Decizia nr. 6200/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 713/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.12.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Ordinului nr. 3344/C emis la data de 24.08.2020 de Ministrul Justiției, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 713 din 7 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă, în parte, cererea reclamantului și s-a dispus modificarea în parte a Ordinului nr. 3344/C/24.08.2020, în ceea ce îl privește pe reclamant, în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantului și a sporului de fidelitate-spor pentru vechimea în funcția de specialitatea funcției în sistemul justiției începând cu 11.12.2016; a fost obligat pârâtul la 50 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 713 din 7 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Printr-o primă critică a susținut că instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza în baza prezumției puterii de lucru judecat, raportat la sentința nr. 889/05.11.2020 pronunțată de Tribunalul Galați, în condițiile în care prezumția este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză. Astfel, instanța a invocat puterea de lucru judecat, fără a pune în discuția părților această prezumție, nesocotind dreptul la apărare, principiul contradictorialității și al disponibilității garantate de art. 9, art. 13 și art. 14 din C. proc. civ., situație ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut recurentul că au fost încălcate dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării asistenților judiciari. Ordinul contestat a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum și ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal bugetare. Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechime cumulat în această funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, singurele tranșe de vechime în funcție aplicabile fiind de la 0 la 3 ani și, respectiv, de la 3 la 5 ani.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neplata taxei judiciare de timbru iar în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat. A menționat că instanța de fond a respectat regulile de procedură și că nu se poate susține că ar fi încălcat dreptul la apărare al recurentului sau principiul contradictorialității, precizând că a invocat încălcarea efectului de lucru judecat a sentinței civile nr. 889/05.11.2020 a Tribunalului Galați, atât prin contestația administrativă, cât și prin răspunsul la întâmpinare, iar faptul că pârâtul nu a urmărit procesul nu determină o încălcare a drepturilor sale procesuale. Consideră că recurentul, prin enumerarea unor legi privind salarizarea bugetarilor, care nu au fost aplicate în perioada vizată de actul contestat (01.12.2016 - 30.11.2019), caută să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească definitivă, motiv pentru care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 8 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. În ședința publică din data de 8 decembrie 2021 Înalta Curte a respins excepția netimbrării recursului invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat anularea Ordinului nr. 3344/C/24.08.2020 emis de pârât. În esență, a arătat că prin ordinul contestat i-au fost stabilite - în anexa 9 - drepturile salariale pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2019, însă, deși vechimea este unul dintre criteriile stabilirii salariului, în cazul său nu este menționată vechimea corectă, fiind reținută o vechime de 0-3 ani respectiv 3-5 ani, cu toate că la data de 01.12.2016 avea o vechime în funcție de 8 ani. Prin sentința recurată, instanța a admis în parte cererea reclamantului și a dispus modificarea în parte a Ordinului nr. 3344/C/24.08.2020, în ceea ce îl privește pe reclamant, în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantului și a sporului de fidelitate-spor pentru vechimea în funcția de specialitatea funcției în sistemul justiției începând cu 11.12.2016. Pentru a pronunța această sentință, judecătorul fondului a reținut că reclamantul este îndreptățit la sporul de fidelitate, în raport de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 889/05.11.2020 a Tribunalului Galați, definitivă prin decizia civilă nr. 157/25.02.2021 a Curții de Apel Galați. Prin raportare la această sentință precum și în raport de sentințele civile nr. 1032/20.10.2020 și nr. 783/13.11.2019, pronunțate de Curtea de Apel București în cauze similare, în care colegi ai reclamantului aflați în situații de muncă identice au beneficiat de acest spor, a apreciat instanța că reclamantul este îndreptățit la emiterea unui nou ordin corespunzător de salarizare. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că pârâtul și-a întemeiat unul din motivele de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită. Prin Ordinul nr. 3344/C/24.08.2020, emis de Ministrul Justiției s-au stabilit drepturile salariale pentru asistenții judiciari din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curților de apel pe perioada 01.12.2016 - 30.11.2019. Împotriva acestui ordin reclamantul a formulat contestație, ce a fost respinsă de Ministerul Justiției cu motivarea că mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este majorarea pentru vechimea în funcție. A arătat pârâtul că la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv pentru tranșa de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, fidelizarea fiind incompatibilă cu noțiunea de mandat. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 precum și ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad, gradație, pe clase de salarizare, iar în ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere art. 16 din Capitolul VIII, Anexa VI la Legea cadru. Conform alin. (1) al acestui articol "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani." Cum dispoziții similare se regăsesc și în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 a considerat pârâtul că nu există niciun temei legal pentru stabilirea indemnizațiilor asistenților judiciari în raport de vechimea efectivă în funcție. Așa cum rezultă din preambulul ordinului contestat, acesta a fost emis în conformitate cu dispozițiile Legii - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare, ale O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 99/2016, O.U.G. nr. 9/2017 și ale art. 14, 22, 25, 38, 39 și Anexei V din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, ținând seamă și de Decizia CCR nr. 794/2016. În ceea ce privește salarizarea asistenților judiciari, reține instanța de control judiciar că dispozițiile art. 16 din capitolul VIII secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc: (1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. (2) Asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 24 și 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare. (3) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale asistenților judiciari se stabilesc prin ordin al ministrului justiției. Din interpretarea coroborată a acestor dispozițiilor legale rezultă că legea de salarizare unitară prevede expres că există numai două tranșe de vechime ce pot fi acordate asistenților judiciari, anume de la 0-3 ani respectiv de la 3-5 ani. Înalta Curte are în vedere și că aceste dispoziții ale art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice au format obiectul excepției de neconstituționalitate ridicată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Veche, iar prin decizia nr. 458 din 1 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, Curtea Constituțională a respins această excepție, reținând la pct. 21-24 din decizie următoarele aspecte: (...) 21. Curtea a reținut, în esență, că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia salarizării asistenților judiciari, situată în marja sa de apreciere, permisă de dispozițiile art. 16 din Constituție. Legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și B. împotriva României, paragraful 15. 22. În același timp, diferența de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată și de faptul că asistenții judiciari, deși participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiție, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfășurată de aceștia și cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanța activității desfășurate de asistenții judiciari și ținând cont și de obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile ce le revin acestora, legiuitorul a înțeles să stabilească un nivel al indemnizației corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalității în drepturi, care nu are semnificația omogenității, astfel că situații obiectiv diferite justifică și uneori chiar impun un tratament juridic diferențiat. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999). 23. În consecință, prevederile de lege criticate nu încalcă dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi prin raportare la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. 24. De asemenea, acceptarea criticilor formulate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenților judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcție ar echivala cu transformarea Curții Constituționale în legiuitor pozitiv. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". Prin urmare, având în vedere dispoziții legale anterior menționate, recurentul-pârât nu putea stabili o încadrarea prin raportare la alte tranșe de vechime decât cele stabilite prin lege. În consecință, intimatul-reclamant nu este îndreptățit la "sporul de fidelitate" în baza Legii nr. 153/2017, astfel că acordarea acestuia nu este posibilă, drepturile salariale prevăzute în Anexa la Ordinul nr. 3344/C/24.08.2020 fiind corect calculate. În ceea ce privește efectele sentinței civile nr. 889/2020 din 5.11.2020 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2019 definitivă prin decizia Curții de Apel Galați nr. 157/2021 din 25.02.2021 Înalta Curtea reține că în cadrul litigiului soluționat prin hotărârile indicate intimatul-reclamant din prezenta cauză împreună cu alții au solicitat calcularea și plata drepturilor salariale echivalente reieșite din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brută lunară în raport cu vechimea numai în funcția de personal asimilat judecătorilor prevăzută de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015 până la zi precum și în continuare, cât timp se mențin condițiile de acordare. Din cuprinsul considerentelor hotărârii indicate reiese că pentru acordarea acestor drepturi a fost aplicat mecanismul egalizării drepturilor salarial astfel cum rezultă din Legea nr. 71/2015 și decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 și nu prevederile Legii nr. 153/2017. Așadar, în cadrul acestui litigiu s-a constata existența unor diferențe de drepturi salariale ale reclamanților rezultate prin aplicarea majorării indemnizației de încadrare brute lunare în raport de vechimea numai în funcția de personal asimilat judecătorilor, prevăzută de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006. Găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și constatând că sentința recurată este nelegală, urmând a fi reformată, Înalta Curte găsește de prisos a mai analiza criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât, va casa în tot sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.