Decizia nr. 4603/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 mai 2020, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, au solicitat: (i) anularea în parte a Ordinului ministrului justiției nr. 5290/C/21.12.2019; (ii) obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție; (iii) obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior; (iv) obligarea pârâtului Ministerul Justiției să vireze pârâtului Tribunalul București sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare; (v) obligarea pârâtului Tribunalul București să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată; (vi) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezenta cauza. 1.

Prin cererea depusă la data de 4 noiembrie 2020, reclamantele au precizat obiectul acțiunii inițiale, arâtând că înțeleg să conteste și răspunsurile nr. x/2020 și y/2020, emise de către pârâtul Ministerul Justiției la plângerile prealabile formulate împotriva Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019. 1.

La data de 17 noiembrie 2020, reclamantele au depus cerere de renunțare la judecarea cererii modificatoare. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 85 din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, ca fiind neîntemeiate; (ii) a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea cererii modificatoare; (iii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București; (iv) a anulat ordinul de salarizare nr. 5290/C din 20.12.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce privește reclamantele; (v) a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantelor începând din 1.12.2019 și a sporului de fidelitate – spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției; (vi) a obligat pârâtul Tribunalul București să plătească reclamantelor diferențele de drepturi salariale rezultate; (vii) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale; (viii) a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 85 din 27 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiției, cât și pârâtul Tribunalul București. 3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate, admiterea excepțiilor invocate (a inadmisibilității, lipsei de interes și lipsei calității procesuale active a reclamantelor), iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Recurentul-pârât consideră a fi greșită soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de fond argumentând că reclamantele au parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, deși Ministerul Justiției nu a invocat această excepție. În ceea ce privește excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a reclamantelor în privința capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor salariale, arată că instanța de fond a respins în mod greșit excepțiile, ca neîntemeiate, obligând Ministerul Justiției la alocarea fondurilor necesare acester plăți. Având în vedere dispozițiile H.G. nr. 34/2009, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 și art. 25 din O.U.G. nr. 37/2008, recurentul-pârât susține că instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că nu este necesară o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu ordonatorul de credite, pentru ca Ministerul Justiției să repartizeze fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești; astfel, obligarea Ministerului Justiției în acest sens este redundantă, pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu ordonatorii inferiori de credite fiind suficientă pentru alocarea fondurilor. Pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, art. 19 din Legea nr. 500/2002, art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 și art. 64 din Legea nr. 69/2010, intimatele-reclamante nu au calitatea procesuală activă care să le permită să solicite obligarea Ministerului Justiției la alocarea fondurilor, singurele entități care ar avea dreptul de a solicita ministerului îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terțiari de credite fiind instituțiile angajatoare, în cadrul procedurii bugetare. Intimatele-reclamante sunt terți în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligațiilor ce revin pârâților autorități publice, cu atât mai mult cu cât obligația de alocare a fondurilor necesare plății diferențelor salariale este una legală, nu judiciară. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică greșita reținere, de către instanța de fond, a prezumției puterii de lucru judecat în raport de sentința nr. 2056/2017 a Tribunalului Dâmbovița și decizia nr. 1287/2009 a Curții de Apel Cluj, prin care reclamantelor le-au fost acordate diferențele salariale reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate. Prima instanță nu a avut în vedere existența pe rolul instanțelor de judecată a unor litigii similare cu cel de față, promovate de aceleași reclamante, respectiv dosarele nr. x/2018, nr. y/2019 și nr. z/2020, în care au fost respinse acțiunile vizând anularea ordinelor salariale anterioare celui contestat în prezenta cauză. Învederează recurentul-pârât că Ordinul ministrului justiției nr. 5290/C/2019 este emis în temeiul Legii nr. 153/2017, iar potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani". Prin urmare, legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în această funcție, având în vedere că ei sunt numiți pentru un mandat limitat de 5 ani și, prin natura funcției, nu sunt independenți, astfel că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a vechimii în specialitate nu are caracter nejustificat. Mai arată că, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare, iar reîncadrarea salarială a asistenților judiciari s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 și a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011. Recurentul-pârât argumentează că, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat. Astfel, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. În concluzie, recurentul-pârât consideră că ordinul atacat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizației intimatelor-reclamante cu luarea în calcul a sporului salarial solicitat. 3.2. În cauză a declarat recurs și pârâtul Tribunalul București, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiate. Recurentul-pârât critică greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, arătând că reclamantele nu au contestat și hotărârea emisă în soluționarea contestației formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/2019, acțiunea în anulare vizând doar acest act administrativ. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică soluția de admitere a acțiunii, susținând că Tribunalul București nu are vreo culpă în stabilirea drepturilor salariale ale asistenților-judiciari, fiind doar instituția care efectuează plățile drepturilor salariale, în calitate de ordonator terțiar de credite, autoritatea cu atribuții în stabilirea acestor drepturi fiind ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției. Pe de altă parte, susține că întreaga categorie profesională a asistenților-judiciari este exceptată de la beneficiul calculării indemnizațiilor de încadrare cu luarea în calcul a sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate), sens în care prezintă argumente identice cu cele expuse de pârâtul Ministerul Justiției în recursul propriu (n.r. a căror reiterare nu este necesară, fiind detaliate la pct. 3.1).

Apărările formulate în cauză Intimatele-reclamante nu au depus întâmpinări față de recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București.

Alte aspecte procesuale Prin dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției ce decurg din calitatea acestuia de ordonator principal de credite, sens în care, la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, Înalta Curte a luat act de transmiterea calității procesuale de recurent-pârât de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție (n.r.: pentru a ușura lecturarea prezentei decizii, mențiunile referitoare la autoritatea pârâtă se vor raporta în continuare la pârâtul inițial Ministerul Justiției, emitent al actelor administrative de salarizare la care se va face referire în cele ce urmează). II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâți sunt fondate, în următoarele limite și pentru următoarele considerente: II.1. Criticile ambilor pârâți referitoare la soluția dată asupra excepției inadmisibilității acțiunii vor fi respinse, ca nefondate. Se observă că recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut în recurs un singur argument de nelegalitate și anume împrejurarea că, deși nu a invocat o astfel de excepție, instanța de fond a procedat la analiza și soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii prin prisma art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată în fața instanței de fond de către pârâtul Tribunalul București, fiind corect analizată de prima instanță, conform ordinii de prioritate a excepțiilor prevăzute de art. 248 C. proc. civ.. Nicăieri în cuprinsul sentinței recurate nu există mențiunea invocării excepției de către Ministerul Justiției, la pagina a 6-a a hotărârii fiind expres indicat că excepția a fost invocată de pârâtul Tribunalul București. Totodată, în cuprinsul dispozitivului se prezintă soluția respingerii excepției inadmisibilității, fără menționarea pârâtului care a invocat această excepție. În consecință, critica formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiției va fi respinsă, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii fiind în mod legal analizată și soluționată de prima instanță, ca urmare a invocării acestei excepții de către pârâtul Tribunalul București. Cât privește argumentele de inadmisibilitate invocate de recurentul-pârât Tribunalul București în fond și reiterate în recurs, Înalta Curte constată că acest fine de neprimire a acțiunii este susținut pe motivul neatacării în fața instanței de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluționarea contestației formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/2019. Prima instanță a respins această excepție, ca neîntemeiată, apreciind că răspunsurile emise de Ministerul Justiției la contestațiile formulate de reclamante nu îmbracă forma unor hotărâri în sensul prevăzut de textul de lege anterior citat; or, prin criticile formulate în recurs, pârâtul nu a răspuns acestui considerent, necontestând concret argumentele instanței de fond, ci doar reiterând susținerile din fond. Înalta Curte reține că intimatele-reclamante B. și A. au formulat contestații împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, iar recurentul-pârât a emis răspunsurile reprezentate de adresele nr. x/2020 și y/2020, prin care a învederat că își menține punctul de vedere asupra modalității de calcul a indemnizației de încadrare cu luarea în calcul a vechimii în funcție. Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că răspunsul emis de Ministerul Justiției la contestațiile administrative ale reclamantelor nu prezintă caracteristicile formale ale unor hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007. Astfel fiind, constatarea inadmisibilității acțiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantelor de anulare a acestor adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privința ordinului atacat, cât și în privința adreselor de răspuns, iar actul administrativ vătămător al drepturilor și intereselor reclamantelor este ordinul de stabilire a încadrării salariale. Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivului de recurs expus, Înalta Curte va menține soluția primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii. II.2. O cu totul altă soluție se impune în ceea ce privește criticile aduse sentinței atacate, din perspectiva excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, pe care Înalta Curte le apreciază a fi fondate. Această excepție a fost invocată de pârâtul Ministerul Justiției, alături de excepția lipsei de interes a reclamantelor, în raport de petitul acțiunii introductive prin care s-a cerut obligarea ministerului la virarea către Tribunalul București a fondurilor necesare plății diferențelor salariale rezultate din hotărârea ce se va pronunța. Prima instanță a respins ambele excepții, apreciind că reclamantele justifică atât interesul de a formula o astfel de cerere, cât și calitatea procesuală, având în vedere atribuțiile Ministerului Justiției de ordonator principal de credite. Înalta Curte nu împărtășește soluția instanței de fond, constatând, în sens contrar, că intimatele-reclamante nu au calitatea procesuală activă care să le permită să solicite obligarea Ministerului Justiției la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor lor salariale de către instanța angajatoare. Această obligație legală derivă din calitatea ministerului de ordonator principal de credite (obligație transmisă, în prezent, Înaltei Curți de Casație și Justișie), fiind prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căruia: "Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.". Îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin ordonatorului principal de credite, de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terțiari în cadrul procedurii bugetare, nu implică în nicio modalitate participarea la procedură a beneficiarilor drepturilor salariale în discuție (angajații). Intimatele-reclamante sunt terți în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligațiilor ce revin pârâților autorități publice, de alocare a fondurilor necesare plății diferențelor salariale. Calitatea procesuală activă a reclamantelor nu poate fi susținută nici din perspectiva pretențiilor de plată a diferențelor salariale pretinse. Raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară, în speță, între intimatele-reclamante și instituția angajatoare, fără ca această împrejurare să le confere legitimare procesuală activă în raportul juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă pârâtul Ministerul Justiției (actual Înalta Curte de Casație și Justiție) are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale. Astfel fiind, intimatele-reclamante au calitate procesuală activă și pot formula pretenții în contradictoriu cu pârâții ordonator principal și terțiar de credite doar în ceea ce privește recalcularea indemnizației de încadrare și, respectiv, plata efectivă a diferențelor salariale, dar nu și în ceea ce privește raporturile derulate între ordonatorii de credite în procedura bugetară. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor A. și B. este dată cu greșita aplicare a art. 36 din C. proc. civ., sens în care, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, consecutiv casării sentinței recurate, va admite excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor A. și B. în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției să vireze pârâtului Tribunalul București sumele necesare efectuării plăților salariale și va respinge acest capăt de cerere pentru lipsa calității procesuale active. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că nu mai este necesară examinarea excepției lipsei de interes a reclamantelor în susținerea acestui capăt de cerere, constatarea inexistenței legitimării procesuale active făcând inutilă o astfel de analiză. II.3. În ceea ce privește argumentele vizând fondul cauzei, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, prima instanță făcând o greșită aplicare în speță principiului autorității de lucru judecat, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Prin cererea dedusă judecății, reclamantele A. și B., asistenți judiciari în cadrul Tribunalului București, au solicitat anularea parțială a Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019, prin care pârâtul Ministerul Justiției a stabilit drepturile salariale ale asistenților judiciari începând cu data de 01.12.2019, reclamantele susținând că, în ceea ce le privește, aceste drepturi au fost stabilite în mod greșit prin raportare la vechimea de 3-5 ani, iar nu la vechimea efectivă în funcție, de peste 19 ani în cazul fiecăreia dintre reclamante. Prin sentința atacată în recurs, Curtea de Apel București a reținut incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, conform art. 430-431 C. proc. civ., respectiv că dreptul reclamantelor la calcularea drepturilor salariale în raport de vechimea efectivă în funcție a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 2056/23.10.2017 a Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă, definitivă prin decizia nr. 1287/21.05.2019 a Curții de Apel Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2017. Înalta Curte constată că, în pronunțarea acestei soluții, prima instanță a valorificat greșit autoritatea de lucru judecat dedusă din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017, în raport de obligațiile efectiv stabilite de Tribunalul Dâmbovița și de existența unor litigii purtate între reclamante și pârâtul Ministerul Justiției, ulterior soluționării dosarului nr. x/2017, prin care, în analiza de legalitate a ordinelor de salarizare emise între anii 2018-2020, a fost infirmat dreptul reclamantelor la încadrare cu vechimea efectivă în funcție (sporul de fidelitate). Astfel, sub cel dintâi aspect, se observă că, prin sentința civilă nr. 2056/23.10.2017 a Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă s-a dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel București să asigure finanțarea, iar a pârâtului Tribunalul București să plătească diferențele salariale dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale de către reclamanți și cele cuvenite ca urmare a stabilirii unui cuantum al indemnizației de încadrare la nivelul maxim de plată acordat personalului în funcții, grad, gradație, vechime în funcție sau specialitate similare cu ale reclamanților, începând cu data de 9.04.2015 și până la data stabilirii drepturilor salariale cu respectarea Legii nr. 71/2015, sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflației începând cu data scadenței și până la data plății efective. Așadar, pârâtul Ministerul Justiției nu a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare prin care indemnizațiile de încadrare ale reclamanților asistenți judiciari să fie calculate în raport de vechimea efectivă în funcție (sporul de fidelitate), ci doar la asigurarea finanțării necesare plății diferențelor salariale sus-indicate. Dimpotrivă, și astfel ajungem la cel de-al doilea aspect sesizat, ulterior pronunțării acestei sentințe, Ministerul Justiției a emis ordine de salarizare care nu au prevăzut dreptul intimatelor-reclamante la sporul de fidelitate, iar aceste ordine au fost contestate de reclamante, separat sau împreună, după cum urmează: - dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 2635/C/06.07.2018 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție. Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 2554/26.11.2019 în sensul respingerii acțiunii, hotărârea fiind definitivă prin nerecurare. - dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 5257/C/14.11.2018 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție. Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 887/02.10.2020 în sensul admiterii acțiunii, însă, prin decizia nr. 5582/16.11.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul pârâtului, a casat sentința atacată și, în rejudecare, a respins acțiunea. - dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 1415/C/19.03.2019 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție. Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1018/19.12.2019 în sensul admiterii acțiunii, însă, prin decizia nr. 3079/26.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul pârâtului, a casat sentința atacată și, în rejudecare, a respins acțiunea. - dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 571C/18.02.2020 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție. Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1011/23.10.2021 în sensul admiterii acțiunii, însă, prin decizia nr. 4163/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul pârâților, a casat sentința atacată și, în rejudecare, a respins acțiunea. - dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 3344/C/24.08.2020 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție. Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1070/02.07.2021 în sensul respingerii acțiunii, recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal. - dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 3344/C/24.08.2020 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție. Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 639/23.04.2021 în sensul admiterii acțiunii, însă, prin decizia nr. 5849/07.12.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul pârâtului, a casat sentința atacată și, în rejudecare, a respins acțiunea. Înalta Curte mai reține că, la data pronunțării sentinței recurate în prezentul dosar (27.01.2021), numai dosarul nr. x/2018 era definitiv soluționat, celelalte cauze fiind în curs de soluționare în diferite faze procesuale. La data soluționării recursului de față, cauzele anterior menționate (mai puțin dosarul nr. x/2020) au soluții definitive de respingere a acțiunilor formulate de reclamante (individual sau împreună). În acest context, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, în speță fiind incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit definitiv că intimatele-reclamante nu sunt îndreptățite la încadrarea salarială cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție. Deși fiecare dintre litigiile menționate a privit un alt act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, totuși chestiunea de drept dedusă judecății a fost aceeași în toate pricinile, și anume existența sau nu a dreptului asistenților judiciari la stabilirea indemnizației în raport de vechimea în funcție, în cadrul normativ prevăzut de Legea nr. 153/2017. Astfel fiind, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive prin care s-a stabilit că reclamantele nu sunt îndreptățite la emiterea unor ordine de salarizare cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție, iar nu a hotărârii pronunțate de Tribunalul Dămbovița, care stabilește, generic, că reclamantele au dreptul la salarizarea corespunzătoare unui cuantum al indemnizației de încadrare la nivelul maxim de plată acordat personalului în funcții, grad, gradație, vechime în funcție sau specialitate similare cu ale reclamantelor. Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea nr. 284/2010, asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, având în vedere numirea acestora în funcție pe o perioadă de 5 ani. Această soluție legislativă a fost preluată și în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secțiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora a fost emis OMJ nr. 3344/C/2020, contestat în cauză. Rezultă, din prevederile legale amintite că, pentru categoria profesională în care se regăsesc intimatele-reclamante, legiuitorul nu a prevăzut dreptul la calcularea indemnizației de încadrare în raport de vechimea efectivă în funcție nici prin Legea nr. 153/2017 și nici conform legislației anterioare în materia salarizării. Totodată, în privința chestiunii litigioase vizând dreptul asistenților judiciari de a fi salarizați în raport de vechimea efectivă în funcție, Înalta Curte are în vedere soluția și considerentele Deciziei nr. 12 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2022, în cursul judecării prezentului recurs, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 1 alin. (1) - (l 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani." Deși decizia nr. 12/2022 privește interpretarea și aplicarea prevederilor din acte normative anterioare Legii nr. 153/2017, considerentele sale se impun și în raport de actele de salarizare emise în temeiul acestei legi, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, în materia salarizării asistenților judiciari soluția legislativă a fost constantă, prevederile din Legea nr. 284/2010 fiind preluate în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secțiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar decizia interpretativă dezleagă problema referitoare la modul de calcul al indemnizațiilor de încadrare ale asistenților juridiciari, în raport de tranșele de vechime prevăzute de legiuitor. Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorii conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani, astfel cum în mod corect a stabilit recurentul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte. În consecință, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurenților-pârâți Ministerul Justiției și Tribunalul București, prima instanță pronunțând o soluție greșită de admitere a acțiunii, ce se impune a fi reformată. Pentru aceste considerente, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâți, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor A. și B. pe capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției să vireze pârâtului Tribunalul București sumele necesare efectuării plăților salariale și va respinge acest petit pentru lipsa calității procesuale active și va respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată. Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței recurate, respectiv soluția de respingere a excepției inadmisibilității (conform considerentelor expuse la pct. II.1), precum și soluția prin care s-a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea cererii modificatoare, care nu a făcut obiect al recursului.