ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2054/2023
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2054/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 25 aprilie 2023
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea parțială a Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiției; obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție; obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI la emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 9 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în muncă de peste 24 ani, gradația 5, coeficient 5,43 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior; obligarea paratului Ministerul Justiției să vireze pârâtului Tribunalul București sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare; obligarea pârâtului Tribunalul București să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale rezultate în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată.
Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 292 din 9 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL BUCUREȘTI; a anulat în parte ordinul de salarizare nr. 5290/C/20.12.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce o privește pe reclamantă; a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție, gradația 5, coeficient 5,43 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile cuvenite față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior; a obligat pârâtul Tribunalul București să plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale rezultate; a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
3.1. Recurentul - pârât Ministerul Justiției și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii reclamantei și respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că prima instanță a soluționat mod greșit cauza în baza prezumției puterii de lucru judecat, raportat la sentința nr. 1687/24.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, în condițiile în care prezumția este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză.
Instanța fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuția părților această prezumție, încălcând astfel principiul contradictorialității. Recurgerea la prezumția puterii lucrului judecat judiciare, pentru prima oară în motivarea hotărârii judecătorești, fără ca anterior să fi fost pus în dezbaterea părților, este contrară dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din C. proc. civ.
Astfel, părții căreia prima instanță i-a opus prezumția doar cu ocazia motivării hotărârii judecătorești, fără însă să fi fost invocată ca atare de reclamantă și nici pusă în discuția părților, i-a fost negat dreptul la apărare, respectiv dreptul de a arăta, prin întâmpinare sau pe parcursul dezbaterilor, incorectitudinea raționamentului pe care prima instanță, în cele din urmă, l-a aplicat.
În susținerea cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 153/2017.
A arătat că Ordinul contestat a fost emis în temeiul Legii nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum și ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare.
Potrivit dispozițiilor citate, legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, fiind deci un mandat limitat, singurele tranșe de vechime în funcție aplicabile fiind de la 0 la 3 ani și, respectiv, de la 3 la 5 ani.
Ca atare, refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii însumate în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării asistenților judiciari.
Mandatul limitat (a 5 ani) a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat.
Înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat. O.U.G. nr. 177/2022 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților și O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Cap. 4, art. 16 și art. 17) nu prevedeau acordarea sporului de fidelitate.
Ulterior, Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariați în ceea ce privește stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum și ale Legii-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare.
În ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere art. 16 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.
Conform art. 16 alin. (1) din lege, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani".
Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011:
"Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar se reîncadrează în aceeași funcție și gradație, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100."
Pct. III. A. din Ordinul comun MMFPS și MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prevede "Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".
Ținând cont de argumentele învederate, se poate constata că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizației intimatei-reclamante cu luarea în calcul a unui spor de 15%, aceasta neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obținut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câștigat de aceștia, în aceleași condiții de vechime.
3.2. Prin recursul formulat în cauză, neîncadrat în drept, pârâtul Tribunalul București a criticat sentința instanței de fond în ceea ce privește obligația instituită în sarcina acestui pârât de a plăti reclamantei diferențele de drepturi salariale rezultate, criticile formulate putând fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul - pârât a invocat prevederile art. 131 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, arătând că Ministerul Justiției are și atribuții în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor și stabilirea drepturilor salariale ale acestora, ordine în baza cărora se procedează la achitarea veniturilor salariate de către ordonatorii secundari și terțiari ai acestei instituții.
Tribunalului București, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile bănești în condițiile solicitate de reclamantă, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiției.
La stabilirea obligației de plată în sarcina Tribunalului București trebuia să se aibă în vedere faptul că îndeplinirea acesteia este subsecventă față de executarea obligațiilor ce revin Ministerului Justiției în domeniul salarizării asistenților judiciari, respectiv ai procedurii de execuție bugetară.
Delimitarea celor două obligații instituite în sarcina pârâților din această cauză este justificată, ca urmare a cumulării de către Ministerul Justiției atât a atribuțiilor de ordonator principal de credite, cât și a celor de emitere a ordinelor de salarizare, cumulare care determină pentru Tribunalul București o imposibilitate reală și efectivă de a pune în executare o hotărâre judecătorească.
În opinia recurentului, sentința recurată constituie o adăugare nepermisă la lege peste voința legiuitorului conținută de prevederile Legii nr. 500/2002 a finanțelor publice, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează procedura de aprobare a bugetului de stat, respectiv de execuție bugetară.
II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor
Preliminar, instanța de control judiciar constată că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a operat o subrogare legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv a Ministrului Justiției, "inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii", iar această subrogare legală, ce are loc pe parcursul derulării litigiului, în contextul unei modificări legislative, nu poate conduce la lipsa calității procesuale pasive a instituției pârâte de la care sunt preluate drepturile și obligațiile ce decurg din proces.
În ceea ce privește soluția dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte observă că aceasta nu a fost recurată de către recurentul-pârât.
Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, împrejurare pentru care instanța de recurs apreciază că nu se mai impune analiza criticilor invocate de recurentul - pârât Tribunalul București.
Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5
1
) și art. 5 alin. (1
1
) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3
1
alin. (1) - (l
3
) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani."
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:
"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.
Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferențe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului și evoluției legislației salariale incidente.
Pe de altă parte, nu existau nici inegalități salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătorești, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale și care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenților judiciari și obligația corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.
Aceasta întrucât, hotărârile judecătorești invocate drept termen de comparație și-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situația juridică premisă este asimilabilă inexistenței vreunei diferențe salariale izvorâte fie din legislația salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.
Așadar, nu se poate reține existenta unei inechități salariale și, pe cale de consecință, nu poate fi rațional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanță a principiului egalității de tratament.
Construcția argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudențială apare, în consecință, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferențe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-și află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenților judiciari, nici în hotărâri judecătorești producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiții, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării și înlăturării inegalităților din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluții legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăși sursă generatoare de inechități salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenția instanței supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudențială activat.
Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).
Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale.
Aceasta întrucât, includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.
Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia.
De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:
"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".
De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.
Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani.
În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte ÎCCJ, astfel că se impune menținerea ca legal a Ordinului Ministerului Justiției nr. 5290/C/20.12.2019 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.
De asemenea, reține că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanței de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecății primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.
În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării, Înalta Curte amintește că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22).
Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 și 129 din decizia nr. 49/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:
"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ari. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție - întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat.
În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeași instituție sau în același serviciu, privat sau public, deci când obligația există în sarcina aceluiași angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiți, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plății [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".
Relevantă este și jurisprudența CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reținut următoarele:
"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție."
În această speță, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești din perioada de referință 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparație utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acțiuni în justiție, invocate de intimata-reclamanți în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenților judiciari față de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.
Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului egalității de tratament juridic și al nediscriminării și nu se poate trece peste dispoziția concretă a legii pentru a da eficiență unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, și nu de interpretare a legii.
Este de observat și că hotărârile judecătorești datând din perioada 2008-2009 vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 și Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat și magistrații-asistenți). Or, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani.
Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.
Totodată, esențial este faptul că, în cauză, intimata - reclamantă nu deține o hotărâre judecătorească definitivă prin care să i se fi recunoscut dreptul pretins.
La pronunțarea soluției, instanța de fond s-a raportat la sentința civilă nr. 1687/24.10.2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1851/13.06.2019 a Curții de Apel Ploiești, prin care a fost admisă acțiunea formulată de către un alt reclamant având statutul de asistent judiciar.
Așadar, în cauza de față, reclamanta nu se află în posesia unui "bun", ca urmare a existenței hotărârii judecătorești definitive prin care să i se recunoască dreptul pretins și care ar fi reprezentat un lucru câștigat în patrimoniul reclamantei, pentru a i se impune cu prioritate aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere că Decizia nr. 12/2022 este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial (27 septembrie 2022), Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Înalta Curte de Casație și Justiție și Tribunalul București, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată, urmând a menține în rest sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Înalta Curte de Casație și Justiție și Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 292 din 9 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:
Respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată.
Menține în rest sentința recurată.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2023.