ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 957/2024

Ședința publică din data de 20 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a contestat răspunsul nr. x/2022 întocmit la data de 16.06.2022 emis de Ministerul Justiției, solicitând obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 12.03.2017 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Prin încheierea din 13 septembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția tardivității formulării acțiunii.

Prin sentința nr. 208 din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a obligat pârâtul la emiterea ordinului de salarizare în favoarea reclamantei, prin care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 12.03.2017 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, potrivit dispozitivului sentinței civile nr. 1899/10.12.2022, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și a încheierii recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect începând cu data de 30.12.2021.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", recurentul - pârât susține că excepția autorității de lucru judecat a fost invocată în raport cu sentința civilă nr. 1899/2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 151/2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, având în vedere că reclamanta solicită din nou, în contradictoriu cu Ministerul Justiției stabilirea indemnizațiilor de încadrare prin luarea în considerare a VRS 605,225 RON, începând cu data de 12.03.2017, cerere care a fost soluționată definitiv de instanța de judecată.

Prin sentința recurată, recurentul a fost obligat la îndeplinirea unei obligații, asupra căreia deja s-a pronunțat Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 151/2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin admiterea apelului Ministerului Justiției formulat împotriva sentinței civile nr. 1899/2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - pârât susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea 1 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a, art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Astfel, instanța de fond a respins excepția tardivității, ignorând atât prevederile legale aplicabile, cât și motivele care au stat la baza invocării acestora. Astfel, prin întâmpinare, Ministerul Justiției a invocat excepția tardivității formulării acțiunii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la procedura specială de contestare a ordinelor de salarizare prevăzută de art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Față de dispozițiile legale invocate anterior, recurentul susține că reclamanta nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizației începând cu 12.03.2017, motiv pentru care solicită admiterea excepției tardivității formulării acțiunii.

De asemenea, invocă excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, ținând cont că acesteia i-au fost recunoscute deja diferențele salariale prin hotărârile pronunțate în materia dreptului muncii.

În condițiile în care reclamanta beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit hotărârilor judecătorești invocate în susținerea acțiunii, aceasta nu mai justifică interesul, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare.

A mai arătat recurentul că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 44 pct. 11 și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, precum și ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin sentința civilă nr. 1899/2020, modificată prin decizia civilă nr. 151/2022, Ministerul Justiției nu a fost obligat nici la recalcularea indemnizației de încadrare, nici la emiterea unui ordin de salarizare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON.

Prin urmare, prima instanță a încălcat puterea de lucru judecat, având în vedere că prin acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 1899/2020, având ca obiect recalcularea indemnizației de încadrare, pe care și-a fundamentat reclamanta prezenta acțiune, s-a stabilit în mod definitiv că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă. Așadar, nu îi poate reveni obligația de a emite ordin de salarizare, dovada contrară fiind chiar considerentele hotărârii judecătorești invocate de reclamantă.

Hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON sau acordarea coeficienților prevăzuți la lit. A), pct. 6-13, din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, se execută, conform celor dispuse de instanța de judecată, inter partes, prin plata eventualelor diferențe salariale potrivit graficului de eșalonare aplicabil.

De asemenea, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că drepturile solicitate se cuvin a fi acordate cu depășirea limitelor prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, considerând că plafonarea prevăzută de aceste prevederi legale are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, deci prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, ceea ce de altfel contravine și art. 6 CEDO.

Având în vedere jurisprudența instanțelor de litigii de muncă, precum și a instanțelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul acordării valorii de referință sectorială de 605,225 RON, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la data de 30.12.2021, a fost emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021.

Potrivit art. 1 din OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 tei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Ținând seama de faptul că, prin stabilirea indemnizațiilor de încadrare pentru toți judecătorii cu funcții de execuție cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare.

Ca urmare a majorării de VRS, toți judecătorii cu funcții de execuție, indiferent de grad, nivel, instanță, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017.

Așadar, potrivit dispozițiilor legale mai sus-citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispozițiilor legale, recurentul invocând în acest sens Decizia nr. 763/2020 a Curții Constituționale.

Totodată, învederăm că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, pentru consilierii de probațiune, nefiind vorba de o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție". În acest sens, dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevăd în mod clar că:

"începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salarii lor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență sociala în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru tuna septembrie 2015."

Din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială.

În opinia recurentului, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, a susținut, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., că între prezentul litigiu și litigiu finalizat prin sentința civilă nr. 1899/10.12.2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 151/20.01.2022 prin de Curtea de Apel Ploiești, nu există identitate de obiect și cauză. Astfel, în prezentul litigiu solicită obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare, acest petit atrăgând competența instanței de contencios administrativ, iar în litigiul precedent a solicitat obligarea la plata unor diferențe de drepturi salariale, litigiul fiind soluționat de un complet specializat în litigii de muncă, cauza juridică fiind diferită.

Pe de altă parte, prin sentința recurată nu s-a încălcat nici efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv dezlegarea dată prin decizia civilă nr. 151/20.01.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în acel litigiu, deoarece acea excepție a fost soluționată prin raportare la cadrul procesual din acel litigiu, respectiv prin raportare la obiectul acelui litigiu ce viza obligarea la plata unor diferențe de drepturi salariale. Or, în actualul cadru procesual, obiectul pretențiilor este altul, și anume solicitarea de emitere ordin, aspect neantamat în litigiul anterior.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește excepția tardivității, dispozițiile legale invocate de recurent în susținerea acestui motiv de recurs, respectiv art. 7 alin. (1) Cap VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 sunt străine de prezenta cauză, deoarece reclamanta nu contestă ordinele de salarizare deja emise, ci solicită emiterea unui nou ordin care să reflecte situația sa juridică particulară, care s-a definitivat prin decizia civilă nr. 151/20.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, împrejurare ce determină aplicarea însă a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepția lipsei de interes, respinsă la fond, recurentul nu invocă un veritabil motiv de recurs, neindicând în mod clar care este încălcarea normei procedurale invocată, ci invocă o împrejurare de fapt, străină de speță, și anume faptul că reclamanta beneficiază deja de drepturile salariale potrivit hotărârii judecătorești anterior menționate, însă obiectul prezentei acțiuni nu este cel de a obține drepturi salariale, ci de a se emite un ordin de încadrare.

Cu privire la susținerile din recurs privind aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, intimata a arătat că, în primul rând, acesta își produce efectele începând cu 01.01.2018, or acesteia i s-a recunoscut încă din 12.03.2017 dreptul la calcularea indemnizație de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605.225 RON, deci pentru perioada anterioară datei de 01.01.2018.

Pe de altă parte, chiar pârâtul susține că abia în 31.12.2021 s-ar fi emis un ordin de salarizare prin care ar fi stabilit drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însuși recurentul recunoscând că anterior datei de 31.12.2021. inclusiv pentru perioada 12.03.2017-31.12.2017, nu a emis și nu a existat vreun ordin de salarizare care să prevadă calcul indemnizație prin raportare la acest cuantum al valorii de referință sectorială.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, raportat la criticile formulate de recurentul - pârât și la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanța de control judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

Precizări prealabile din punct de vedere al legitimării procesuale active în cadrul recursului

Prin dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății."

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât față de prevederile generale din C. proc. civ., cât și față de dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

Din perspectiva Ministerului Justiției, sentința atacată a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acțiunea din prezenta cauză, astfel că acesta justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului. Pentru aceste motive, instanța de recurs le recunoaște amândurora calitatea de recurent.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs invocat de către recurent este fondat. Cât timp a fost admisă definitiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Ploiești, titlul obținut de către reclamantă nu este opozabil Ministerului Justiției, care nu a fost parte. Din această perspectivă, se constată o greșită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătorești definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiției nu a fost parte, iar față de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de alți magistrați (procurori sau judecători) și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs referitor la excepția tardivității acțiunii

Înalta Curte reține că în mod corect excepția tardivității acțiunii a fost respinsă de către instanța de fond, având în vedere că ipoteza din textul art. 7 alin. (1), Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, invocată de recurentul - pârât este aceea a contestării unui ordin de încadrare salarială. Ori, obiectul cererii de chemare în judecată vizează emiterea unui ordin de salarizare, iar nu contestarea vreunui ordin existent.

Motivul de recurs referitor la lipsa interesului acțiunii

Recurentul-pârât a invocat lipsa interesului acțiunii, raportat la împrejurarea că intimatei-reclamante i-au fost recunoscute deja diferențele salariale prin hotărârea pronunțată în materia dreptului muncii, aspect de fapt necontestat și invocat chiar de către aceasta, de altfel, ca temei al acțiunii sale.

Înalta Curte nu poate constata lipsa de interes a demersului reclamantei, având în vedere finalitatea diferită a celor două acțiuni. Astfel, prin titlul executoriu obținut anterior în fața unei instanțe de litigii de muncă, s-a acordat plata efectivă a unor diferențe bănești rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 12.03.2017 și în continuare; prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat emiterea unui nou ordin, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra sporurilor și celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 12.03.2017 și în continuare.

Or, emiterea efectivă a unui ordin salarial produce efecte juridice diferite de cele ale acordării diferențelor bănești, din perspectiva consecințelor referitoare la încadrarea salarială si efectele viitoare ale unui ordin de salarizare.

Ca urmare, faptul că recurenta-reclamantă beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit hotărârii judecătorești invocate în susținerea acțiunii, pronunțate în materia litigiilor de muncă nu înlătură folosul material al acțiunii în obligarea la emiterea eventualului ordin de salarizare care să includă aceste drepturi salariale considerate a fi datorate de către reclamantă; aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate conform solicitării reclamantei, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectiva hotărâre judecătorească nu este de natură a modifica/completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială; or, atât timp cât reclamanta se consideră vătămată prin neemiterea ordinului, aceasta justifică un interes procesual, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare. Ca urmare, acest prim motiv de recurs invocat de recurentul-pârât este nefondat.

Motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă referitor la greșita aplicare a legii prin stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021

Recurentul-pârât a criticat greșita obligare a pârâtului de către prima instanță de a emite ordin cu acordarea VRS de 605,225 RON conform nivelului recunoscut prin sentința civilă nr. 1899/10.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 151/20.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, respectiv începând cu data de 12.03.2017, considerând că reclamanta este îndreptățită doar începând cu data de 30.12.2021, data recunoscută de ordinul atacat.

Prima instanță a reținut că sunt în discuție efecte în planul dreptului administrativ ale hotărârii judecătorești favorabile reclamantei, în sensul materializării drepturilor substanțiale recunoscute acesteia în actele administrative emise de către Ministerul Justiției, prin ministru, astfel încât indemnizația de încadrare să corespundă, în prezent, cuantumului corect calculat prin luarea în considerare a elementelor salariale rezultate din hotărâre.

În ceea ce privește plata efectivă a drepturilor salariale, prima instanța a reținut că reclamanta beneficiază de efectele dispozițiilor finale ale ordinului menționat în ceea ce privește bugetarea și efectuarea plăților, precum și de cele ale hotărârii judecătorești, în executarea cărora plata diferențelor salariale se va face eșalonat, conform legii, actele atacate fiind legale și temeinice sub acest aspect.

Înalta Curte constată că, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârii judecătorești definitive de mai sus, este fondată critica recurentului, în sensul că prin aceasta drepturile câștigate de reclamantă au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate nu au schimbat indemnizația de încadrare a reclamantei.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

Ca urmare, se impune admiterea recursului pârâtului și respingerea acțiunii, în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată; pretențiile aferente perioadei 01.01.2018 - 30.12.2021 vor fi însă analizate împreună cu motivul de recurs referitor la deplafonare.

Recursul formulat de recurenta-reclamantă referitor la emiterea unui ordin de salarizare in care sa i se acorde VRS 605,225 începând cu data de 07.05.2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin 6 din Legea nr. 153/2017

În ceea ce privește recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON anterior datei de 01.01.2018, Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

"(6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție".

Dispozițiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituționalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate prin deciziile pronunțate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023, precum și celelalte decizii enunțate la capitolul IV din prezenta decizie.

În esență, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum și o analiză a dispozițiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituțională a subliniat că "stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.

Ca urmare, se impune respingerea acțiunii în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată.

În ceea ce privește recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON pe perioada 01.01.2018 - 30.12.2021, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilită.

Față de necesitatea lămuririi împrejurării de fapt a existenței sau nu a unor ordine de recunoaștere a VRS de 605,225 RON deplafonat de către pârât în privința judecătorilor, se impune casarea cauzei și trimiterea capătului de cerere privind acordarea VRS de 605,225 RON și înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 spre rejudecarea fondului.

Înalta Curte reține că se impune a se verifica dacă, în privința intimatei - reclamante s-a emis ordin individual de salarizare cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluția de casare parțială și trimitere a cauzei spre rejudecare justificându-se sub acest aspect.

În ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 30.12.2021, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din O. MJ. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește înlăturarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul ÎCCJ nr. 2734/I din 27.09.2023, "Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat - 30 decembrie 2021 - fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare".

Astfel, cererea reclamantei a rămas fără obiect, în condițiile în care a intervenit recunoașterea parțială de către pârât, pe cale administrativă, a pretențiilor reclamantei și s-a emis actul administrativ necesar recalculării și plății drepturilor salariale cuvenite acesteia, în conformitate cu prevederile legale.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 208 din 25 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința civilă recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 12.03.2017 -01.01.2018, ca nefondată; va respinge acțiunea, în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 30.12.2021, ca rămasă fără obiect; va trimite spre rejudecare la aceeași instanță pretențiile aferente perioadei 01.01.2018 - 30.12.2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-pârâți Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 208 din 25 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

În rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 12.03.2017 - 01.01.2018, ca nefondată.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 30.12.2021, ca rămasă fără obiect.

Trimite spre rejudecare la aceeași instanță cauza în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 01.01.2018 - 30.12.2021.

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției împotriva încheierii din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.