ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5427/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal la data de 07 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- anularea în parte a Ordinului nr. 571/C/18.02.2020;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să vireze pârâtului Tribunalul București sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare;

- obligarea pârâtului Tribunalul București să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezenta cauză.

Reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a precizat că solicită și anularea răspunsului nr. x/2020, emis de Ministerul Justiției, cu privire la plângerea formulată împotriva Ordinului nr. 571/C/18.02.2020.

Prin sentința civilă nr. 221 din 25 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile;

- a admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București;

- a anulat răspunsul nr. x/2020, emis de pârâtul Ministerul Justiției;

- a anulat în parte ordinul de salarizare nr. 571/C din 18.02.2020, emis de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce o privește pe reclamantă;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile cuvenite față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

- a obligat pârâtul Tribunalul București să plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale rezultate și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 221 din 25 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Secțiunea a 3-a, Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

Astfel, prima instanță a soluționat mod greșit cauza, prin raportare la sentința civilă nr. 1402/18.09.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 653/2020 a Curții de Apel București, reținând că obligația care incumbă Ministerului Justiției în temeiul acestei hotărâri se realizează prin emiterea unui ordin de salarizare.

Aceasta deoarece, pe de o parte, reclamanta a renunțat în mod expres la capătul de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, iar pe de altă parte, singura obligație impusă în sarcina Ministerului Justiției a constat în "a efectua procedurile corespunzătoare (alocarea fondurilor) punerii în plată" a drepturilor salariale acordate.

Similar, sentința nr. 1687/24.10.2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, în favoarea altui asistent judiciar și reținută ca reper de prima instanță, nu a obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la calculul și plata unor diferențe/despăgubiri salariale, astfel că în temeiul acestei hotărâri nu au fost emise noi acte de reîncadrare salariale nici în favoarea acestui reclamant. Totodată, pentru a respinge în acest ultim dosar excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, Tribunalul Dâmbovița a reținut că participarea acestui pârât în proces este justificată prin aceea că este ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează bugetul pentru activitatea sa și a instituțiilor din sistemul justiției, repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari și urmărește modul de utilizare a acestora; aceeași motivare a fost avută în vedere și de către Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 1851/13.06.2019.

Astfel, prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat și actele care au stat la baza emiterii acestuia, ci a reținut numai sentința civilă nr. 1402/18.09.2019, pronunțată în favoarea reclamantei și sentința nr. 1687/2018 prin care altui reclamant i-au fost acordate diferențe salariale, reprezentând un spor de fidelitate - spor pentru vechime în specialitatea funcției, neconsacrat legislativ.

Recurentul-pârât a susținut că în fapt, prima instanță a procedat la o modificare și completare a dispozițiilor citate ale Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că a obligat ca la stabilirea indemnizației de încadrare a intimatei-reclamante să fie avut în vedere o vechime în funcție o tranșă de 15-20 ani, neprevăzută de lege în favoarea asistenților judiciari.

Or, stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Curtea Constituțională a constatat prin mai multe decizii neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Cu atât mai mult considerentele respectivelor decizii CCR sunt aplicabile în cazul unui litigiu în care prin dispozitivul sentinței criticate sunt recunoscute drepturi salariale inclusiv pentru viitor, în contextul în care respectivele drepturi nu sunt recunoscute la acest moment, și cu atât mai puțin în viitor, de legiuitorul însuși.

Intimata-reclamantă A. a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare în cauză a efectelor puterii de lucru judecat și la lipsa unui cadru legislativ care să permită intimatei-reclamante să beneficieze de sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitate) sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că prima instanță a judecat în mod greșit cauza doar prin prisma puterii de lucru judecat a sentințelor civile nr. 1402/18.09.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019 și nr. 1687/24.10.2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, fără a analiza efectiv ordinul atacat și actele care au stat la baza emiterii sale; în continuare, recurenta a expus cadrul normativ incident în materia drepturilor salariale cuvenit asistenților-judiciari, care, în opinia sa, nu conferă acestora dreptul la stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a sporului de fidelitate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar reține că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorității lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

Prin sentința civilă nr. 1402/18.09.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosar nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 653/04.06.2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, fiind obligați intimații Tribunalul București și Curtea de Apel București la plata, după demararea procedurilor corespunzătoare, în favoarea reclamantei, a drepturilor salariale echivalente cu sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției (sporul de fidelitate), calculate începând cu data de 24.10.2017 și pe toată perioada în care își produce efecte Ordinul nr. 2422/2018 emis de Ministrul Justiției, care se vor actualiza cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective, Ministerul Justiției având obligația de a efectua procedurile corespunzătoare (alocarea fondurilor) punerii în plată a acestor drepturi salariale.

Conform dispozitivului și considerentelor decizorii ale hotărârilor sus-menționate (expuse în cuprinsul sentinței recurate), în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul intimatei-reclamante la stabilirea indemnizației salariale lunare prin valorificarea sporului de fidelitate - sporului pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, în contradictoriu cu aceleași părți chemate în judecată și în cauza de față.

Față de soluția definitivă a Tribunalului Dâmbovița, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităților necesare constând în emiterea ordinului de salarizare în concordanță cu dispozițiile hotărârii judecătorești definitive, consecutiv anulării OMJ nr. 571/C/2020, ale cărui prevederi nu respectă această hotărâre.

În consecință, criticile și apărările recurentei-pârâte cu privire la inexistența unei norme legale care să confere dreptul reclamantei la sporul de vechime în specialitatea funcției, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. În mod corect instanța de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiul anterior, reprezentând o chestiune litigioasă tranșată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de continuator al Ministerului Justiției nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie, limitându-se la reiterarea apărărilor din fond, care au făcut și obiectul dosarului Tribunalului Dîmbovița nr. 1030/120/2019.

Prin urmare, Înalta Curte respinge, ca nefondate, criticile pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de continuator al Ministerului Justiției, referitoare la greșita reținere în speță a puterii lucrului judecat și la inexistența dreptului reclamantei la stabilirea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate și constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de continuator al Ministerului Justiției împotriva sentinței civile nr. 221 din 25 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de continuator al Ministerului Justiției împotriva sentinței civile nr. 221 din 25 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.