ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5451/2023

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal (ca efect al declinării de la Curtea de Apel Ploiești – secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 203/18.10.2022), reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- anularea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 2399 din 27.12.2021, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 1 și a anexei nr. 2, în ceea ce privește drepturile salariale stabilite în beneficiul reclamantului și obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție să emită un ordin de salarizare prin care indemnizația de încadrare a reclamantului să fie calculată prin raportare la o valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, așa cum s-a dispus prin sentința civilă nr. 1767/08.06.2021, a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 3069/09.12.2021 a Curții de Apel Ploiești.

- anularea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ și obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție să emită un ordin de salarizare prin care să dispună recalcularea și plata diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

Prin sentința civilă nr. 2460 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE; a dispus anularea în parte a ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește data de la care reclamantul este îndreptățit la stabilirea indemnizația de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în sensul că această dată este 15.03.2018; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul – pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Printr-o primă critică invocată, recurentul – pârât susține că prima instanță a anulat în parte Ordinul nr. 2295/2021, fără să analizeze aplicabilitatea dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, ceea ce conduce la executarea uno ictu a sentinței civile nr. 1767 din 08.06.2021 a Tribunalului Dâmbovița, contrar voinței emitentului actului administrativ, concordantă art. 39 din actul normativ anterior menționat.

În opinia recurentului, Ordinul nr. 2295/2021 este legal și temeinic, în condițiile în care executarea hotărârii judecătorești în discuție intră sub incidența art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018.

Printr-o a doua critică, recurentul – pârât susține că reținerea în sensul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi renunțat la prescripția dreptului material la acțiune nu este întemeiată.

Dispozițiile art. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 și 4, care reglementează modalitatea de stabilire și de plată a drepturilor salariale în funcție de cele două situații de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel:

- cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, pentru destinatarii care nu dețin titluri executorii;

- cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești (sub aspectul întinderii obligației), pentru destinatarii care dețin titluri executorii mai favorabile.

Așadar, în cauză, a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă, prev. de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

De altfel, acest text este indicat în mod explicit în preambulul ordinului.

În același sens, se poate observa că nota care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 2295/2021 propune acordarea dreptului cu observarea termenului de prescripție, aspect relevant în ce privește voința/reprezentarea subiectivă a emitentului cu ocazia adoptării reglementării.

De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunțare tacită la prescripție.

Potrivit art. 2508 C. civ., renunțarea tacită la prescripție trebuie să fie neîndoielnică și poate rezulta din manifestări neechivoce. Or, în cauză, emitentul nu a renunțat la prescripție, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripția.

Mai mult, nu ne aflăm nici în ipoteza în care emitentul nu a cunoscut că termenul prescripției este împlinit. Art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voința emitentului, conformă legii civile, de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripție extinctivă.

Totodată, la emiterea ordinului s-a ținut seama de adresa din 09.04.2021 a președintelui C.S.M., din care rezultă că, la nivelul aparatului propriu al Consiliului, s-a dispus cu privire la recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor/salariilor personalului prin raportare la V.R.S. de 605,225 RON, cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziției de salarizare.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, prin prisma argumentelor prezentate de recurent, constată următoarele:

Soluția instanței de fond a fost criticată de pârât prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează motivul de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor legale incidente cauzei, în contextul neanalizării de către instanța de fond a incidenței dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 și al reținerii prescripției dreptului material la acțiune (în realitate, prezentând argumente referitoare la legalitatea ordinului atacat).

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2023, în fața instanței de recurs, recurentul – pârât a depus Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și Anexa la acest ordin, invocând excepția rămânerii fără obiect a acțiunii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, este o excepție de fond, peremptorie și absolută, și constă în faptul că obiectul cererii de chemare în judecată fie nu mai poate fi realizat, fie a fost realizat deja, lipsind de temei acțiunea civilă a reclamantului.

Astfel, excepția rămânerii fără obiect reprezintă o chestiune de ordine publică, încadrabilă în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce poate fi invocată de părți și însușită de instanță.

Încadrând, din oficiu, susținerile recurentului – pârât referitoare la rămânerea fără obiect a acțiunii în motivul de casare precizat, având în vedere caracterul său de ordine publică, Înalta Curte apreciază că, raportat pe de o parte la Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și la Anexa la acest ordin și, pe de altă parte, raportat la principiul disponibilității, în condițiile în care i-a fost recunoscut reclamantului dreptul la stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 15.03.2018, cererea de anulare a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru perioada ulterioară acestei date a rămas fără obiect.

În continuare, instanța de control judiciar reține că argumentele cu privire la modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești, având ca obiect acordarea de drepturi salariale în favoarea personalului din instituții și autorități publice, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (1) O.U.G. nr. 114/2018, nu sunt de natură să susțină legalitatea actului administrativ, întrucât nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, care nu îl constituie punerea în executare a sentinței nr. 1767/08.06.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2021.

Astfel, efectele produse de O.G. nr. 114/2018 sau orice alt act normativ care stabilește modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanța de contencios administrativ în litigiul de față, acestea ținând doar de o eventuală punere în executare a unui titlu executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească pronunțată.

Referitor la cea de-a doua critică invocată, Înalta Curte apreciază că analizarea acesteia este lipsită de folos practic, atât timp cât instanța de fond a respins criticile de nelegalitate formulate de reclamant privitoare la data de la care au fost acordate drepturile salariale calculate prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225, reținând că ordinul atacat a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului.

Pentru considerentele expuse, apreciind recursul ca fiind fondat în limitele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte urmează să caseze în parte sentința recurată și, rejudecând, să respingă ca rămasă fără obiect cererea de anulare a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru perioada ulterioară datei de 15.03.2018, cu menținerea în rest a sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 2460 din 20 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge ca rămasă fără obiect cererea de anulare a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru perioada ulterioară datei de 15.03.2018.

Menține în rest sentința atacată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 noiembrie 2023.