ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1921/2024

Ședința publică din data de 4 aprilie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția VIII-a la data de 19.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiției, solicitând:

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 privind stabilirea unor drepturi salariale, respectiv a art. 1, în sensul recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01.08.2016 și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat;

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 privind stabilirea unor drepturi salariale, respectiv a art. 1, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 413/C/2022 din 07.02.2022 privind stabilirea unor drepturi salariale, respectiv a art. 1 (anexa 6 nr. crt. 1 și 2), în sensul recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 08.07.2017 (data recunoașterii dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare prin luarea în considerarea a unei valori de referință sectorială de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 - menționată în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 371/17.02.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2264/18.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2020), iar nu cu data de 30.12.2021 - data emiterii Ordinului nr. 6245/C/2021;

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 413/C/2022 din 07.02.2022 privind stabilirea unor drepturi salariale, respectiv a art. 1 (anexa 6 nr. crt. 1 și 2), în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în măsura în care rezultă drepturi salariale superioare acestui plafon ca urmare a punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 371/17.02.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2264/18.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2020;

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 413/C/2022 din 07.02.2022 privind stabilirea unor drepturi salariale, respectiv a art. 1 (anexa 6 nr. crt. 1 și 2), în sensul recalculării (stabilirii) și plății drepturilor salariale rezultate din punerea în executare a sentinței civile nr. 1813/03.12.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 1723/01.07.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, prin care au fost obligați pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul Ilfov la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la un coeficient de multiplicare de 19,00, începând cu data de 06.12.2016 și, în continuare, precum și la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată din noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare (prin obligarea pârâților la plata corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 413/C/2022 din 07.02.2022 privind stabilirea unor drepturi salariale, respectiv a art. 1 (anexa 6 nr. crt. 1 și 2), în sensul recalculării (stabilirii) și plății drepturilor salariale rezultate din punerea în executare a sentinței civile nr. 767/23.03.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1934/21.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, prin care au fost obligați pârâții Curtea de Apel București și Tribunalul Ilfov la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.G. nr. 10/2007, începând cu 21.10.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare salariile majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11% conform O.G. nr. 10/2007, sume actualizate cu rata inflației la data plății efective și la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data plății efective; să plătească, începând cu data de 21.01.2017, diferențele de drepturi salariale dintre drepturile salariale plătite și salariile majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11%, conform O.G. nr. 10/2007, sume actualizate cu rata inflației la data plății efective și la care se adaugă dobânda legală de la data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 140 din 31 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile (lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiției, inadmisibilității, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune), ca neîntemeiate; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a anulat parțial art. I din Ordinul de salarizare nr. 404/C/07.02.2022, emis de pârât în ceea ce le privește pe reclamante, referitor la data de la care drepturile salariale ale acestora se stabilesc raportat la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON; a obligat pârâtul să emită reclamantelor un nou ordin de stabilire a drepturilor salariale cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 08.07.2017, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017; a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 140 din 31 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantele B. și A., cât și pârâtul Ministerul Justiției (continuat de succesorul lui în drepturi și obligații Înalta Curte de Casație și Justiție).

3.1. Prin recursul formulat, recurentele- reclamante A. și B. au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., susținând nelegalitatea sentinței instanței de fond sub două aspecte: a) nerespectarea titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 371/17.02.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2264/18.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești; b) încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ale Legii nr. 153/2017.

Recurentele - reclamante au susținut că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot constitui un temei suficient pentru ca pârâtul să ignore opozabilitatea hotărârilor judecătorești menționate mai sus, întrucât aceste norme legale nu pot fi desprinse de contextul în care au fost adoptate, de celelalte prevederi ale art. 38 din Legea nr. 153/2017 și de interpretarea dată de Curtea Constituțională.

Limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile stabilite prin această lege, respectiv creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform prevederilor art. 38 alin. (2) - (5) din lege, iar nu reducerea drepturilor salariale sau neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, care au putere de lucru judecat.

Au mai arătat recurentele - reclamante că salarizarea asistenților judiciari este reglementată prin trimitere la salarizarea judecătorilor de la judecătorii.

De asemenea, salarizarea prin utilizarea VRS 605,225 RON fără a fi afectată de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 a fost stabilită prin ordin al ordonatorului principal de credite și în favoarea procurorilor și grefierilor de la PÎCCJ, devenind o modalitate de salarizare unitară în sistemul judiciar.

Au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței recurate și, în rejudecare, să se dispună înlăturarea plafonării impuse de respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017, astfel încât pârâtul să fie obligat la emiterea un nou ordin de stabilire a drepturilor salariale cu luarea în considerare a unei VRS de 605,225 începând cu data de 08.07.2017.

3.2. Prin recursul formulat, recurentul - pârât Ministerul Justiției a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii criticate, iar în rejudecare, respingerea ca inadmisibile a petitelor nr. 1 și nr. 2 prin care se solicită modificarea parțială a Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021; respingerea ca lipsite de interes a capetelor de cerere nr. x, 5 și 6; respingerea acțiunii ca prescrisă pentru perioada anterioară datei de 19.05.2019 și, ca neîntemeiată, pentru perioada ulterioară acestei date.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură, recurentul - pârât a susținut că, în cadrul întâmpinării la cererea introductivă de instanță, a invocat inadmisibilitatea petitelor nr. 1 și 2, motivat de împrejurarea că reclamantele au atacat și Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021, ordin care nu stabilește drepturi salariale, ci modifică modul de calcul pentru unele categorii salarizate prin ordine ale ministrului justiției din cadrul Familiei ocupaționale "Justiție".

Prima instanță a respins această apărare, reținând în mod eronat ca ipoteza de la care a pornit pârâtul Ministerul Justiției pentru a invoca această excepție este neatacarea actelor individuale de salarizare, cu toate că reclamantele au supus cenzurii instanței și Ordinului ministrului justiției nr. 413/C/07.02.2022.

Ori, ceea ce a susținut pârâtul este faptul că ordinul criticat nu este un act individual de salarizare, care să poată fi contestat în procedura prevăzuta de art. 7 alin. (2) din Cap. VII, Secțiunea 1 al Anexei V din Legea-cadru nr. 153/2017.

De altfel, instanța nu a dispus nimic în privința Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021 și nici cu privire la aceste două capete de cerere.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare vizează soluția de respingere a excepției lipsei de interes a acțiunii reclamantelor, prima instanță reținând eronat faptul că prin prezentul demers judiciar, acestea tind la obținerea unui folos practic distinct, și anume anularea actelor de salarizare prin care ordonatorul de credite ar fi nesocotit realitatea juridică consfințită de cele două titluri executorii deja pronunțate.

Or, câtă vreme finalitatea este identică, sunt lipsite de interes pretențiile privind recunoașterea, încă o dată, a unei salarizări prin raportare la valoare de referință sectorială de 605,225 RON și coeficientului de multiplicare 19,000.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât a susținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că aceasta nu vizează însăși acțiunea formulată în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, ci constituie o apărare de fond și nu un incident procesual.

Coroborând dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ. cu prevederile art. 171 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu data introducerii acțiunii (19.05.2022), orice pretenție anterioară datei de 19.05.2019 este prescrisă.

A mai arătat recurentul - pârât că prima instanță a admis în parte acțiunea motivat de faptul că reclamantele se află în posesia unei hotărâri judecătorești, definitive, care este opozabilă Ministerului Justiției, chiar dacă nu a fost parte în dosar, hotărâre prin care li s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea la recalcularea indemnizației și plata referentelor salariale cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 605,225 RON potrivit O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 08.07.2017.

Raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată încadrarea cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 605,225 RON, recurentul a susținut că, în măsura în care prima instanță reținea existența unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data de 03.03.2022, la care ambele reclamante s-au adresat Ministerului Justiției prin plângeri separate.

În opinia recurentului, data de 08.07.2017 are relevanță doar din perspectiva executării hotărârii, fără ca aceasta să oblige la emiterea unor noi ordine de salarizare.

La data de 07.08.2023, Ministerul Justiției a depus note scrise prin care a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în contextul modificărilor legislative survenite. În acest sens, a susținut că potrivit Legii bugetului nr. 368, publicată la 19.12.2022 în Monitorul Oficial nr. 1214, la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare prevederile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2002 privind organizarea judiciară, în temeiul cărora Înalta Curte de Casație și Justiție devine gestionar al bugetului pentru plata drepturilor salariale ale tuturor judecătorilor, indiferent de nivelul instanței la care funcționează, fiind, totodată, și emitent al actelor administrative de salarizare, urmând ca această instituție să preia drepturile procesuale și obligațiile corelative ce decurg din litigiile cu acest obiect.

Totodată, a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, având în vedere că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959/12.04.2023, privind acordarea VRS 605,225 neplafonat.

Recurentele - reclamante au depus scurte concluzii, prin care au solicitat respingerea excepției rămânerii fără obiect a acțiunii, arătând că ordinul invocat de recurentul - pârât privește o altă perioadă de timp decât cea solicitată a fi avută în vedere.

Prin notele de ședință depuse la data de 01.04.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, citată în cauză în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, a arătat că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, înțelege să se subroge Ministerului Justiției cu privire la toate drepturile și obligațiile acestuia. De asemenea, a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, având în vedere împrejurarea emiterii Ordinului nr. 959/12.04.2023 de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentele-reclamante și de recurentul-pârât Ministerul Justiției, continuat de succesorul lui în drepturi, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

II.1 Precizări prealabile din punct de vedere al legitimării procesuale active în cadrul recursului

Prin dispozițiile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății."

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât față de prevederile generale din C. proc. civ., cât și față de dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

II.2 Analiza motivelor de recurs

Prin sentința recurată, instanța de fond a soluționat, pe de o parte, excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârât prin întâmpinare, pe care le-a respins ca neîntemeiate, iar, pe de altă parte, a soluționat pe fond cauza.

Sentința de fond a fost criticată atât sub aspectul soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor invocate, cât și asupra fondului cauzei.

II.2.1. În ceea ce privește recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerului Justiției)

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Referitor la motivul de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în cazul încălcării sau aplicării greșite a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Dintre cele două motive de casare/nelegalitate, prioritate de analiză prezintă cel de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., punând în discuție o cauză de nulitate procesuală a sentinței recurate.

Argumentele evocate de recurentul-pârât în susținerea tezei incidenței motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează, în esență, următoarele chestiuni: pe de o parte, soluția dată de instanța de fond excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, pe de altă parte, pretinsa lipsă de interes a reclamantelor în promovarea acțiunii.

În ceea ce privește criticile vizând soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității petitelor nr. 1 și 2, contrar alegațiilor recurentei în sensul că Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 nu reprezintă un act individual de stabilire a drepturilor salariate ale reclamantelor care să poată fi contestat în procedura prevăzută de ar. 7 alin. (2) Cap. VII, Secțiunea 1 Anexa V din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte constată că acțiunea recurentelor-reclamante este admisibilă, întrucât în baza acestui ordin cu cadru general a fost emis Ordinul nr. 413/C/2022 prin care s-a dispus că, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale asistenților judiciari din cadrul tribunalelor din circumscripția Curții de Apel București, prevăzuți în Anexele 1-6 la ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, acest ordin fiind, de asemenea, contestat prin acțiunea de față.

Prin urmare, nu se poate reține inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în sensul invocat de recurenta-pârâtă.

Examinând, în continuare, criticile prin care recurenta-pârâtă a criticat soluția dată excepției lipsei de interes a reclamantelor în promovarea acțiunii, argumentat de faptul că acestora le-au fost acordate diferențele salariale prin hotărârile judecătorești pronunțate în materia dreptului muncii, Înalta Curte le găsește nefondate.

Înalta Curte nu poate constata lipsa de interes a demersului reclamantelor, având în vedere finalitatea diferită a celor două acțiuni. Astfel, prin titlul executoriu obținut anterior în fața unei instanțe de litigii de muncă, s-a acordat plata efectivă a unor diferențe bănești rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 08.07.2017 și în continuare; prin prezenta acțiune, reclamantele au solicitat emiterea unui nou ordin, prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra sporurilor și celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Or, emiterea efectivă a unui ordin salarial produce efecte juridice diferite de cele ale acordării diferențelor bănești, din perspectiva consecințelor referitoare la încadrarea salarială și efectele viitoare ale unui ordin de salarizare.

Ca urmare, faptul că recurentele-reclamante beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit hotărârii judecătorești invocate în susținerea acțiunii, pronunțate în materia litigiilor de muncă nu înlătură folosul material al acțiunii în obligarea la emiterea eventualului ordin de salarizare care să includă aceste drepturi salariale considerate a fi datorate de către reclamante; aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate conform solicitării reclamantelor, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectiva hotărâre judecătorească nu este de natură a modifica/completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială; or, atât timp cât reclamantele se consideră vătămate prin neemiterea ordinelor, acestea justifică un interes procesual, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare.

II.2.2. În ceea ce privește recursul recurentelor - reclamante B. și A. - motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs invocat de către recurente nu este fondat. Cât timp a fost admisă definitiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Ploiești, titlul obținut de către reclamante nu este opozabil Ministerului Justiției, care nu a fost parte. Din această perspectivă, cât timp Ministerul Justiției nu a fost parte în acel dosar, față de acesta nu se poate invoca opozabilitatea hotărârii ce reprezintă titlul executoriu, din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, se constată că între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

II.2.3. În ceea ce privește recursul recurentelor - reclamante B. și A. și recursul recurentei - pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerului Justiției) - motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate invocat de recurentele-reclamante, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul legal se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

a) În ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune

Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 19.05.2019, în raport de prevederile art. 2500, 2517 și 2524 C. civ. și art. 171 alin. (1) Codul muncii.

Potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, iar art. 2523 C. civ. prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

În cauza de față, recurentele-reclamante au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, susținând că acest mod de calcul este deja confirmat ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, ce reprezintă titlu executoriu.

Înalta Curte constată că dreptul la calcularea indemnizației de încadrare în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicate în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a deciziilor interpretative ale Înaltei Curți, date în dezlegarea unor chestiuni de drept. Cum dreptul decurge dintr-o normă legală, reclamantele cunoșteau sau trebuia să cunoască încă de la adoptarea și publicarea O.U.G. nr. 20/2016 că au posibilitatea de a solicita pârâtului minister recalcularea drepturilor salariale ce li se cuvin și, în eventualitatea unui refuz, să formuleze acțiune în contencios administrativ.

Nu se poate aprecia nici faptul că reclamantele ar fi cunoscut existența dreptului abia la data pronunțării hotărârii judecătorești care confirmă dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225, atât timp cât dreptul izvora din O.U.G. nr. 20/2016, iar instanțele de judecată nu au făcut decât să constate existența lui și să oblige ordonatorul de credite la respectarea normei legale.

Înalta Curte reține, astfel, că dreptul la acțiune era deschis reclamantelor încă de la data de 1 august 2016, aceasta fiind și data de început de la care solicită a le fi recalculate drepturile salariale, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă prin poștă, la data de 17.05.2022. În consecință, raportat la termenul de 3 ani prevăzut de art. 2523 C. civ., instanța de recurs constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată, fiind prescrise pretențiile reclamantelor aferente perioadei 01.08.2016 - 17.05.2019 (perioada ce excede celor 3 ani anterior depunerii acțiunii).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, consecutiv admiterii recursului și casării sentinței atacate în privința soluției date asupra exceptiei prescripției dreptului material la acțiune, va admite excepția pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016 - 17.05.2019 și va respinge aceste pretenții, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

b) În ceea ce privește recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON

Atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin recurs, recurentele-reclamante au precizat că dețin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 371/17.02.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2264/18.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin care s-a decis recalcularea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 începând cu data de 08.07.2017, susținând totodată inaplicabilitatea în speță a plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În soluționarea acțiunii, instanța de fond a reținut că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu disting, în sensul că nu exclud norma de la aplicare situațiilor în care salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilit potrivit legii pentru anul 2022 în urma recunoașterii dreptului prin intermediul unei hotărâri judecătorești. De asemenea, instanța a mai apreciat că în cuprinsul hotărârii judecătorești definitive nu s-a tranșat chestiunea recunoașterii dreptului în discuție fără limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Așa cum rezultă din actele dosarului, în faza procesuală a recursului, recurenta - pârâtă a depus la dosar Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023, prin care s-a dispus la art. 1 că "Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13, părți integrante ale prezentului ordin",

Prin notele de ședințe depuse la data de 01.04.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, având în vedere împrejurarea emiterii ordinului anterior menționat, precum și a Ordinului nr. 2734/1/2023, prin care s-a stabilit că:

"Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 202, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat -30 decembrie 2021- fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare". Totodată, a arătat că la art. 2 alin. (1) din ordinul amintit, se precizează faptul că "Ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale conform art. 1 se emit în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2734/1/27.09.2023, în baza documentației transmise de curțile de apel", iar la alin. (2) al art. 2 din același ordin se menționează că "în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a ordinului amintit mai sus, curțile de apel înaintează Înaltei Curți de Casație și Justiție documentația, care va constitui anexă la ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale ale judecătorilor din circumscripția curții de apel."

Împrejurarea emiterii acestor ordine, care dovedesc că s-a schimbat situația de fapt, neavute în vedere la soluționarea acțiunii, impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție.

Astfel, Înalta Curte constată, în raport cu actul depus în faza procesuală a recursului și modificarea situației de fapt, că, pentru respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește aspectul contestat de recurentele-reclamante, vizând înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de recurentele-reclamante, cât și de recurenta-pârâtă.

Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilite.

Înalta Curte reține că se impune a se verifica dacă, în privința recurentelor - reclamante, s-au emis ordine individuale de salarizare cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluția de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare justificându-se și sub acest aspect.

Cu ocazia rejudecării cauzei se va proceda la examinarea criticilor invocate de recurentele-reclamante și recurenta-pârâtă, inclusiv în raport cu actul depus la dosar în faza recursului, precum și în raport cu alte eventuale mijloace de probă necesare a fi administrate în cauză, în vederea analizării tuturor aspectelor de fond esențiale, necesare lămuririi situației de fapt.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamantele B. și A. și de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerului Justiției) împotriva sentinței civile nr. 140 din 31 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.