ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2726/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 22.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea De Apel Craiova:

i. anularea răspunsului Ministrului Justiției nr. 2/93814/202;

ii. anularea Ordinului nr. 4607/C din data de 17.09.2021 emis de ministrul justiției;

iii. stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 01.10.2021, raportat la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, precum și la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcția deținută;

iv. obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata drepturilor salariale restante, începând cu data de 01.10.2021, actualizate cu rata inflației la data plății efective a noii indemnizații de încadrare, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, de la data scadenței fiecărei sume în parte, până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1384 din data de 8 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților și excepția rămânerii fără obiect a cererii, a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova, a anulat răspunsul nr. x/2021 și Ordinul nr. 4607/C/17.09.2021, ambele emise de Ministerul Justiției, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare reclamantei, stabilindu-i indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente începând cu data de 01.10.2021, raportat la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, precum și prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și a obligat pârâții la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate ca urmare a recalculării, în raport de noul ordin ce va fi emis, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor diferențe, calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații, până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile indicate anterior, pârâții Curtea de Apel Craiova, Ministerul Justiției și Tribunalul Dolj au declarat, fiecare în parte, recursuri. Urmare intrării în vigoare a prevederilor art. 142 alin. (6) și (8) din Legea nr. 304/2022, recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției a fost continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a subrogat de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2) ale aceluiași articol, inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii

3.1. Prin recursul formulat și întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă Curtea de Apel Craiova a criticat raționamentul primei instanțe ce a stat la baza soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei și de obligare a sa la plata diferențelor salariale și a accesoriilor aferente solicitate de reclamantă, apreciind, în esență, că, prin reținerea unei legitimități procesuale în ceea ce o privește, din perspectiva indicată supra, au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice coroborate cu cele ale art. 40 alin. (1) și art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii și art. 38 alin. (4) teza finală din ROI, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3243/2022.

În acest sens, evocând și Decizia nr. 13/2016, recurenta a învederat că obligația efectivă de a achita drepturile salariale în cazul personalului de la nivelul tribunalelor aparține acestor instanțe, ca ordonatori terțiari de credite, în timp ce legea nu recunoaște ordonatorului secundar atribuția de plată.

A mai făcut trimitere recurenta și la prevederile art. 222 C. civ., învederând că nici dintr-o astfel de perspectivă nu poate fi reținută legitimitatea sa procesuală pasivă, câtă vreme legea oprește confuziunea patrimonială între persoană juridică și persoana juridică subordonată.

3.2. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs și de către recurentul -pârât Ministerul Justiției, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării obligației Ministerului Justiției de emitere a unor noi ordine de salarizare și a plății drepturilor salariale rezultate.

Rezumând susținerile sus indicatului pârât, a cărui calitate de recurent a fost transmisă Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că printr-un prim set de critici, acesta a arătat, în esență, că instanța de fond nu a dat eficiență apărărilor sale privind lipsa calității procesuale pasive cu privire la cererea de obligare a pârâților la plata diferențelor salariale, în condițiile în care această obligație nu incumba Ministerului Justiției.

Din această perspectivă, invocând Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și considerentele Deciziei nr. 60/2019 a Înaltei Curți de Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și prevederile art. 222 din C. civ., pârâtul a învederat că nu are calitatea de angajator al intimatei și că, în litigiile dintre salariați și angajatori având ca obiect drepturi salariale, ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă, întrucât raportul juridic existent între ordonatorii de credite nu este rezultatul unui raport juridic de muncă.

De asemenea, pârâtul a solicitat și înlăturarea obligației Ministerului Justiției la a emite noi ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, arătând, în esență, pe fondul cauzei, dintr-o primă perspectivă, că rațiunea emiterii ordinului atacat a fost cea a valorificării traseului profesional al intimatei reclamante, mai precis trecerea acesteia într-o nouă treaptă de vechime în funcție și muncă, aferentă intervalului între 15-20 de ani, iar nu cea a necesității recalculării indemnizației de încadrare în funcție de valorile de referință sectorială sau coeficienții de multiplicare, motiv pentru care în mod eronat instanța de fond nu a valorificat o atare chestiune.

Printr-un alt set de argumente, făcând trimitere la prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, ale art. II și III din O.U.G. nr. 20/2016, pârâtul a apreciat eronat modul de calcul al valorii de referință sectorială de 605,225 RON, în sensul aplicării creșterii de 25% la o valoare de referință sectorială de 484,14 RON, câtă vreme, începând cu august 2016, a fost acordată în favoarea consilierilor de probațiune o creștere de 25% a cuantumului brut al salariilor de bază, raportată la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valorii de referință sectorială. În acest sens, pârâtul a arătat că această majorare a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iau nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

Cât privește coeficientul de multiplicare, pârâtul a opinat că acordarea acestuia nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, întrucât nu are natura unor drepturi salariale reglementate de norme cu aplicabilitate generală, hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile de muncă având ca obiect acordarea coeficientului de multiplicare 19,000, producând efecte inter partes.

Totodată, pârâtul a susținut teza lipsei obiectului cererii de chemare în judecată începând cu data de 30.12.2021 până în prezent și în continuare, câtă vreme, în cursul soluționării cauzei pendinte, mai precis la data de 30.12.2021, Ministerul Justiției a răspuns pretențiilor reclamantei și a procedat la emiterea Ordinului 6245/C/30.12.2021 prin care judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari li s-au stabilit drepturile salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin art. 4 din acest ordin prevăzându-se că, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

În acest sens, pârâtul a arătat că OMJ nr. 4182/C/13.08.2021 a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, prin raportare la nivelul maxim specific funcției, vechimii în funcție, gradației și a coeficientului aplicabil fiecărui judecător.

3.3. Sentința civilă nr. 1384 din data de 8 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost atacată cu recurs și de către recurentul - pârât Tribunalul Dolj.

Prin calea de atac astfel promovată și întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a învederat că, potrivit prevederilor art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora, tot acesta fiind cel care, în calitatea sa de ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare pentru activitatea proprie și a instituțiilor publice din sistemul justiției.

În acest sens recurentul - pârât Tribunalul Dolj a învederat că nu are posibilitatea legală și nici temeiul legal de a achita drepturile solicitate întrucât, nefiind emis actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale (ordin), nu sunt alocate de către ordonatorul principal de credite nici sumele cu această destinație. Făcând trimitere la prevederile art. 142 alin. (5) din Legea nr. 304/2022, recurentul a susținut că obligația de plată a sumelor, instituită în dispozitivul sentinței civile poate fi îndeplinită numai în ipoteza emiterii ordinelor de salarizare de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu alocarea, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fondurilor necesare pentru punerea în executare a acestor acte administrative.

Astfel, recurentul a apreciat că nu se poate reține o culpă a sa cu privire la solicitările reclamantei, întrucât Tribunalul Dolj nu are atribuții legale în privința achitării drepturilor salariale ce sunt stabilite exclusiv prin acte administrative emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligația Tribunalului Dolj fiind una subsidiară.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - pârât a arătat că, în ceea ce privește VRS 605,225 RON, prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12.04.2023 s-a stabilit că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605 225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu respectarea grilelor în Anexele 1-13, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale ale reclamantei fiind prevăzute în Anexa nr. 4 la ordinul menționat anterior, astfel încât, în opinia recurentului - pârât cererea de chemare în judecată ar fi rămas fără obiect.

Referitor la acordarea coeficientului de multiplicare 19,000, evocând prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și specificul activității desfășurate de procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T., care ocupă aceste funcții pe o durată de timp limitată și primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, recurentul - pârât a susținut, în esență, că deși atât judecătorii, cât și procurorii au calitatea de magistrați, ei desfășoară activități diferite, pe de o parte pentru înfăptuirea justiției, iar, pe de altă parte, pentru apărarea intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, din acest context rezultând posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și a adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care nu presupune uniformitate.

Recurentul - pârât a subliniat că atât Legea nr. 153/2017, cât și Legea nr. 71/2015 au avut în vedere o salarizare unitară dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții, ocupă aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate și aceleași condiții de studii, respectându-se astfel, principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, ceea ce în cazul de față nu se aplică întrucât situațiile nu sunt identice, iar persoanele nu ocupă aceeași funcție reclamanta fiind judecător, iar comparația se face cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Recurentul a învederat că jurisprudența instanțelor nu reprezintă izvor de drept, sens în care a invocat Hotărârea CEDO din 10.05.2012 pronunțată în cauza Albu contra României și Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că, în fiecare litigiu, reclamanții au obligația să probeze legalitatea și temeinicia cererii lor, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre.

Cu privire la actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, în opinia recurentului instanța nu poate dispune în acest sens, aceasta în situația în care Tribunalul Dolj, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Evocând prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, recurentul a precizat că fondurile alocate de la bugetul de stat pentru plata drepturilor de personal pentru Tribunalul Dolj au fost aprobate prin legi anuale, legi ce nu cuprind un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică, mai ales că Tribunalul Dolj nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Legal citată, intimata - reclamantă A. nu a formulat întâmpinare față de recursurile promovate de recurenții - pârâți Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova.

II. Soluția instanței de recurs asupra căilor de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și recursurile declarate de pârâții Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova sunt fondate, în limitele și pentru considerentele următoare:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că intimata - reclamantă A., judecător în cadrul Tribunalului Dolj, a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere având drept petite principale solicitările de anulare a răspunsului Ministrului Justiției nr. 2/93814/2021, prin care sus indicata autoritate a respins contestația administrativă prin care reclamanta a solicitat revocarea Ordinului nr. 4607/C/17.09.2021 emis de aceeași autoritate, și de anulare a unui atare ordin (nr. 4607/C/17.09.2021), precum și emiterea unui nou ordin prin care să fie luată în considerare valoarea de referință sectorială de 605,255 RON, dar și nivelul indemnizației procurorilor DNA și DIICOT, mai precis coeficienții de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcția deținută.

Totodată, intimata - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., formulată atât în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, dar și în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova și pârâtul Tribunalul Dolj, prin care a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumelor de bani reprezentând diferențe salariale dintre salariul calculat prin luarea în considerare a sus indicatei valori de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare arătați supra.

Caracterul accesoriu al acestui petit rezultă din chiar considerentele expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prin care este evocată o relație de dependență între soluția dată unui atare petit și cea privind emiterea de către recurentul - pârât Ministerul Justiției a ordinului de salarizare solicitat prin petitul principal.

În acest context, observând forma redacțională a dispozitivului sentinței civile atacate, Înalta Curte consideră că, deși în partea introductivă a acestuia, sunt menționați toți cei trei pârâți, cererea privind obligarea la emiterea unui ordin de salarizare a fost admisă de prima instanță doar în contradictoriu cu Ministerul Justiției, iar nu și cu Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova. Această interpretare a dispozitivului este susținută și de considerentele expuse în motivarea sentinței.

Față de cele arătate în precedent și urmare verificării memoriilor de recurs, Înalta Curte consideră că acele argumente prin care este criticată soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive vizează, în realitate, o atare soluție privită din perspectiva petitului accesoriu, mai precis a deținerii sau nu a calității de titular al obligației de plată a drepturilor salariale restante, constând în diferențe de drepturi salariale rezultate ca urmare a recalculării, în raport de un nou ordin emis pentru stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente.

Înalta Curte mai arată că, pentru asigurarea unei succesiuni logice a raționamentelor juridice, se impune o verificare inițială a criticilor ce privesc soluția dată de instanța de fond petitelor principale.

În ceea ce privește recursurile formulate de pârâtul Ministerul Justiției (continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție) și de pârâtul Tribunalul Dolj, observând interdependența ce există între criticile aduse de aceste părți sentinței primei instanțe, Înalta Curte le va analiza grupat, în funcție de chestiunile de drept evocate. Cât privește recursul Curții de Apel Craiova, acesta conține exclusiv critici aduse soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive.

a. În raport de aceste repere, analizând criticile ce privesc, pe de o parte, modul în care prima instanță a soluționat excepția rămânerii fără obiect a cererii, iar pe de altă parte susținerile recurentului - pârât Tribunalul Dolj privind apariția unui eveniment ulterior (emiterea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12.04.2023), ce, în opinia acestuia, ar genera un atare efect, Înalta Curte le găsește nefondate.

Din verificarea sentinței recurate, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a dat valența corectă efectelor pe care adoptarea, în cursul judecății, a Ordinului 6245/C/30.12.2021, le produce, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că emiterea acestui act administrativ produce consecința restrângerii câtimii obiectului cauzei, iar nu pe cea a rămânerii acesteia fără obiect.

Astfel, prin sus indicatul ordin, judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari li s-au stabilit drepturile salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON de la data emiterii acestuia, art. 4 din cuprinsul său vizând, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, doar drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești, ipoteză în care intimata - reclamantă nu se regăsește.

Prin cererea de chemare în judecată, intimata - reclamantă a solicitat, pe de o parte, verificarea legalității Ordinului nr. 4607/C din data de 17.09.2021, emis de Ministrul Justiției, prin care drepturile salariale ale sus indicatei părți au fost stabilite începând cu data de 01.10.2021, cu consecința obligării Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care stabilirea drepturilor salariale, realizată începând cu aceeași dată (01.10.2021), să fie efectuată atât în raport de valoarea de referință sectorială de 605,255 RON, cât și în raport de coeficientul de multiplicare 19.00. În considerarea parametrilor trasați prin cererea de chemare în judecată, în mod corect instanța de fond a apreciat că, urmare emiterii Ordinului 6245/C/30.12.2021, a rămas nerecunoscut dreptul reclamantei la recalcularea salariului în raport de coeficientul de multiplicare, precum și în raport de valoarea de referință sectorială pentru perioada 01.10.2021 - 30.12.2021, dispozitivul sentinței cuprinzând mențiunea stabilirii indemnizației începând cu data de 01.10.2021.

Pe cale de consecință, câtă vreme ceea ce s-a dedus judecății nu a fost executat în integralitate de pârât benevol, urmarea unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu se poate reține o încălcare de către prima instanță a dispozițiilor art. 194 lit. c) din C. proc. civ., din conținutul normativ al cărora poate fi dedusă, pe cale de interpretare, soluția propusă de recurenți.

Cât privește Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12 aprilie 2023 de care se prevalează recurentul - pârât Tribunalul Dolj, Înalta Curte reține că acesta a fost emis ulterior pronunțării sentinței recurate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond (8 iulie 2022).

În fapt, instanța de control judiciar apreciază că emiterea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12.04.2023, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de salarizare, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului prin care acesta evocă aspectul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Într-un atare context, întrucât soluția de respingere a excepției rămânerii fără obiect a cererii este apărată de orice critică de nelegalitate subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta urmează a fi menținută, neputându-se reține nici că evenimentul intervenit ulterior pronunțării hotărârii recurate ar fi de natură a conduce la o altă soluție.

b. Nefondate sunt și criticile prin care pârâtul Ministerul Justiției a evocat, în esență, o pretinsă desconsiderare de către prima instanță a cauzei ce a generat emiterea Ordinului nr. 4607/C din data de 17.09.2021, atacat în cauza pendinte, mai precis că acesta a fost emis în vederea valorificării traseului profesional al intimatei - reclamante, respectiv trecerea acesteia într-o nouă treaptă de vechime în funcție și muncă, aferentă intervalului între 15-20 de ani, iar nu cea a necesității recalculării indemnizației de încadrare în funcție de valorile de referință sectorială sau coeficienții de multiplicare.

Contrar celor evocate, Înalta Curte constată că relevanță în cauză prezintă elementele concrete dispuse prin actul administrativ atacat, printre care se numără nu doar valorificarea trecerii intimatei - reclamante într-o nouă treaptă de vechime, ci chiar stabilirea, în concret, a cuantumului indemnizației de încadrare brute lunare. Or, un atare cuantum nu a fost determinat exclusiv în raport de treapta de vechime, ci și prin aplicarea mecanismului de calcul aferent, în privința căruia prezintă relevanță, în parametrii ce vor fi arătați ulterior, atât valoarea de referință sectorială, cât coeficienții de multiplicare.

Pe cale de consecință, faptul că evenimentul generator al necesității emiterii ordinului a fost reprezentat de trecerea intimatei - reclamante în altă treaptă de vechime în funcție și muncă nu generează efectul respingerii cererii de chemare în judecată, câtă vreme prin intermediul acestuia au fost stabilite drepturi salariale, determinate prin valorificarea unui număr multiplu de factori. Pe cale de consecință, susținerile Ministerului Justiției, reiterate și de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție în notele scrise depuse în recurs, sunt nefondate.

c. În continuare, examinând criticile recurenților ce vizează modul în care instanța de fond a reținut caracterul întemeiat al criticilor de nelegalitate evocate de intimata - reclamantă sub aspectul existenței unui drept al acesteia la stabilirea drepturilor salariale în raport de o valoare de referință sectorială de 605,255 RON, începând cu data de 01.10.2021, dar și prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, Înalta Curte constată că, în realitate, raționamentul instanței de fond în verificarea ambelor sus indicate aspecte a plecat de la aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, ce reglementează principiile nediscriminării și egalității, prevederi în cuprinsul cărora sunt integrate, în prezent, dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, astfel cum s-a stabilit prin paragraful 145 al Deciziei nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că se impune, în prealabil, evidențierea diferenței existente între natura celor două componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, astfel cum a fost aceasta expusă în paragrafele 77-79 ale Deciziei nr. 4/2024 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii ulterior pronunțării sentinței recurate, dar care se impun a fi valorificate în soluționarea căilor de atac, în virtutea prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în care au fost date următoarele dezlegări aspectelor de interes în cauza pendinte:

"77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă.

În planul modului de interpretare și aplicare unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost dată, ulterior pronunțării sentinței recurate, Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie în soluționarea căilor de atac pendinte în raport de prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin care instanța supremă a stabilit că "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale".

În paragraful 81 al acesteia s-a arătat astfel:

"Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care au fost interpretate, în vederea aplicării unitare, dispoziții anterioare Legii-cadru nr. 153/2017; cu toate acestea, întrucât principiile și jurisprudența constituțională creată în temeiul fostei reglementări au fost preluate în cea actuală, raționamentul prezentat în decizia indicată, pe deplin valabil, poate fi valorificat. Astfel, statuând în sensul că egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, în paragraful 79 al deciziei amintite s-a reținut că "hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală". Un alt exemplu poate fi identificat în sistemul de salarizare reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, în care singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021. În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reținut că diferențierea veniturilor magistraților - în considerarea fie a nivelului instanței ori al parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă - se face "în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienți de multiplicare distincți, nivelul valorii de referință sectorială rămânând însă constant"; paragrafele 74, 80 și 81 ale aceleiași decizii vin să întărească aceeași idee, a aplicabilității generale doar a elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, al valorii de referință sectorială, ca reper "unic, de referință în sectorul în care este incident". Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii".

De asemenea, în paragraful 82 al Deciziei nr. 80/2023 s-a reținut că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări".

d. În contextul aspectelor învederate în precedent, Înalta Curte consideră nefondate criticile părților recurente, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aduse soluției de anulare a răspunsului nr. x/2021 și a Ordinului nr. 4607/C/17.09.2021, ambele emise de Ministerul Justiției, din perspectiva modului în care drepturile salariale au fost stabilite prin acestea în planul elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, reprezentat de valoarea de referință sectorială.

Sus indicata soluție, precum și cea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare, prin stabilirea în beneficiul intimatei - reclamante a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente începând cu data de 01.10.2021, raportat la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, reflectă o corectă interpretare a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, câtă vreme principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive în privința valorii de referință sectorială, ce are aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", după cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, indicată în precedent.

De altfel, caracterul corect al modului în care, din perspectiva raportării la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, instanța de fond a aplicat prevederile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 este confirmat inclusiv din demersul de executare a sentinței concretizat, în esență, prin emiterea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12 aprilie 2023.

Pentru aceste motive, Înalta Curte consideră că soluțiile instanței de fond indicate în precedent sunt apărate de orice critică de nelegalitate subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât vor fi menținute.

e. Pe de altă parte, Înalta Curte consideră fondate criticile aduse de recurenții - pârâți soluției de anulare a răspunsului nr. x/2021 și a Ordinului nr. 4607/C/17.09.2021, ambele emise de Ministerul Justiției, din perspectiva îndreptățirii intimatei - reclamante la luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare în beneficiul reclamantei, prin stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente începând cu data de 01.10.2021, raportat la sus indicatul coeficient de multiplicare.

Cu alte cuvinte, în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale intimatei - reclamante prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, în contextul în care natura drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești în privința coeficientului de multiplicare este cea de despăgubiri, după cum s-a statut prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 9 mai 2024.

În acest sens relevante sunt aspectele statuate prin paragrafele 74 - 77 ale deciziei anterior referite, prin care s-a statuat astfel:

"74. Prima chestiune divergentă ce se impune a se rezolva este legată de natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigiile de dreptul muncii, punându-se problema dacă sumele acordate cu acest titlu reprezintă drepturi salariale sau, dimpotrivă, despăgubiri.

De altfel, și prin paragraful 94 al Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a arătat astfel:

"94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială".

Înalta Curte reține că emiterea unui ordin de salarizare implică existență unui drept salarial, iar intimata - reclamantă se află într-o situație juridică diferită de cea a beneficiarilor unor atare drepturi, de natură a exclude în privința sa valorificarea coeficientului litigios în determinarea indemnizației de încadrare/salariului de bază.

Pe cale de consecință, nu poate fi valorificată, din perspectiva prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, sentința civilă nr. 237/28.02.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 3457/24.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, câtă vreme, în considerarea Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a Deciziilor nr. 3 și nr. 4 din 2024 privind examinarea recursului în interesul legii, drepturile stabilite prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 prin alte hotărâri judecătorești nu au natura juridică necesară spre a determina incidența acestor principii pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază.

Evocarea deciziilor nr. 36/2018 și nr. 8/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate conduce la o soluție diferită, câtă vreme sensul corect al dezlegărilor date prin Decizia nr. 36/2018 a fost explicat, în contextul relevant cauzei, în paragraful 81 al Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, citat în precedent, iar Decizia nr. 8/2021 a vizat interpretarea și aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 în sensul că în categoria "personalului numit/încadrat", la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus și personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Față de cele arătate în precedent, Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor aduse de recurenții - pârâți sentinței civile nr. 1384 din data de 8 iulie 2022 din perspectiva soluției date capetelor de cerere vizând coeficientul de multiplicare 19,000 și incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., impunându-se, astfel, casarea în parte a sus indicatei hotărâri, mai precis a modului în care aceasta a anulat răspunsul nr. x/2021 și Ordinul nr. 4607/C/17.09.2021, ambele emise de Ministerul Justiției, din perspectiva luării în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare reclamantei, prin stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi, raportat la sus indicatul coeficient de multiplicare.

În rejudecare, pentru considerentele arătate în paragrafele anterioare, Înalta Curte constată neîntemeiate capetele din cererea reclamantei A. ce au vizat coeficientul de multiplicare 19,000.

f. Analizând, în continuare, recursul formulat de recurenta - pârâtă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte consideră fondate criticile aduse de această parte recurentă soluției primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în privința petitului accesoriu (privind obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata drepturilor salariale restante).

Înalta Curte reține că, în virtutea art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament și bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate, iar ordonatorii terțiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate și utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituțiilor pe care le conduc.

Înalta Curte reține că intimata - reclamantă A. nu are/avea raporturi juridice directe cu Curtea de Apel Craiova cu privire la plata drepturilor salariale, având raporturi de muncă, în perioada invocată în cererea de chemare în judecată, cu Tribunalul Dolj, instanță cu personalitate juridică atât sub imperiul art. 36 din Legea nr. 304/2004 (aplicabil la data pronunțării sentinței recurate), dar și în contextul creat prin adoptarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 304/2022.

Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 (prevederi preluate și de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022), președintele Tribunalului Dolj avea/are calitatea de ordonator terțiar de credite, angajând cheltuieli cu propriul personal, astfel că Tribunalului Dolj îi revine obligația de plată a drepturilor salariale.

Întrucât nu există vreo prevedere normativă care să instituie o obligație solidară a ordonatorilor de credite pentru plata drepturilor salariale, iar recurenta - pârâtă Curtea de Apel Craiova nu este titulara obligației de plată evocate prin capătul de cerere privind obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata drepturilor salariale restante, aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauza pendinte, în sensul art. 32 C. proc. civ., din perspectiva unui atare petit accesoriu formulat de intimata - reclamantă, fiind, astfel, incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Craiova și va casa în parte sentința recurată. Totodată, rejudecând cauza, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova și va respinge cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

g. Cât privește controlul de legalitate pe care instanța de control judiciar este chemată să îl realizeze asupra modului în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției din perspectiva capătului accesoriu de cerere (privind obligarea Ministerului Justiției la plata drepturilor salariale), Înalta Curte găsește fondate argumentele subsumate de sus indicatul pârât prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată nici în cadru legislativ aplicabil la data pronunțării sentinței atacate, în sarcina autorității ministeriale, și nici ulterior subrogării de drept a Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, conform art. 142 alin. (6) și (8) din Legea nr. 304/2022.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calita