ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4208/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020 la data de 22.06.2020, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 emis de pârât; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului prin care să i stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu data emiterii acestui ordin; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 994 din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea; a anulat ordinul de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 emis de pârâtul Ministerul Justiției; a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate - sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției începând cu data emiterii acestui ordin; a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat turmătoarele: Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a respins în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care pârâtul a arătat că acțiunea în contencios, care este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, are ca obiect legalitatea hotărârii organului vizat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, în speță de hotărârea Ministerului Justiției care are atribuția de a soluționa contestația formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, respectiv a OMJ nr. 571/C/2020. Or, reclamanta nu a învestit instanța de contencios competentă cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva OMJ nr. 571/C/2020, ci a formulat acțiunea solicitând exclusiv modificarea respectivului act administrativ; însă, așa cum reiese din lege, acțiunea în contencios are ca obiect hotărârea pronunțată în urma soluționării contestației, iar nu actul de stabilire a drepturilor saiariale. Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, litigiul de față privind stabilirea drepturilor salariale impune o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum și de la cele din materia contenciosului administrativ, astfel cum s-a stabilit prin textul de lege citat anterior. În concluzie, având în vedere că reclamanta a învestit instanța cu modificarea OMJ nr. 571/C/2020, iar nu cu anularea hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, s-a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Pe fond, prima instanță a soluționat în mod greșit cauza numai în baza prezumției puterii de lucru judecat, invocată din oficiu, raportat la sentința nr. 1770/2019 pronunțată de Tribunalul Dambovița în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 173/2020 a Curții de Apel Ploiești, în condițiile în care prezumția este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză. Pe de altă parte, după cum se poate observa din cererea formulată, reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe prezumția puterii de lucru judecat, ci pe reaua credință a pârâtului și refuzul total nejustificat de a pune în executare, prin ordinul contestat, sentința civila nr. 1770/2019. Prin urmare, instanța fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuția părților această prezumție, încălcând astfel, principiul contradictorialității, cu atât mai mult cu cât a pronunțat soluția numai în baza acestei prezumții. În realitate, prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat și actele care au stat la baza emiterii acestuia, așa cum s-ar fi impus, ci a reținut numai hotărârea judecătorească prin care reclamantei i-au fost acordate diferențe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate. Așa cum rezultă din preambulul ordinului contestat, acesta a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum și ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare (..). Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzuta în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferenta unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani." Prin urmare, întrucât legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, fiind deci un mandat limitat, în mod temeinic instanța de fond trebuia să constate că ordinul contestat de reclamantă a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale. Ca atare, refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării asistenților judiciari. După cum se poate observa, legislația în vigoare nu permite acordarea sporului de fidelitate asistenților judiciari, care au un mandat limitat de 5 ani, iar prin natura funcției lor nu sunt independenți. Astfel, potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani". Totodată, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, iar faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nu este relevant, atâta timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat. Astfel, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Capitolul 4, art. 16 și art. 17) nu prevedeau acordarea sporului de fidelitate. Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariați (deci nici asistenților judiciari) în ceea ce privește stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum și ale Legii-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare. Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare. În ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispozițiile art. 16 din Capitolul VIII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiției", din Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", la Legea - cadru nr. 284/2010. Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar se reîncadrează în aceeași funcție și gradație, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100." Pct. III. A din Ordinul comun MMFPS și MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prevede următoarele: "Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază". Ținând cont de argumentele învederate, se poate constata că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizației intimatei-reclamante cu luarea în calcul a unui spor de 15 %, aceasta neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obținut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câștigat de aceștia, în aceleași condiții de vechime. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamanta A. a formulat întâmpinare la recursul depus de Ministerul Justiției, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Intimata a arătat că are calitatea de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Brăila începând din 27.08.2012 și că a efectuat procedura prealabilă în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII al Legii nr. 153/2017, astfel cum rezultă din adresa de răspuns nr. x/2020. Prin sentința civilă nr. 1770/06.11.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019- defintivă prin Decizia nr. 173/2020, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, sens în care au fost obligați pârâții la calcularea și plata acestuia începând cu data de 03.05.2016 și pentru viitor, până la încetarea raportului de serviciu. În mod eronat, pârâtul interpretează dispozitivul sentinței civile nr. 1770/06.11.2019 în sensul că nu i-a fost stabilită obligația de a emite ordin de salarizare prin care să pună în plată sporul de fidelitate. În pofida obligației stabilite de către instanța de judecată și în pofida caracterului executoriu al sentinței civile invocate, Ministerul Justiției a emis ordinul contestat, făcând abstracție de obligația ce i-a fost stabilită în sarcină. După rămânerea definitivă a hotărârii, s-a adresat pârâtului cu o cerere de modificare în parte a Ordinului emis, însă acesta a refuzat motivând în sensul că instanța nu dispusese o astfel de obligație. În consecința, făcând aplicarea art. 8 alin. (2) din Anexa V, Capitolul VIII al Legii nr. 153/2017, Ministrul Justiției trebuia să prevadă, printr-un Ordin emis în aplicarea sentinței menționate și dreptul salarial constând în sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției), începând cu data de 07.11.2019 (prima zi după recunoașterea dreptului său pe cale judiciară). În fapt, pârâtul nu a procedat în mod legal, nepunând în executare sentința, însă a emis ordinul contestat, cu efecte din data de 01.02.2020, continuând să ignore obligațiile stabilite în sarcina sa de către instanță.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul Ministerul Justiției a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata A. față de recurs, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate în cauză. În motivarea răspunsului, s-a arătat că prima instanță a soluționat în mod greșit cauza numai în baza prezumției puterii de lucru judecat, invocată din oficiu, raportat la sentința nr. 1770/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 173/2020 a Curții de Apel Ploiești, în condițiile în care prezumția este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză. Pe de altă parte, după cum se poate observa din cererea formulată, reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe prezumția puterii de lucru judecat, ci pe reaua credință a pârâtului și refuzul total nejustificat de a pune în executare, prin ordinul contestat, sentința civilă nr. 1770/2019. Prin urmare, instanța fondului a invocat prezumția puterii de lucru judecat fără a pune în discuția părților această prezumție, încălcând astfel, principiul contradictorialitații, cu atât mai mult cu cât a pronunțat soluția numai în baza acestei prezumții și totodată, prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat și actele care au stat la baza emiterii acestuia, așa cum s-ar fi pretat, ci a reținut numai sentința nr. 1770/2019 prin care reclamantei i-au fost acordate diferențe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate. Întrucât legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, fiind deci un mandat limitat, în mod temeinic instanța de font trebuia sa constate că ordinul contestat de reclamantă a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale. De asemenea, majorarea indemnizației de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcție nu s-a acordat niciunui asistent judiciar nici înainte, nici după data de 1.01.2010, dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 nefiind aplicabile asistenților judiciari. În ceea ce privește Decizia nr. 794 intervenită la finele anului 2016, aceasta nu poate fi invocată pentru a obține majorarea indemnizației de încadrare brută lunară în raport cu vechimea numai în funcțiile prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006. Această decizie poate avea relevanță cel mult din perspectiva stabilirii nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, după caz, al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum se stabilește în considerente, fără a legitima recunoașterea ca atare a procentelor astfel cum au fost prevăzute de lege pentru personalul expres și limitativ enumerat. După intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, nivelul maxim prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări și completări a fost abrogat art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016, astfel încât la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituționala prin decizia 794/2016 sunt abrogate, implicit, de unde rezultă că nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acțiunii.

Soluția instanței de recurs 6.1. Aspecte procesuale Prin Ordinul nr. 571/C din 18.02.2020 emis de pârâtul Ministerul Justiției, s-au stabilit drepturile salariale de care beneficiază începând cu data de 01.01.2020 asistenții judiciari din cadrul tribunalelor, în favoarea reclamantei A. fiind stabilit un cuantum al salariului brut de 16.475 RON, aferent gradului profesional 4, gradației 4, vechimii în funcție de 3-5 ani, coeficientului 5,17. Împotriva acestui ordin, reclamanta a formulat contestație administrativă, arătând că prin hotărâre judecătorească a obținut sporul de fidelitate - spor pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției începând cu data de 03.05.2016, până în prezent și în continuare, astfel că solicită includerea sporului în indemnizația de încadrare brută lunară și plata drepturilor aferente . Contestația a fost respinsă prin adresa nr. x/2020, cu motivarea că, în cadrul dosarului nr. x/2019, instanța de judecată nu a dispus obligația de a emite ordine ale ministrului justiției de salarizare . Pe calea prezentului demers judiciar, reclamanta, în calitate de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Brăila începând din 27.08.2012, a solicitat anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 emis de pârâtul Ministerul Justiției și obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să i stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu data emiterii acestui ordin. În justificarea pretențiilor deduse judecății, reclamanta a invocat recunoașterea dreptului prin sentința civilă nr. 1770/06.11.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 173/11.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. 6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât și a apărărilor intimatei-reclamante Într-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a invocat greșita aplicare a legii de către prima instanță, prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că reclamanta a învestit instanța cu modificarea OMJ nr. 571/C/2020, iar nu cu anularea hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017. Or, Înalta Curte constată că, așa cum a precizat în mod corect prima instanță și cum reiese din cele prezentate la punctul 6.1 din prezentele considerente, reclamanta a parcurs procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, iar prin motivarea cererii de chemare în judecată se contestă și răspunsul dat în contestația administrativă. În plus, textul de lege invocat de recurent nu prevede necesitatea formulării unui capăt de cerere explicit/distinct împotriva hotărârii și nici nu condiționează admisibilitatea acțiunii în anularea ordinului de existența unei cereri în anulare a răspunsului la plângerea prealabilă. Ca urmare, acest prim motiv de casare este nefondat. Pe fond, recurentul a invocat, în esență, greșita soluționare a cauzei exclusiv pe baza prezumției puterii de lucru judecat, raportat la sentința nr. 1770/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019 definitivă prin decizia nr. 173/2020 a Curții de Apel Ploiești, în condițiile în care prezumția este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză; reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe prezumția puterii de lucru judecat, ci pe reaua-credință a pârâtului și refuzul total nejustificat de a pune în executare, prin ordinul contestat, sentința civila nr. 1770/2019. Prin urmare, instanța fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuția părților această prezumție, încălcând astfel, principiul contradictorialității, cu atât mai mult cu cât a pronunțat soluția numai în baza acestei prezumții. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs critică de fapt greșita aplicare a puterii de lucru judecat, ca și prezumție legală, aspect care intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că prima instanță nu a analizat fondul dreptului dedus judecății, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive (sentința civilă nr. 1770/06.11.2019), prin care au fost obligați pârâții la calcularea și la plata salariului care să includă sporul de fidelitate - sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu 03.05.2016 până în prezent și în continuare și a fost obligată pârâta la plata diferențelor salariale astfel rezultate, începând cu 03.05.2016, actualizate cu rata inflației și dobânda legală de la data când trebuiau achitate și până la plata efectivă. Această sentință a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelurilor declarate de apelanții-pârâți (inclusiv de apelantul-pârât Ministerul Justiției) prin decizia civilă nr. 173/11.02.2020 Curtea de Apel Ploiești ca nefondate. Exclusiv în raport de aceste considerente, prima instanță a constatat că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiției în prezenta cauză au făcut obiectul analizei și în cuprinsul sentinței civile nr. 1770/06.11.2019 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, fiind respinse și devenind aplicabile prevederile art. 430 si ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, în prezentul dosar, reclamanta a invocat, în esență, existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care se recunoaște dreptul la stabilirea indemnizației lunare prin valorificarea și a sporului de fidelitate - sporului pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției. Or, în mod legal, prima instanță a constatat că dreptul invocat de reclamantă a fost recunoscut în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2019, astfel că soluția și considerentele statuate prin cele două hotărâri se impun și în prezenta cauză, operând puterea de lucru judecat. Conform art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 din C. proc. civ., cu aplicarea corectă a legii, prima instanță a reținut că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, respectiv modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Așadar, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Esențial este faptul că părțile din prezentul litigiu au participat și la procedurile jurisdicționale anterioare, finalizate prin sentința civilă nr. 1770/06.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 173/11.02.2020, astfel încât dezlegarea dată acestor probleme de drept se impune în prezenta cauză, fără a mai exista posibilitatea de a fi contrazisă. Prin urmare, deși nu se reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor deoarece, între dosare, nu există identitate de obiect - în prezenta cauză reclamanta solicitând anularea ordinului de salarizare nr. 571/C/18.02.2020 și obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să se stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate - sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției începând cu data emiterii acestui ordin, prima instanță, deoarece prin hotărârile judecătorești menționate s-a recunoscut în mod definitiv dreptul părții reclamante la calcularea și la plata salariului cu includerea sporului de fidelitate - sporului pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției începând cu data de 03.05.2016, a reținut în mod corect puterea de lucru judecat a hotărârilor care au rezolvat problemele de drept ridicate de speță. Astfel, în raport de dispozițiile legale mai sus invocate, prima instanță a recunoscut autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională, adică a acelor motive care conțin soluții asupra unor puncte litigioase ale procesului de așa maniera încât doar felul in care au fost aduse in fata judecății (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului), face ca astfel de soluții sa nu se regăsească in dispozitiv. Așadar, trebuie recunoscut ca intră in autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, si motivele care sustin solutia, precum si motivele care contin ele însele solutii pe aspectele litigioase invocate de parti si supuse dezbaterii acestora. Ca urmare a acestui argument, prima instanță a reținut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, refuz cuprins în adresa nr. x/2020 emisă de Ministerul Justiției, motivele invocate în cuprinsul acesteia și reiterate prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, trebuind să fie înlăturate ca efect al autorității de lucru judecat al sentinței nr. 1770/06.11.2019 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019 și deciziei nr. 173/11.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și în ceea ce privește considerentele care contin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de pârât. Astfel, cu privire la susținerile pârâtului întemeiate pe sistemul legal ce nu recunoaște sporul pretins asistenților judiciari, al căror mandat este limitat în sistem (0-3, respectiv 3-5 ani), fiind numiți pe o perioadă determinată, se reține în cuprinsul sentinței nr. 1770/06.11.2019 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, că, în ceea ce privește sporul de fidelitate așa cum rezultă atât din înscrisurile aflate atât la dosarul de primă instanță, cât și cele depuse în fază de apel, chiar din anul 2008, colegi ai reclamantelor, asistenți judiciari din cadrul altor tribunale au obținut prin hotărâri judecătorești irevocabile recunoașterea dreptului la sporul de fidelitate cu obligarea printre altele a instanțelor să facă mențiuni în carnetele de muncă (decizia civilă nr. 1001/R/2009 a Curții de Apel Cluj I pronunțată în Dosarul x/2008, Decizia nr. 1287/R/2009 a Curții de Apel Cluj pronunțată în Dosarul x/2009). Într-o atare situație, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, s-a născut obligația de egalizare a drepturilor salariale a reclamantelor prin includerea în acestea a sporului de fidelitate, fără ca ordonatorii de credite să procedeze în acest sens. Instanța a mai reținut în cadrul aceleiași sentințe că, potrivit art. 16 din Ordonanță de Urgență Nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (forma inițială) asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare brută lunară potrivit coeficienților de multiplicare prevăzuți, după caz, la lit. A) din anexă, nr. crt. 28 - 31, în raport cu vechimea în funcții juridice. (2) Asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 5, 7, 18, 24 și 25. (3) Indemnizațiile de încadrare brute lunare și celelalte drepturi ale asistenților judiciari se acordă prin ordin al ministrului justiției. Contrar susținerilor apelantelor din cauza respectivă, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că în cazul asistenților judiciari salarizarea se face și în funcție de vechimea în funcțiile juridice. Astfel, în speța pendinte îndrituirea sau nu a reclamantelor la respectivul drept nu se analizează numai prin raportare la respectivele acte normative, ci în strânsă corelație cu Legea nr. 71/2015 și actele normative ulterioare privind salarizarea personalului bugetar, astfel cum acestea au fost, așa cum s-a arătat, pe larg interpretate de instanța de unificare, respectiv de contencios constituțional. Susținerile apelantelor în sensul că dreptul în discuție a existat în patrimoniul altei categorii profesionale, respectiv a judecătorilor sunt infirmate de hotărârile judecătorești menționate în precedent. Astfel, s-a reținut cu putere de lucru judecat că în mod corect instanța de fond a stabilit că reclamantele sunt îndreptățite la calcularea diferențelor salariale rezultate între indemnizația stabilită prin acordarea sporului de fidelitate și cea efectiv încasată. Or, în mod corect a reținut prima instanță că nu poate decide în sens contrar, deoarece hotărârea definitivă anterior menționată este definitivă și rezolvă, cu caracter obligatoriu, o problemă de drept între reclamantă și pârât. Astfel, argumentul recurentului în sensul că prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat, ci a reținut numai considerentele sentinței nr. 1770/2019 prin care reclamantei i-au fost acordate diferențe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate, este nefondat; în virtutea principiului obligativității unei hotărâri judecătorești definitive și a efectului negativ al puterii de lucru judecat, recurentul-pârât nu poate pune în discuție, în cadrul unui alt proces, aspectele deja tranșate în cadrul procesului finalizat anterior. De asemenea, în mod evident nu se poate reține o încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, cât timp aspectele legate de existența hotărârii judecătorești definitive anterioare fuseseră menționate clar și explicit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, constituind motivarea în fapt a acesteia. Întrucât recurentul reia, în cadrul motivelor de casare, aspectele de drept ce constituie esența dreptului dedus judecății și care au fost tranșate prin litigiul anterior, Înalta Curte constată că nu se poate trece la analiza în concret a acestora, față de modalitatea de soluționare a prezentului litigiu ca efect al puterii de lucru judecat legal reținută. Or, prin recursul de față, recurentul-pârât reiterează acest argumente pe fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanță ca efect al prev. art. 430 și 431 din C. proc. civ. În ceea ce privește critica legată de data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, nici aceasta nu poate fi reținută, cât timp coordonatele dreptului material ce se impune a fi consacrat prin emiterea ordinului de către ordonatorul de credite trebuie să fie întocmai cele din cuprinsul hotărârii judecătorești definitive mai sus menționate. În ceea ce privește invocarea de către recurentul-pârât a Deciziei nr. 12/2022 din 6 iunie 2022 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru Soluționarea Recursului în interesul legii și publicată în:Monitorul Oficial nr. 921 din 20 septembrie 2022, Înalta Curte constată că se impune cu prioritate aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în favoarea reclamantei. Prin decizia menționată, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) și art. 5 alin. (1^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3 1 alin. (1) - (1^3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani. Astfel, deși Decizia nr. 12/2022 este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial (27 septembrie 2022), corelația procedurală între existența unei hotărâri judecătorești definitive ce recunoaște în favoarea reclamantei dreptul pretins și o decizie obligatorie de interpretare pe viitor a normelor juridice incidente nu se poate rezolva decât prin recunoașterea în favaorea reclamantei a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, care reprezintă un lucru câștigat în patrimoniul reclamantei. Privind și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o creanță să poată fi considerată "activ" care intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul trebuie să probeze faptul că are un temei suficient în dreptul intern; în ceea ce privește creanțele, conceptul de "așteptare legitimă" se referă, de asemenea, la modul în care creanța clasificată drept "activ" ar fi tratată în temeiul dreptului intern și, în special, la faptul că jurisprudența constantă a instanțelor naționale ar continua să fie aplicată în același mod [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), pct. 48]. Un debit stabilit printr-o hotărâre judecătorească care este suficient stabilit pentru a fi executoriu constituie un "bun" (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, pct. 59; Burdov împotriva Rusiei, pct. 40; Gerasimov și alții împotriva Rusiei, pct. 179; Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, pct. 45; Streltsov și alți "pensionari militari din Novocherkassk" împotriva Rusiei, pct. 58). În schimb, un debit stabilit printr-o hotărâre judecătorească care nu este definitiv și, prin urmare, nu este exigibil, nu poate fi considerat "stabilit suficient pentru a fi executoriu" și, în consecință, nu constituie un "bun". Or, în cauza de față, reclamanta se află deja în posesia unui "bun", ca urmare a existenței hotărârii judecătorești definitive reprezentate de sentința nr. 1770/06.11.2019 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 173/11.02.2020 Curtea de Apel Ploiești. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect și cu justa aplicare a legii a constatat prima instanță, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite reclamantului un nou ordin de salarizare, prin care să i stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu data emiterii acestui ordin. 6.3. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, ca nefondat.