală și prin raportare la dispozițiile art. 17 alin. (1), (2) 1 - (4) și art. 22 alin. (1) și (2) lit. a) și c) din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, întrucât instanța de fond a stabilit o obligație de plată a unor sume din bugetul de stat în afara cadrului de execuție bugetară sau a unor amendamente aprobate de Parlament, punând Tribunalul București în situația de a nu respecta prevederile legale enunțate și determinând dificultăți financiare în gestionarea bugetului instituției. Pronunțând această soluție, prima instanță și-a arogat atribuții ce revin autorității legislative și competențe legate de execuția bugetară și, totodată, a ignorat obligațiile asumate de România prin Pactul de stabilitate și de creștere, respectiv de Tratatul privind stabilitatea și guvernanța în Uniunea Economică și Monetară, adoptat în anul 2012.

Apărările formulate de intimată Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat, respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. În esență, intimata a apreciat că instanța a respins în mod corect excepțiile invocate și a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 71/2015, hotărârile judecatorești definitive prin care asistenților-judiciarI le-a fost recunoscută vechimea în funcție și acordat procentul aferent acestei vechimi, dar și decizia CCR nr. 794/15.12.2016.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurenți și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate și le va admite în limitele și pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește critica recurentului-pârât Ministerul Justiției, referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată. Recurentul-pârât a susținut acest fine de neprimire a acțiunii pe motivul neatacării în fața instanței de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluționarea contestației formulate împotriva O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020. Înalta Curte reține că prima instanță a respins această excepție, ca neîntemeiată, apreciind că răspunsul emis de Ministerul Justiției la contestația formulată de reclamantă nu îmbracă forma unei hotărâri în sensul prevăzut de textul de lege anterior citat; or, prin criticile formulate în recurs, pârâtul nu a răspuns acestui considerent, necontestând concret argumentele instanței de fond, ci doar reiterând susținerile din fond. Înalta Curte reține că intimata-reclamantă a formulat contestație împotriva O.M.J. nr. 571/C/18.02.2020, înregistrată la Ministerul Justiției sub nr. x/2020. Ca răspuns la această contestație, recurentul-pârât a emis adresa nr. x/5.06.2020, prin care a prezentat un istoric al actelor normative incidente în materia salarizării asistenților judiciari și concluzia potrivit căreia nu există un temei legislativ de stabilirea a indemnizațiilor asistenților judiciari în raport de vechimea efectivă în funcție. Se mai menționează succint că în ceea ce privește hotărârile judecătorești, acestea urmează să fie puse în executare conform celor dispuse de instanța de judecată. Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că răspunsul emis de Ministerul Justiției la contestația administrativă a reclamantei nu prezintă caracteristicile formale ale unei hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007. Astfel fiind, constatarea inadmisibilității acțiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantei de anulare a acestei adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privința ordinului atacat, cât și în privința adresei de răspuns, iar actul administrativ vătămător al drepturilor și intereselor reclamantei este ordinul de stabilire a încadrării salariale. Cât privește fondul cauzei, Înalta Curte reține prima instanță a admis acțiunea reclamantei, reținând în esență că, în aplicarea mecanismului egalizării drepturilor salariale cuvenite asistenților judiciari, concretizat în pronunțarea mai multor hotărâri prin care altor persoane care ocupă aceleași funcții le-a fost recunoscută în integralitate vechimea în funcție, reclamanta este îndreptățită la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare în integralitate a vechimii în funcția de asistent judiciar, respectiv coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5. Prin urmare, a apreciat că, deși acest mecanism este aplicabil perioadei anterioare datei de 01.07.2017, în raport de mecanismul de aplicare a Legii nr. 153/2017, efectele egalizării la nivelul maxim stabilit sub imperiul legii vechi se extind și în etapele de aplicare a Legii nr. 153/2017 care au ca punct de pornire nivelul salarial existent la data de 30.06.2017. Instanța de control judiciar nu poate valida raționamentul primei instanțe, deoarece acesta reflectă greșita interpretare și aplicare a cadrului normativ incident în materie, fiind întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil la acest moment, care prevede că indemnizația lunară de încadrare cuvenită asistenților judiciari se calculează exclusiv în funcție de două tranșe de vechime în funcție, de la 0 la 3 ani, precum și de la 3 la 5 ani, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, se constată că ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 1 alin. (1) - (l 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză: "160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite. 161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferențe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului și evoluției legislației salariale incidente. 162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalități salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătorești, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale și care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenților judiciari și obligația corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim. 163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătorești invocate drept termen de comparație și-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situația juridică premisă este asimilabilă inexistenței vreunei diferențe salariale izvorâte fie din legislația salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale. 164. Așadar, nu se poate reține existenta unei inechități salariale și, pe cale de consecință, nu poate fi rațional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanță a principiului egalității de tratament. 165. Construcția argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudențială apare, în consecință, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferențe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-și află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenților judiciari, nici în hotărâri judecătorești producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiții, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării și înlăturării inegalităților din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluții legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăși sursă generatoare de inechități salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenția instanței supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudențială activat. 166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat). 167. Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale. 168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi. 169. Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia. 170. De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis: "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context". De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție. Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani. În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției, astfel că se impune menținerea ca legal a Ordinului Ministerului Justiției nr. 571/C/18.02.2020 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei. De asemenea, reține că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanței de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecății primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 12/06.06.2022. Dată fiind concluzia anterior enunțată, de constatare a legalității ordinului contestat, care atrage respingerea primului capăt de cerere, nu se mai impune nici analiza argumentelor vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției pe cel de al doilea capăt de cerere, respectiv cele formulate de pârâtul Tribunalul București referitoare la obligarea sa la plata diferenței de drepturi salariale. Totodată, din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării, Înalta Curte amintește că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22). De asemenea, prezintă relevanță și considerentele cuprinse în paragrafele 128 și 129 din decizia nr. 49/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cărora: "128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ari. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție - întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat. 129. În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeași instituție sau în același serviciu, privat sau public, deci când obligația există în sarcina aceluiași angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiți, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plății [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]". Relevantă este și jurisprudența CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reținut următoarele: "73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție." În această speță, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești din perioada de referință 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparație utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acțiuni în justiție, invocate de intimata-reclamanți în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenților judiciari față de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului egalității de tratament juridic și al nediscriminării și nu se poate trece peste dispoziția concretă a legii pentru a da eficiență unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, și nu de interpretare a legii. Este de observat și faptul că hotărârile judecătorești datând din perioada 2008-2009 vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 și Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat și magistrații-asistenți). Or, după abrogarea O.U.G. nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani. Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial. Pentru argumentele expuse, constatând că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din același cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.