ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5427/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 mai 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București și Ministerul Justiției, a solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 5290/20/12/2019 și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului prin care sa îi stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

(ii) obligarea pârâtului Ministerul Justiției să vireze pârâtului Tribunalul București sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare;

(iii) obligarea pârâtului Tribunalul București la plata, în baza ordinelor ce se vor emite, a diferențelor de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată;

(iv) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1163 din 9 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția inadmisibilității acțiunii;

(ii) a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București și Ministerul Justiției;

(iii) a anulat ordinul de salarizare nr. 5290/C din 20.12.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce o privește pe reclamantă;

(iv) a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantei începând din 1.12.2019 și a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției;

(v) a obligat pârâtul Tribunalul București să plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale rezultate;

(vi) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale.

Împotriva sentinței civile nr. 116 din 9 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiției, cât și pârâtul Tribunalul București.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Tribunalul București a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea pretențiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât critică soluția prin care a fost obligat la plata diferențelor salariale solicitate de reclamantă, susținând că, în raport de dispozițiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Ministerului Justiției este ordonator principal de credite și, totodată, îi revine atribuția emiterii actelor administrative de stabilire a indemnizațiilor de încadrare pentru judecători, în baza cărora ordonatorii secundari și terțiari de credite procedează la achitarea salariilor. Prin urmare, Tribunalul București, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu are posibilitatea de a achita diferențele salariale în discuție, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiției.

Consideră recurentul-pârât că soluția prin care a fost obligat la plata drepturilor bănești este nelegală și prin raportare la dispozițiile art. 17 alin. (1), (2)

1

- (4) și art. 22 alin. (1) și (2) lit. a) și c) din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, întrucât instanța de fond a stabilit o obligație de plată a unor sume din bugetul de stat în afara cadrului de execuție bugetară sau a unor amendamente aprobate de Parlament, punând Tribunalul București în situația de a nu respecta prevederile legale enunțate și determinând dificultăți financiare în gestionarea bugetului instituției. Pronunțând această soluție, prima instanță și-a arogat atribuții ce revin autorității legislative și competențe legate de execuția bugetară și, totodată, a ignorat obligațiile asumate de România prin Pactul de stabilitate și de creștere, respectiv de Tratatul privind stabilitatea și guvernanța în Uniunea Economică și Monetară, adoptat în anul 2012.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiției a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât critică soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că prin acțiune s-a solicitat controlul de legalitate al OMJ nr. 5290/2019. Însă, potrivit art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ceea ce se atacă în fața instanței de contencios administrativ este hotărârea de soluționare a contestației formulate împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Întrucât în speță intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a ordinului de salarizare, iar nu a hotărârii pronunțate în contestația administrativă, apreciază recurentul-pârât că acțiunea este inadmisibilă.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că instanța de fond a dat o soluție greșită de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției. În acest sens, potrivit art. 3 din H.G. nr. 652/2009, ministerul nu deține competențe referitoare la emiterea actelor individuale de încadrare salarială a personalului instanțelor judecătorești, astfel că obligația recalculării indemnizației de încadrare excede competențelor sale legale.

Mai arată recurentul-pârât că are calitatea de ordonator principal de credite, iar conform legislației și jurisprudenței în materie indicate în recurs, nu are calitate procesuală în litigiul dintre salariat și angajator având ca obiect drepturi salariale.

Totodată, cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare plății diferențelor salariale, susține că această procedură reclamă intervenția Ministerului Finanțelor, conform H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea acestui minister și art. 30 din Legea nr. 69/2010 Ministerul Justiției având doar atribuția de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale. Alocarea fondurilor necesare se face de către Ministerul Finanțelor după aprobarea bugetului în Parlament, iar Ministerul Justiției efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terțiari de credite în condițiile legii, nefiind necesară o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu ordonatorul principal de credite, de obligare la alocarea de fonduri. În acest sens, solicită a se avea în vedere considerentele deciziei nr. 10/2011 pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât consideră că prima instanță a soluționat greșit cauza în baza prezumției puterii de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 1102/2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, fără a analiza efectiv ordinul atacat și actele care au stat la baza emiterii sale și în condițiile în care reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe prezumția puterii de lucru judecat, ci pe reaua-credință a pârâtului și pe refuzul punerii în executare a sentinței amintite.

Ordinul ministrului justiției nr. 5290/C/2019 este emis în temeiul Legii nr. 153/2017, iar potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani". Prin urmare, legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în această funcție, având în vedere că ei sunt numiți pentru un mandat limitat de 5 ani și, prin natura funcției, nu sunt independenți, astfel că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a vechimii în specialitate nu are caracter nejustificat.

Menționează recurentul că, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare, iar reîncadrarea salarială a asistenților judiciari s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 și a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011.

Arată recurentul-pârât că, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat. Astfel, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei.

În concluzie, recurentul-pârât consideră că ordinul atacat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizației intimatei-reclamante cu luarea în calcul a sporului salarial solicitat.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare față de recursurile declarate de pârâți.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, raportat la criticile formulate de pârâți și la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanța de control judiciar, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce privește critica recurentului-pârât Ministerul Justiției, referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Recurentul-pârât a susținut acest fine de neprimire a acțiunii pe motivul neatacării în fața instanței de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluționarea contestației formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/2019. Înalta Curte reține că prima instanță a respins această excepție, ca neîntemeiată, apreciind că răspunsul emis de Ministerul Justiției la contestația formulată de reclamantă nu îmbracă forma unei hotărâri în sensul prevăzut de textul de lege anterior citat; or, prin criticile formulate în recurs, pârâtul nu a răspuns acestui considerent, necontestând concret argumentele instanței de fond, ci doar reiterând susținerile din fond.

Înalta Curte reține că intimata-reclamantă A. a formulat contestație împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.201, înregistrată la Ministerul Justiției sub nr. x/2020. Ca răspuns la această contestație, recurentul-pârât a emis adresa nr. x/20.03.2020, prin care a prezentat un istoric al actelor normative incidente în materia salarizării asistenților judiciari și concluzia potrivit căreia nu există un temei legislativ de stabilirea a indemnizațiilor asistenților judiciari în raport de vechimea efectivă în funcție. Se mai menționează succint că în ceea ce privește hotărârile judecătorești, acestea urmează să fie puse în executare conform celor dispuse de instanța de judecată.

Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că răspunsul emis de Ministerul Justiției la contestația administrativă a reclamantei nu prezintă caracteristicile formale ale unei hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007.

Astfel fiind, constatarea inadmisibilității acțiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantei de anulare a acestei adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privința ordinului atacat, cât și în privința adresei de răspuns, iar actul administrativ vătămător al drepturilor și intereselor reclamantei este ordinul de stabilire a încadrării salariale.

Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivului de recurs expus, Înalta Curte va menține soluția primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.

II.2. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției, referitoare la greșita aplicare în cauză a efectelor puterii de lucru judecat și la lipsa unui cadru legislativ care să permită intimatei-reclamante să beneficieze de sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitate).

Recurentul-pârât a susținut, în esență, că prima instanță a judecat cauza prin prisma puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1102/2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, fără a analiza efectiv ordinul atacat și actele care au stat la baza emiterii sale; în continuare, recurentul a expus cadrul normativ succesiv, incident în materia drepturilor salariale cuvenit asistenților-judiciari, care, în opinia sa, nu conferă acestora dreptul la stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a sporului de fidelitate.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a prezentat niciun argument concret în sensul contestării incidenței în speță a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1102/2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, afirmând doar că prima instanță a aplicat eronat această instituție a dreptului procesual civil.

Contrar susținerii neargumentate a recurentului-pârât, Înalta Curte consideră că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorității lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

Prin sentința civilă nr. 1102/20.06.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosar nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 2772/07.11.2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, fiind obligat pârâtul Tribunalul București la calcularea și plata în favoarea reclamantei a diferențelor salariale rezultate dintre indemnizația stabilită prin acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechimea în specialitatea funcției) și cea efectiv încasată începând din data de 06.03.2016 și până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantei, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective. Totodată, a fost obligat Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare punerii în plată a drepturilor stabilite în paragraful anterior.

Conform dispozitivului și considerentelor decizorii ale hotărârilor sus-menționate (expuse în cuprinsul sentinței recurate), în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul intimatei-reclamante la stabilirea indemnizației salariale lunare prin valorificarea sporului de fidelitate - sporului pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, în contradictoriu cu aceleași părți chemate în judecată și în cauza de față.

Față de soluția definitivă a Tribunalului Dâmbovița, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităților necesare constând în emiterea ordinului de salarizare în concordanță cu dispozițiile hotărârii judecătorești definitive, consecutiv anulării OMJ nr. 5290/C/2019, ale cărui prevederi nu respectă această hotărâre.

În consecință, criticile și apărările recurentului-pârât Ministerul Justiției, cu privire la inexistența unei norme legale care să confere dreptul reclamantei la sporul de vechime în specialitatea funcției, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. În mod corect instanța de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiul anterior, reprezentând o chestiune litigioasă tranșată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâtul Ministerul Justiției nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie, limitându-se la reiterarea apărărilor din fond, care au făcut și obiectul dosarului Tribunalului Dîmbovița nr. 1103/120/2019.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile pârâtului Ministerul Justiției, referitoare la greșita reținere în speță a puterii lucrului judecat și la inexistența dreptului reclamantei la stabilirea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate.

II.3. Referitor la criticile privind obligarea pârâtului Tribunalul București la plata diferențelor de drepturi salariale și cele privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata acestor diferențe, Înalta Curte le va analiza din perspectiva motivului de ordine publică subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Este de menționat, în prealabil, că pârâtul Ministerul Justiției a criticat sentința instanței de fond din perspectiva soluției de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocând, pe de-o parte, că nu deține calitate procesuală în litigiile dintre angajator și angajat având ca obiect plata drepturilor salariale, iar pe de altă parte contestând necesitatea obligării sale, pe cale judecătorească, la asigurarea fondurilor necesare pentru plata acestor drepturi.

Or, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive nu a fost invocată în fond și, drept urmare, nici nu a fost soluționată de prima instanță. Totodată, prin sentința recurată nu s-a dispus obligarea Ministerului Justiției la plata unor sume de bani către intimata-reclamantă, cu titlu de drepturi salariale. Aceste critici fiind străine cauzei, nu vor fi analizate în recurs. Cât privește obligația Ministerului Justiției să asigure fondurile necesare plăților ce vor fi efectuate de ordonatorul terțiar de credite Tribunalul București, aceasta va fi examinată în considerentele ce se succedă, însă nu din perspectiva greșitei soluționări a unei excepții.

Revenind la soluția de obligare a pârâtului Tribunalul București la plata diferențelor de drepturi salariale și a pârâtului Ministerul Justiției de a asigura fondurile necesare pentru plata acestor diferențe, Înalta Curte constată că prima instanță, deși a constatat incidența puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1102/2019, nu a valorificat această hotărâre și în privința amintitelor obligații.

Prin sentința civilă nr. 1102/2019, Tribunalul Dâmbovița a dispus și: (a) obligarea pârâtului Tribunalul București la calcularea și plata în favoarea reclamantei a diferențelor salariale rezultate între indemnizația stabilită prin acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechimea în specialitatea funcției) și cea efectiv încasată începând din data de 06.03.2016 și până la încetarea raporturilor de serviciu, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective; (b) obligarea Ministerului Justiției să aloce fondurile necesare punerii în plată a drepturilor astfel stabilite.

Obligațiile de plată și, respectiv, de asigurare a fondurilor necesare, dispuse de Tribunalul Dîmbovița în litigiul anterior, se suprapun cu cele dispuse de instanța de fond în litigiul pendinte, diferența fiind dată doar de plata accesoriilor, care nu a fost solicitată și nici dispusă în prezenta cauză. Mai exact, obligația de plată stabilită în prezenta cauză în sarcina Tribunalului București este mai restrânsă decât cea dispusă în litigiul anterior, dar această împrejurare nu exclude incidența efectului negativ al autorității de lucru judecat în privința obligației principale de plată a diferențelor salariale, precum și în privința obligării Ministerului Justiției la asigurarea fondurilor necesare acestor plăți.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanță în mod greșit nu a aplicat dispozițiile 431 alin. (1) C. proc. civ., care interzic chemarea în judecată a unei persoane de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Constatând incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtului Tribunalul București la plata diferențelor de drepturi salariale și obligarea pârâtului Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata acestor diferențe, pentru autoritate de lucru judecat.

Întrucât Înalta Curte a valorificat motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respingând pretențiile reclamantei pentru autoritate de lucru judecat, nu se mai impune analiza criticilor de fond expuse de recurenții-pârâți cu privire la aceste obligații, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, având în vedere respingerea, ca nefondată, a celorlalte critici din recurs ale pârâților, conform considerentelor de la pct. II.1 și II.2 din prezenta decizie, Înalta Curte va menține restul dispozițiilor sentinței recurate, referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, anularea OMJ nr. 5290/C/2019 și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantei începând din 1.12.2019 și a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1163 din 9 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtului Tribunalul București la plata diferențelor de drepturi salariale și obligarea pârâtului Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata acestor diferențe, pentru autoritate de lucru judecat.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.