ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3242/2024

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data 18.12.2020 sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și W., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au formulat, în temeiul art. 30 din Legea nr. 284/2010, act normativ în baza căruia a fost emis Ordinul nr. 3348/C din data de 24.08.2020 al Ministrului Justiției, contestație împotriva modalității prin care a fost stabilită, conform anexei nr. 1 la Ordinul j nr. 3348/C din data de 24.08.2020 al Ministrului Justiției, indemnizația de încadrare începând cu data de 1 decembrie 2016, solicitând, ca anularea în parte a Ordinului contestat, în privința anexei referitoare la indemnizația de încadrare brută lunară ce a fost stabilită pentru perioada 1 decembrie 2016 - 30 noiembrie 2019, obligarea pârâtului să emită un nou Ordin de încadrare pentru perioada 01.12.2016 - 30.11.2019, cu stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 și cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, astfel cum s-a dispus prin sentința civilă nr. 605/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosar nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 160/06.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I - civilă.

Prin sentința civilă nr. 111 din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepția lipsei de interes.

Respinge excepția inadmisibilității.

Admite acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și W., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a anulat în parte Ordinul nr. 3348/C/28.08.2020 emis de M.J. în ceea ce privește calculul indemnizației de încadrare brută lunară stabilită pentru perioada 01.12.2016-30.11 2019 și obligă pârâtul să emită un nou Ordin de încadrare pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019 prin care să se procedeze la stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 484,18, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, astfel cum s-a dispus prin s.c. 605/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dâmbovița.

Împotriva acestei hotărâri, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și în rejudecare admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a invocat greșita respingere a excepției lipsei de interes, având în vedere că finalitatea emiterii unui astfel de ordin a fost deja atinsă prin recunoașterea drepturilor salariate câștigate prin hotărârea menționată mai sus și plata parțială a acestora.

De altfel, așa cum a precizat și la fond, în momentul față, se desfășoară executarea silită a titlului executoriu invocat, prin adresa nr. x/2020, comunicându-i executorului judecătoresc calculul obținut în urma executării obligației stabilite prin sentința civilă nr. 605/2019 si anume recalcularea indemnizațiilor cu aplicarea coeficientului 19 000.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că reclamantul nu a solicitat controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat contestația administrativă împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în speță nu au fost administrate probe din care să rezulte că există, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, la care să se poată raporta concret, prima instanță făcând trimitere la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea acestor coeficienți.

De asemenea, se contestă argumentația instanței de fond întemeiată pe ideea egalizării indemnizațiilor de încadrare, susținând că nu sunt incidente în speță dezlegările date de Curtea Constituțională prin decizia nr. 794/2016 și nici dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile interpretative nr. 23/2016 și nr. 36/2018, pronunțate în soluționarea unor chestiuni de drept, întrucât coeficienții de salarizare nu se includ în categoria drepturilor salariale la care fac trimitere aceste decizii.

De altfel, reclamanții nici nu au formulat o asemenea cerere în fața Tribunalului Dâmbovița, ci au solicitat doar recalcularea indemnizațiilor de încadrare conform Legii nr. x și a O.U.G. nr. 20/2016 și plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT.

Prin urmare, în condițiile în care există o hotărâre judecătoreasă prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate efectiv de reclamanți, diferențele au fost calculate de MJ și achitate parțial de Curtea de apel București, care are calitatea de angajator, fără a fi necesară emiterea în acest sens a unui ordin de ministru.

În aceste condiții, apreciază că sunt neîntemeiate afirmațiile reclamanților referitoare la "refuzul pârâtului de a proceda la recalcularea drepturilor salariale prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 și la emiterea unui ordin de salarizare în acest sens. Se poate observa că transmiterea unei contestații la Ministerul Justiției și căreia i s-a răspuns prin adresa nr. x invocată de reclamanți, nu poate fi considerată plângere prealabilă, întrucât prin această adresă se solicită practic punerea în executare a sentinței civile nr. 605/2019, prin emiterea unui nou ordin de ministru.

Prin raportare la susținerile reclamanților, solicită instanței să constate că nu poate fi reținută nelegalitatea OMJ nr. 3348/C/24.08.2020 pe motiv că nesocotește cele dispuse prin sentința civilă nr. 605/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

Se artă in continuare că premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), este greșită.

Astfel, arătă că la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate și implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susținerea soluției pronunțate.

Ca atare, învederează că dispozitiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 1 1 din Legea' nr. 153/2017, cu modificări și completări a fost abrogat art. 1 afin. 5

1

din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Așadar, solicită să se constatate că prin hotărârea recurată s-a dispus emiterea unui ordin salarizare prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 neprevăzut de actele normative incidente în materia salarizării judecătorilor cu grad de judecătorie, astfel că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

În esență, au învederat că, prin sentința civilă nr. 1792/07.11.2019 pronunțată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției de către Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1608/19.10.2020, s-a dispus recalcularea indemnizației de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 28.05.2016 și în continuare, inclusiv după intrarea in vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale in raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Susține că, în pofida acestor hotărâri judecătorești, până în prezent nu s-a emis niciun act de către ordonatorul de credite care să pună în executare cele dispuse de instanța de judecată, ci, prin ordinele de salarizare emise ulterior a fost ignorată obligația de recalculare a indemnizației de încadrare.

A indicat și existența altor hotărâri judecătorești emise în cauze similare, prin care reclamanții magistrați au obținut obligarea ordonatorului principal de credite să emită noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și a solicitat a fi avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că unul dintre elementele esențiale ale dreptului la un proces echitabil îl constituie asigurarea de către instanțele naționale a unei practici unitare în cauzele similare.

La data de 15 martie 2023, Înalta Curte a luat act de transmisiunea calității procesuale de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

La data de 13 septembrie 2023, constatând că dezlegarea cauzei de față depinde de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, apreciază că se impune suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursului declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 111 din 24 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru termenul de judecată din data de 12 iunie 2024, Înalta Curte a repus din oficiu cauza pe rol, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că, referitor la excepția lipsei de interes, precum și la criticile aduse soluției de respingere a inadmisibilității acțiunii din cuprinsul sentinței instanței de fond, circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea sunt lipsite de temei.

Astfel, recurentul Ministerul Justiției susține că este lipsită de interes cererea reclamanților de anulare a OMJ nr. 3348/C/24.08.2020, respectiv de emitere a unui nou ordin de stabilire a indemnizației prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, având în vedere că finalitatea emiterii unui astfel de ordin a fost deja atinsă prin recunoașterea drepturilor salariale câștigate prin hotărârea menționată mai sus și plata parțială a acestora și că, în prezent, se află în derulare etapa de executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 605/2019 (dosar de executare nr. 316/2020 - BEJ X.), iar Curtea de Apel București a pus în executare sentința, prin plata primei tranșe aferentă anului 2020, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 114/2018. Este de precizat că, recurentul -pârât, așa cum însuși susține în cadrul întâmpinării de la fond s-a limitat doar la plata eșalonată a unor drepturi fără a emite un ordin care să ateste situația corectă și calculul indemnizației cuvenite, conform titlului executoriu de care se bucură reclamanții, opozabil și pârâtului.

Or, noțiunea de "interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ", nu se confundă cu noțiunea de "interes" în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în procesul civil (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii), cum bine a punctat judecătorul fondului.

În susținerea excepției inadmisibilității, se arată că transmiterea unei contestații la Ministerul Justiției și căreia i s-a răspuns prin adresa nr. x/2020 invocată de reclamanți, nu poate fi considerată plângere prealabilă, întrucât prin această adresă se solicită practic punerea în executare a sentinței civile nr. 605/2019, prin emiterea unui nou ordin de ministru.

Este de observat că, așa cum recunoaște chiar recurentul-pârât în cadrul întâmpinării formulate la fond, reclamanții au solicitat punerea în executare a sentinței civile nr. 605/2019, prin emiterea unui nou ordin de ministru, aspect asupra căruia și în prezent se manifestă refuzul de emitere.

Astfel, din conținutul actelor și lucrărilor dosarului rezultă în mod cert că a fost contestă modalitatea de calcul a indemnizației acordată prin Ordinul nr. 3348/C/28.08.2020, în sensul că, deși prin acesta a fost stabilită indemnizația de încadrare prin raportare la VRS 484,18 RON, conform unei alte hotărâri judecătorești a Tribunalului Dâmbovița, nu a fost avut în vedere în mod corect cel de-al doilea element necesar calculării indemnizației de încadrare (conform O.G. nr. 27/2006, Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010), respectivul coeficientul cu care această valoare de referință sectorială trebuie multiplicată și care, în speță, ar fi trebuit să fie 19, conform s.c. 605/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dâmbovița.

Ca atare, rezultând că, așa cum corect a reținut judecătorul fondului, a fost urmată procedura prealabilă, în înțelesul art. 7 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu a putut fi reținută ca întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii.

Restul criticilor, vizând soluția dată pe fondul cauzei, vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanților -intimați cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, prin raportare la cele dispuse cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1792/07.11.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 1608/19.10.2020.

Potrivit art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 "(...) De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar potrivit art. 2 alin. (2) din același act legislativ se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acțiunii, prin contestația transmisă Ministerului Justiției, reclamanții au solicitat emiterea unui nou ordin, cu respectarea obligației stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă, iar prin adresa nr. x/2020, comunicată la data de 8 decembrie 2020, pârâtul s-a transmis că,,(…) instanța de judecată nu a dispus, în sarcina Ministerului Justiției, obligația de a emite ordine ale ministrului justiției de salarizare a reclamanților, hotărârea urmează a fi pusă în executare întocmai cu cete dispuse de instanța de judecată.

Este de observat că, deși în cuprinsul acțiunii introductive reclamantul face referire la ordinul ministrului justiției nr. 3348/C din data de 24.08.2020, din argumentația cererii rezultă că ceea ce se contestă este refuzul de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale să fie recalculate conform sentinței definitive pronunțate de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019.

Astfel, o cu totul altă soluție se impune cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constatând că recursul este fondat, în raport de dispozitivul și considerentele deciziei nr. 4/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În esență, chestiunea litigioasă asupra căreia părțile au exprimat opinii diferite privește efectul pe care îl produce sentința civilă nr. 1792/07.11.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 1608/19.10.2020, respectiv dacă această hotărâre obligă ordonatorul principal de credite la emiterea unui ordin de stabilire a indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, astfel cum pretinde reclamantul, ori confirmă doar dreptul reclamantului la despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, astfel cum a susținut ordonatorul principal de credite.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". [s.n.]

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 4/2024, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferențelor salariale rezultate din utilizarea coeficientului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătorești:

"76. Reamintind că limitele învestirii cu prezentul recurs în interesul legii se referă exclusiv la componenta variabilă reprezentată de coeficienții de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar nu și la componenta fixă constând în valoarea de referință sectorială, se cuvine a sublinia că jurisprudența instanței supreme a lămurit distincția esențială dintre elementele componente prin intermediul cărora se determină indemnizațiile de încadrare ale magistraților, reglementate de legislația anterioară de salarizare.

(...)

(...)

Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluția primei instanțe, care a valorificat argumentele intimatului-reclamant, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019.

La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut, pe de-o parte, că hotărârile judecătorești de care s-a prevalat reclamantul-recurent au intrat în puterea lucrului judecat, iar, pe de altă parte, că stabilirea indemnizației de încadrare în raport de coeficientul 19,000 se impune și în aplicarea principiului egalizării, alți magistrați care dețin funcții și condiții de vechime identice cu ale reclamantului beneficiind de calcularea drepturilor salariale în raport de acest coeficient.

Or, după cum rezultă din decizia interpretativă pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naștere decât unui drept la despăgubiri.

În plus, după cum reiese cu evidență din considerentele deciziei pronunțate în procedura de recurs în interesul legii, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii; de asemenea, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport de nivelul instanței sau al parchetului și de funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a înfățișa punctual considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurentului-pârât, caracterul fondat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin decizia nr. 4 din 11.03.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție (subrogată în drepturile și obligațiile Ministerul Justiției), ca neîntemeiată, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate (soluțiile de respingere a excepțiilor lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 111 din 24 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și W., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție,ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 12 iunie 2024.