ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 86/2022

Ședința publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției:

- anularea în parte a Ordinului nr. 89/C/04.01.2019;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție, emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu aceia ce beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum și la plata diferențelor drepturilor salariale rezultate până la zi.

Prin sentința nr. 1141 din data de 11 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect anulare act administrativ, formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Împotriva sentinței nr. 1141 din 11 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele A. și B., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea recursului promovat recurentele-reclamante au susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că hotărârea de fond a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reprezintă o aplicație particulară a normei generale prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind, totodată, și o dispoziție legală menită să configureze obiectul acțiunii în contencios având ca obiect contestarea drepturilor salariale de către personalul plătit din fonduri publice ce intră în domeniul de reglementare al prevederilor cuprinse în Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017.

Prin urmare, cum fac parte din personalul salarizat potrivit dispozițiilor din Anexa V a Legii nr. 153/2017, fiind asistenți judiciari în cadrul Tribunalului București, au considerat recurentele-reclamante că le sunt aplicabile prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017.

În opinia acestora, contrar argumentelor reținute de prima instanță, au formulat acțiunea ulterior emiterii unui răspuns administrativ de către Ministerul Justiției, cu respectarea procedurii prealabile expres prevăzute de lege, răspuns care nu poate fi considerat ca fiind o decizie sau o hotărâre susceptibilă a fi supusă controlului judiciar al unei instanțe de contencios administrativ. Mai exact, răspunsul menționat reprezintă modul de soluționare a contestației formulate în procedura prealabilă, fără însă a avea caracterul unei decizii sau hotărâri.

Așadar, formularea obiectului acțiunii în sensul anulării ordinului ce a fost deja supus analizei pârâtului se circumscrie dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 153/2017, care se aplică în mod corespunzător și reprezintă norma specială în raport de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și nu cum în mod eronat a interpretat instanța de fond prevederile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

Pornind de la textul de lege menționat, ale cărui dispoziții le-au redat în cuprinsul cererii de recurs, au arătat că obiectul cererii nu poate fi limitat doar la contestarea modului de soluționare a contestației, indiferent de forma pe care o îmbracă actul emis.

Au susținut că interpretarea restrictivă dată de instanța de fond asupra acestui text de lege, în sensul că în instanță se poate ataca doar hotărârea organului de conducere al Ministerului Justiției, prin care a fost soluționată contestația, indiferent de denumirea sau forma dată acesteia de organul emitent, nu poate fi considerată ca pertinentă, întrucât finalitatea acțiunii promovate este aceea de anulare a ordinului emis de pârât, act care produce efecte juridice de sine stătător, și nu a răspunsului emis de pârât, care nu produce efecte juridice fără ca Ministerul Justiției să anuleze ordinul contestat și să emită alt ordin de salarizare.

În consecință, au considerat că instanța trebuie să se pronunțe asupra legalității ordinului emis de Ministerul Justiției și nu asupra actului prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva acestui ordin. În plus, au susținut că interpretarea actelor normative se face nu doar în litera lor, ci și a spiritului acestora, în acest sens trebuind să se țină cont de finalitatea demersului prevăzut de actul normativ în discuție, respectiv anularea parțială a ordinului de salarizare, întrucât legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării acesteia.

Prin admiterea excepției de inadmisibilitate instanța de fond nu a făcut altceva decât să conducă la nejudecarea în fond a cererii și, implicit, la neanalizarea legalității și temeiniciei ordinului contestat, cu atât mai mult cu cât au îndeplinit procedura prealabilă. Totodată, prin soluția adoptată de instanța de fond se pune semnul egalității între cei care au respectat procedura prealabilă și cei care nu au respectat-o, situație care ar duce, în opinia recurentelor, la inechități între cele două categorii pentru care s-ar respinge acțiunile ca inadmisibile.

Au făcut trimitere la jurisprudența Curții de Apel București prin care s-a dispus admiterea contestațiilor formulate direct împotriva ordinelor de salarizare emise de Ministerul Justiției și nu au fost respinse ca inadmisibile demersurile părților, fiind respinsă ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate.

În continuare au criticat recurentele-reclamante argumentul instanței de fond potrivit căruia, deși excepția inadmisibilității a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, acestea nu au înțeles să formuleze apărări și să modifice sau să precizeze acțiunea în sensul prevăzut de norma legală aplicabilă, susținând că nu au modificat sau precizat acțiunea întrucât nu au considerat a fi admisibilă excepția invocată.

Au mai arătat recurentele că răspunsul primit de la Ministerul Justiției nu îndeplinește cerințele, condițiile și rigorile necesare de conținut și formalism necesare și corespondente unei hotărâri/decizii, astfel încât nu a emis și nu le-a comunicat o hotărâre privitoare la soluționarea contestației prealabile, în conținutul căreia să se regăsească mențiunile obligatorii, printre care și cele imperative referitoare la termenul și calea de atac, precum și instanța competentă. Concret, prin răspunsul comunicat de către Ministerul Justiției nu s-a menționat decât faptul că solicitarea nu poate fi soluționată favorabil.

În opinia recurentelor, prima instanță a încălcat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 11 alin. (1) și alin. (2) și art. 20 din Constituție, raportat la art. 1, art. 6 paragraful 1, art. 17, art. 46 paragraful 1 din Convenție, art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2) și art. 431 C. proc. civ. (sub aspectul efectelor substanțiale, de drept material), art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 15 din Constituție, acțiunea fiind respinsă pe un motiv care nu are absolut nicio relevanță și efect sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim, intrat în vigoare începând cu data de 09 aprilie 2015, prin raportate la nivelul stabilit prin hotărâri judecătorești definitive pentru aceeași categorie profesională, indiferent dacă persoanele în cauză nu dispun de asemenea hotărâri judecătorești.

Ca urmare a respingerii cererii introductive ca inadmisibilă, instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 15 din Constituție. Totodată, intimatul-pârât nu a realizat condiția imperativă cuprinsă în art. 7 alin. (2) anexa V din Legea nr. 153/2017, în sensul emiterii hotărârii de admitere sau respingere a plângerii prealabile și care să poată face obiectul unei cercetări și aprecieri de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, instanță de judecată chemată să aprecieze asupra legalității actului emis de intimatul-pârât.

În speță, este evident că lipsește o hotărâre a pârâtului datorată atitudinii omisive a acestuia, care a ignorat normele de drept aplicabile, atitudine ce nu le poate fi imputată reclamantelor și nu trebuie să determine consecințe juridice sub aspect dispozitiv acestora, ca urmare a admiterii în mod neîntemeiat a excepției inadmisibilității și respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În consecință, în mod greșit se invocă și se reține faptul că nu au investit instanța de contencios competentă cu soluționarea și aprecierea legalității hotărârii, în condițiile în care nu există o astfel de hotărâre, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Totodată, pe fondul cererii, recurentele-reclamante au arătat că înțeleg să-și mențină susținerile formulate în cererea introductivă de instanță.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiției s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond. În esență, a susținut că potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, acțiunea în contencios are ca obiect hotărârea pronunțată în urma soluționării contestației, iar nu actul de stabilire a drepturilor salariale, astfel că în mod corect a respins prima instanță ca inadmisibilă acțiunea reclamantelor.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentele-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât, Înalta Curte constată că recursul reclamantelor este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține că prin cererea de recurs reclamantele au formulat și critici ce vizează fondul cauzei, invocând încălcarea de către prima instanță a unor norme de drept material referitoare la temeinicia acțiunii în anulare a ordinului de salarizare emis de Ministrul Justiției, sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim stabilit prin hotărâri judecătorești definitive pentru aceeași categorie profesională, în speță a asistenților judiciari, înțelegând acestea să-și mențină susținerile formulate în cererea de chemare în judecată și solicitând în acest sens, pe fondul cererii, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Sub acest aspect este de observat faptul că demersul judiciar al recurentelor-reclamante vizează verificarea legalității sentinței nr. 1141 din data de 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantelor, soluție adoptată în considerarea faptului că au învestit instanța exclusiv cu anularea OMJ nr. 89/C/2019, iar nu cu anularea hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Ca urmare, în calitate de instanță de control judiciar, Înalta Curte este învestită cu verificarea conformității soluției pronunțate de către curtea de apel asupra admisibilității acțiunii reclamantelor, cu regulile de drept aplicabile, controlul de legalitate a soluției date asupra acesteia urmând a fi efectuat în aceste limite, iar aspectele ce țin de fondul cererii de anulare a ordinului de salarizare contestat excedează cadrului procesual astfel stabilit în cauza pendinte, având în vedere dispozițiile art. 497 și art. 498 alin. (2) din C. proc. civ.

În consecință, vor fi înlăturate criticile recurentelor aduse sentinței de fond din această perspectivă.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut că instanța de fond a interpretat în mod restrictiv dispozițiile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 și a aplicat în mod greșit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII, Anexa V din aceeași lege, precum și normele legale ce reglementează conținutul și elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține că demersul judiciar al recurentelor-reclamante, asistenți judiciari în cadrul Tribunalului București, vizează anularea OMJ nr. 89/C/2019, obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin prin care indemnizația de încadrare să se stabilească în raport cu vechimea efectivă în funcție, precum și plata diferențelor salariale rezultate.

Împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale reclamantele au formulat contestație, soluționată de către Ministerul Justiției conform răspunsului nr. x/24.04.2019, comunicat acestora.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției: anularea în parte a Ordinului nr. 89/C/04.01.2019 și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție, emiterea unui ordin de încadrare în funcția de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcție de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu aceia ce beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum și la plata diferențelor drepturilor salariale rezultate până la zi.

Așadar, prezenta pricină se poartă între reclamante, asistenți judiciari în cadrul Tribunalului București, și ordonatorul de credite care are atribuții în stabilirea drepturilor lor salariale, respectiv Ministerul Justiției, fiind incidente în speță dispozițiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit textului de lege amintit, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamantele au urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv au formulat contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Ministerul Justiției, însă s-au adresat instanței de judecată cu o acțiune în anulare ce vizează exclusiv actul de stabilire a drepturilor salariale, și anume Ordinul MJ nr. 89/C/2019, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Ca urmare, nu pot fi primite susținerile recurentelor-reclamante în sensul că ar fi aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora: "Împotriva modului de soluționare a contestației persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației. (...)", în condițiile în care, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din același act normativ, se prevede în mod expres faptul că norma respectivă stabilește modalitatea de contestare a actelor de salarizare emise categoriilor de personal din sistemul justiției, prin derogare de la norma cu caracter general cuprinsă la art. 37 din lege.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte reține că din interpretarea dispozițiilor legale enunțate supra rezultă indubitabil intenția legiuitorului în ceea ce privește procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiției, iar Hotărârea Ministerului Justiției reprezintă actul administrativ emis de acesta, conform alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 153/2017, în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Anexa V, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiției din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și în aplicarea acestui text de lege.

În speță, cum recurentele-reclamante nu au învestit instanța de contencios administrativ competentă cu verificarea legalității hotărârii prin care li s-a soluționat contestația administrativă, ci, prin acțiunea formulată în fața instanței de contencios administrativ și fiscal au solicitat exclusiv anularea ordinului ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale, nu se poate susține cu suficient temei că prima instanță a pronunțat sentința cu interpretarea și aplicarea greșită a cadrului legislativ incident, întrucât alegațiile recurentelor-reclamante reflectă propriul demers interpretativ al legii în vederea obținerii soluției favorabile pretinse, fără a susține însă motivul de nelegalitate invocat.

Pe de altă parte, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că recurentele-reclamante au avut posibilitatea, în aplicarea principiului disponibilității părților, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., și în acord cu dispozițiile legale incidente în materie, de a-și completa acțiunea în sensul de a solicita și anularea Hotărârii Ministerului Justiției materializată în înscrisul nr. x/24.04.2019, având în vedere că pârâtul Ministerul Justiției a invocat, prin întâmpinarea formulată în cauză, excepția inadmisibilității acțiunii prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.

Observă instanța de control judiciar că în cuprinsul cererii de recurs au susținut recurentele că nu au înțeles să formuleze apărări și nici să modifice ori să precizeze acțiunea în sensul prevăzut de norma legală aplicabilă, întrucât nu au considerat admisibilă excepția invocată. Sub acest aspect este important a se aminti că, potrivit adagiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", partea nu se poate prevala pentru susținerea intereselor sale de propria culpă, în speță aceea de a nu modifica sau preciza acțiunea formulată în fața instanței de contencios administrativ, în raport de excepția inadmisibilității invocate de pârâtul Ministerul Justiției, și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că în mod just a apreciat curtea de apel că nu se poate învesti, din oficiu, cu un capăt de cerere care nu a fost formulat de reclamante, respectiv anularea hotărârii emise în soluționarea contestației administrative, astfel încât susținerea recurentelor-reclamante în sensul încălcării de către prima instanță a dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. nu se verifică în speță, motiv pentru care criticile formulate din această perspectivă sunt nefondate și vor fi înlăturate ca atare.

În fine, nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat normele de drept ce reglementează conținutul și elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat. Mai exact, recurentele-reclamante au arătat că în speță nu există o astfel de hotărâre emisă de pârât în soluționarea plângerii prealabile, dat fiind faptul că răspunsul comunicat cu înscrisul nr. x/2019/24.04.2019 nu îndeplinește cerințele, condițiile și rigorile necesare de conținut și formalism necesare emiterii unei hotărâri/decizii, întrucât în cuprinsul acestuia nu se regăsesc mențiunile obligatorii.

Cu privire la această critică Înalta Curte constată, pe de o parte că recurentele nu au arătat în concret care sunt normele legale încălcate de către prima instanță sub aspectul de nelegalitate invocat, iar, pe de altă parte, că răspunsul comunicat de Ministerul Justiției prin înscrisul nr. x/2019 din 24.04.2019 îndeplinește condițiile pentru a fi considerat un act administrativ supus controlului de legalitate în fața instanței de contencios administrativ, câtă vreme în analizarea naturii acestuia esențiale sunt efectele juridice pe care le produce acesta în privința destinatarilor, iar nu forma sau denumirea.

Art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V, privind reglementări specifice personalului din sistemul justiției din Legea-cadru nr. 153/2017, prevede, așa cum s-a arătat în precedent, o procedură administrativă specială obligatorie în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

Procedura menționată se finalizează prin actul emis în temeiul art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, ce poate fi contestat "în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice".

Hotărârile emise în soluționarea contestațiilor administrative pot fi atacate, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 7, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și, ca atare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurentele-reclamante nu poate fi apreciată prin prisma termenelor sau a condițiilor prevăzute de art. 1, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul negativ la solicitarea de anulare a ordinului de stabilire a drepturilor salariale, chiar și în ipoteza în care acesta este unul inform, nu echivalează cu lipsa unei hotărâri emise în soluționarea contestației administrative, cum în mod greșit susțin recurentele-reclamante, ci, dimpotrivă, reprezintă chiar soluția dată plângerii prealabile de către emitentul actului administrativ contestat.

Ca atare, în exercitarea atribuțiilor sale, este evident că Ministerul Justiției avea posibilitatea, din punct de vedere procedural, să admită contestația formulată de reclamante sau să o respingă, cum, de altfel, a și procedat pârâtul, aducându-le recurentelor-reclamante la cunoștință faptul că solicitarea acestora nu poate fi soluționată favorabil.

Pe cale de consecință, răspunsul emis de pârât în aplicarea procedurii administrative speciale, materializat în înscrisul nr. x/24.04.2019, îndeplinește cerințele legii pentru a fi considerat o Hotărâre emisă în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale și, pentru respectarea procedurii reglementate în dispozițiile anterior evocate, exista obligația legală a reclamantelor de a formula plângere împotriva acesteia, în fața instanței de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, nu exclusiv împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, respectiv OMJ 89/C/2019, la care se referă această hotărâre.

În virtutea argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge și aceste susțineri ale recurentelor-reclamante și va constata că sentința instanței de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în cauză, demersul părților recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței nr. 1141 din 11 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.