ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2611/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalului Dolj, a formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, contestație împotriva răspunsului Ministrului Justiției nr. 3/5097/2020 și Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, emis de Ministrul Justiției, solicitând anularea răspunsului ministrului justiției nr. 3/5097/2020 și pe cale de consecință anularea parțială a Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, respectiv Anexa nr. 2, pct. 29, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 01.12.2019, la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcția deținută.

Prin sentința civilă nr. 682 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 682 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În opinia recurentei, prin hotărârea dată, instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de fond nu a analizat în niciun fel legalitatea și temeinicia Răspunsului Ministrului Justiției nr. 3/5097/2020, însă a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, în baza unor considerente care nu au legătură cu motivele pentru care i s-a respins plângerea prealabilă prin răspunsul contestat, respectiv că la acest moment nu există niciun judecător care să beneficieze, prin ordin al ministrului justiției, de drepturi salariale stabilite în raport cu coeficienții recunoscuți procurorilor DNA/DIICOT, că nu este aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și că nu se poate pune problema aplicabilității generale a sentințelor prin care s-a stabilit că persoanele care au formulat acțiunile sunt discriminate pe criteriul categoriei socio-profesionale sau a locului de muncă, sau a felului muncii, analizele realizate de către instanțe fiind diferite de la caz la caz.

Procedând în acest mod, instanța a încălcat dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

Recurenta-reclamantă a susținut și faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, considerentele instanței referitoare la existența sau nu a stării de discriminare sunt străine de fondul cauzei. Aceasta nu a solicitat acordarea indemnizațiilor de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017 pentru procurorii DNA/DIICOT invocând discriminarea față de aceștia. Existența discriminării a fost stabilită definitiv prin sentința civilă nr. 1790/LM/2009, nemaiputând fi pusă în discuție. Ceea ce a susținut recurenta este că nu a fost înlăturată starea de discriminare niciodată, întrucât, la emiterea ordinului contestat, pârâtul nu a ținut cont de dispozițiile sentinței menționate. De asemenea, nu a solicitat instanței de contencios să suprime aplicarea normei legale în vigoare, ci, dimpotrivă, să aplice normele legale aflate în vigoare, astfel cum le-a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Cu privire la acest aspect a arătat că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 330/2009, ale Legii nr. 284/2010, a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a Legii nr. 153/2017.

Prima instanță a arătat că dispozițiile sentinței civile nr. 1790/LM/2009, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia nr. 669/20.05.2010 a Curții de Apel Alba-Iulia și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora pârâtul a emis noi ordine prin care i-a stabilit salariul, ordine pe care nu le-a contestat, astfel încât se bucură de prezumția de legalitate și validitate specifică actelor administrative.

În ceea privește această susținere a invocat cu titlul de practică judiciară decizia nr. 2160 din 5 aprilie 2021, pronunțată de ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal prin care s-a hotărât că orice ordin nou emis beneficiază de posibilitatea de atacare de către beneficiar, chiar dacă reiterează aspecte avute în vedere și la emiterea ordinelor anterioare, cât timp nu există o consolidare administrativă sau judiciară a refuzului, ca urmare a unei atacări a acestora.

Referitor la aplicarea greșită a Legii nr. 330/2009 și a legilor ulterioare de salarizare, a arătat că prin sentința menționată, au fost obligați pârâții la plata diferențelor salariale dintre salariul încasat și cel prevăzut în Anexa I, lit. A), pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 începând cu data de 01.10.2006 și în continuare.

De asemenea, pârâta Curtea de Apel Alba Iulia a fost obligată să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării respectivelor drepturilor de natură salarială. Prin urmare, chiar dacă plata diferențelor de drepturi salariale în discuție s-a dispus ca urmare a constatării stării de discriminare față de procurorii D.N.A. - D.I.I.C.O.T., acestea nu și-au pierdut caracterul de drepturi salariale, iar acest fapt rezultă tocmai din obligarea angajatorului la înscrierea respectivelor drepturi în carnetele de muncă ale reclamanților din cauza menționată.

Acest nivel al indemnizației nu a scăzut nici ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, întrucât potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (5) din actul normativ evocat, în anul 2010, personalul aflat în funcție la data de 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut în luna decembrie 2009, iar prin art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 s-a prevăzut în mod imperativ că începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își păstrează salariul avut la această dată.

Că intenția legiuitorului a fost de a recunoaște și prezerva drepturile recunoscute anterior prin hotărâri judecătorești defintive și a le integra într-un sistem unitar de salarizare nediscriminatoriu, în opinia sa, rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009 raportat la art. 30, art. 3 și art. 1 din același act normativ (potrivit art. 5 prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părții a II-a din lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază se stabileau astfel: la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).).

Or, din contră, astfel cum rezultă din dispozițiile invocate anterior, sistemul de salarizare unitară a fost conceput astfel încât să asigure respectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare precum și realizarea unui sistem unic de salarizare, ceea ce implicit presupunea tocmai acordarea acestor drepturi (inclusiv cele recunoscute prin hotărâri judecătorești) nediscriminatoriu (art. 1 din Legea nr. 330/2009 enunțând obiectivul de stabilire a unui sistem de salarizare unitară).

Prin urmare, considerentele anterioare sunt aplicabile, mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune și în privința actelor normative în materia salarizării ulterioare.

De altfel, chiar și la nivel de tehnică legislativă, actele normative de salarizare ulterioare au preluat dispozițiile menționate (a se observa în acest sens art. 33 rap. la art. 3 din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (5), art. 2 din Legea nr. 285/2010).

De asemenea, prin prevederile cu caracter tranzitoriu cuprinse în Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012 aprobată prin Legea nr. 36/2014, O.U.G. nr. 103/2013 aprobată prin Legea nr. 28/2014, O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 57/2015 au fost menținute în plată drepturile salariale stabilite la nivelul anului 2009.

În același sens, în baza art. 38 alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, s-a menținut nivelul indemnizației de încadrare avut la data de 31.06.2017, stabilit conform dispozițiilor legale menționate anterior, care trebuia sa fie raportat la coeficientul stabilit prin hotărârea judecătorească menționată.

Astfel, recurenta a considerat că dispozițiile legale impuneau ordonatorilor de credite respectarea hotărârilor judecătorești anterior pronunțate în materie și aplicarea unitară a elementelor esențiale de calcul al drepturilor salariale (inclusiv în privința coeficientului de multiplicare) tocmai în scopul implementării unui sistem unitar de salarizare.

Sentința civilă nr. 1790/2009 a interpretat și norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din această familie ocupațională (coeficientul de multiplicare si VRS fiind elemente de bază ale salarizării și comun personalului din familia ocupațională) și nu în baza unei situații de fapt particulare (de altfel în considerentele acelor hotărâri se subliniază că acele criterii după care s-a făcut distincția între diferitele persoane din aceeași categorie profesională sunt injuste și discriminatorii), așa cum în mod greșit a reținut prima instanță. Mai mult, sentința este pronunțată în contradictoriu chiar cu ordonatorul principal de credite, parte pentru care se pune în discuție și obligativitatea hotărârii respective și nu doar puterea de lucru judecat.

Cu referire concretă la cele reținute de prima instanță în sensul că toate actele normative care au stabilit salarizarea magistraților au avut în vedere o ierarhizare în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor, recurenta a apreciat că nu poate reprezenta un contraargument valid la pretențiile sale întrucât coeficienții de multiplicare si valoarea de referința sectoriala prevăzuți în Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010 nu s-au aplicat.

Altfel nu poate fi invocată nerespectarea unor dispoziții legale a căror aplicare prin chiar aceste acte normative a fost suspendată.

Situația este de altfel similară și pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a noii legi a salarizării unitare, Legea nr. 153/2017, care prin art. 38 a instituit o disociere între drepturile salariale efectiv în plată și încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice, stabilind menținerea în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017 a cuantumului brut al salariilor de bază/indemnizații de încadrare.

Un alt argument invocat de recurentă în susținerea subzistenței de drept în indemnizația de încadrare brută lunară ce i se cuvine a drepturilor salariale recunoscute prin sentința civilă nr. 1790/LM/2009 este reprezentat de practica judiciară constantă la nivel național prin care magistraților judecători sau procurori li s-a recunoscut dreptul la stabilirea indemnizației prin raportare la coeficient 19,000, începând cu anul 2015 sau 2016, reținându-se, prin sentințe definitive, că acesta este nivelul salariului maxim aflat în plată întrucât există sentințe pronunțate în anii 2008, 2009 prin care s-a acordat coeficientul de ierarhizare 19,000 (cum este și cazul de față).

Mai mult, Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 4182/C/13.08.2021, prin care judecătorilor din cadrul Curții de Apel Ploiești, Curții de Apel București, Curții de Apel Pitești, Tribunalului Dâmbovița, Tribunalului Prahova, Tribunalului București și Tribunalului Ialomița li s-a stabilit indemnizația de încadrare, începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficientilor de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute.

De asemenea, noul ordonator de credite, Înalta Curte de Casație și Justiție, a emis Ordinul nr. 56/01.02.2023 prin care judecătorilor din cadrul Curții de Apel Pitești li s-a stabilit indemnizația de încadrare, începând cu data de 23.10.2015 prin raportare la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficientilor de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute.

Intimatul Ministrul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, față de dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022.

Pe fond, a susținut că solicitarea reclamantei excede celor dispuse prin hotărârile judecătorești prin care i-au fost recunoscute drepturile; aceste hotărâri se pun în executare prin plata acestor diferențe, fără a se emite ordin de salarizare, întrucât, pe de o parte instanța nu l-a obligat la emiterea ordinului, iar coeficientul nu a fost inclus în baza de calcul a indemnizației ca să ducă la modificarea cuantumului acestuia. În prezent indemnizațiile de încadrare au ajuns la nivelul maxim prevăzut de Legea 153/2017, cuantumul lor fiind fix, determinat prin raportare la grila de salarizare din legea salarizării. Nu se mai poate vorbi de un nivel maxim de salarizare, textele analizate de Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 794/2016 fiind abrogate, implicit, nici acestea nici decizia instanței de contencios constituțional care a analizat constituționalitatea acestora nu mai poate constitui temei pentru susținerea pretențiilor.

La data de 17.04.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note de ședință, prin care a arătat că înțelege să se subroge Ministerului Justiției și să își însușească actele de procedură formulate de acesta în litigiu.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că acest motiv nu este incident, recurenta invocând încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa V la Legea 153/2017, care poate fi încadrat la pct. 5 al art. 488, motiv neîntemeiat având în vedere că actul vătămător al drepturilor reclamantei este Ordinul de stabilire a indemnizației de încadrare, iar nu adresa răspuns a Ministerului Justiției, adresă care nu poate fi catalogată ca fiind o hotărâre în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din C. pen. VIII Anexa V Legea 153/2017. A invocat decizia nr. 1911/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susținut lipsa de incidență a acestora, prima instanță reținând obiectul acțiunii care a fundamentat pronunțarea titlului executoriu și a arătat că nu poate fi vorba în continuare de existența unei discriminări.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că, în opinia sa, hotărârea este pronunțată cu respectarea prevederilor legale și cu corecta interpretare și aplicare a acestora în cauza dedusă judecății.

A invocat deciziile nr. 3/11.03.2024 și 4/11.03.2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, susținând că pretenția recunoașterii prin ordin a dreptului de a fi salarizat prin raportare la coeficientul 19,000 este neîntemeiată, în raport cu distincția care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, respectiv VRS și coeficientul de multiplicare, precum și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

In plus, a susținut că, în opinia sa, soluția se impune și în raport cu necesitatea respectării principiului ierar­hizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de com­plexitatea și importanța muncii desfășurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din data de 16 mai 2024, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 142-162 din Legea nr. 304/2022, a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la Ministrul/Ministerul Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare/notele scrise și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanta A. este judecător la Tribunalul Dolj, iar prin sentința civilă nr. 1790/LM/2009 din 19.11.2009, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/2008, au fost obligați pârâții Curtea de Apel Alba Iulia, Ministerul Justiției și Tribunalul Hunedoara la plata către reclamantă a drepturilor bănești cuvenite rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în Anexa 1, lit. A), pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 01.07.2008 și în continuare, precum și înscrierea în carnetele de muncă ale reclamanților a mențiunilor corespunzătoare acordării respectivelor drepturilor de natură salarială. A reținut instanța în acest sens, inter alia, că reclamanții, inclusiv reclamanta din cauza pendinte, au solicitat recunoașterea discriminării și plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, reținând în considerente că este discriminatorie diferențierea salarială lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă pentru magistrați, bazată pe simpla apartenență a unor procurori la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniul în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit.

Prin Ordinul nr. 5270/C/20.12.2019, emis de Ministrul Justiției s-a dispus, la art. 1, ca începând cu data de 01.12.2019, judecătorii din circumscripția Curții de Apel Craiova, prevăzuți în Anexele nr. 1-23 la ordin, să beneficieze de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, drepturile salariale fiind recalculate în mod corespunzător, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, a formulat contestație împotriva răspunsului Ministrului Justiției nr. 3/5097/2020 și Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, emis de Ministrul Justiției, solicitând anularea răspunsului ministrului justiției nr. 3/5097/2020 și, pe cale de consecință, anularea parțială a Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, respectiv Anexa nr. 2, pct. 29, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 01.12.2019, la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcția deținută.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind susținerea recurentei în sensul că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că circumscris acestui motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat în niciun fel legalitatea și temeinicia Răspunsului Ministrului Justiției nr. 3/5097/2020 și a respins în totalitate cererea de chemare în judecată în baza unor considerente care nu au legătură cu motivele pentru care i s-a respins plângerea prealabilă prin răspunsul contestat, încălcând astfel dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

Or, actul vătămător al drepturilor reclamantei este Ordinul de stabilire a indemnizației de încadrare, iar nu adresa răspuns a Ministerului Justiției, adresă care nu poate fi catalogată ca fiind o hotărâre în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Cap. VIII Anexa V Legea 153/2017, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva invocată de recurentă.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici susținerile recurentei încadrate de aceasta în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care a invocat considerente contradictorii și străine de natura cauzei, susținând, în esență, că reținerile instanței referitoare la existența sau nu a stării de discriminare sunt străine de fondul cauzei, în condițiile în care aceasta nu a solicitat acordarea indemnizațiilor de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017 pentru procurorii DNA/DIICOT invocând discriminarea față de aceștia, existența discriminării fiind stabilită definitiv prin sentința civilă nr. 1790/LM/2009, nemaiputând fi pusă în discuție; de asemenea, nu a solicitat instanței de contencios să suprime aplicarea normei legale în vigoare, ci, dimpotrivă, să aplice normele legale aflate în vigoare, astfel cum le-a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., și art. 6 din CEDO, întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Instanța de recurs amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

În ceea ce privește teza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la casarea hotărârii pentru existența de motive străine de natura pricinii, aceasta privește ipoteza în care motivarea ar cuprinde doar considerente care nu au nicio legătură cu natura cauzei, ceea ce nu se identifică în situația de față, recurenta invocând de fapt greșita înțelegere de către instanță a solicitărilor și a unora dintre argumentele sale, care nu constituie motive străine de natura pricinii în sensul reglementat.

Prin urmare, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. astfel cum a fost invocat de aceasta.

Nici incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, constată că, în raport cu situația de fapt reținută, chestiunea litigioasă dedusă judecății o reprezintă incidența și efectele juridice ale titlului executoriu invocat de reclamantă asupra modului de determinare și calcul al indemnizației de încadrare brute lunare cuvenite reclamantei, aceasta solicitând anularea unui ordin privind încadrarea sa salarială și obligarea intimatului la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizației de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluționat un litigiu vizând recunoașterea stării de discriminare si repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să îi fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT conform O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, având ca obiect recursuri în interesul legii.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri".

S-a reținut asadar că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială". (paragraful 94)

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată". (paragraful 72)

În același sens se reținuse și prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, al valorii de referință sectorială, ca reper "unic, de referință în sectorul în care este incident" spre deosebire de celelalte element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate gene­rală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii (paragraful 81).

Totodată, în paragraful 82 al acestei decizii se reținuse că:

"Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări."

Așa fiind, având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că au fost aplicate corect principiile legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță reținând că hotărârea judecătorească invocată de reclamantă nu impune obligarea intimatei-pârâte la emiterea ordinului privind stabilirea indemnizației de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 682 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.