ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4205/2024

Ședința publică din data de 2 octombrie 2024

Asupra cererilor de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 noiembrie 2021, cu număr de dosar x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună următoarele:

(1) anularea răspunsului Ministrului Justiției nr. 2/93814/2021 din 22 octombrie 2021 și, pe cale de consecință:

(2) anularea Ordinului nr. 4607/C din data de 17 septembrie 2021 emis de Ministrul Justiției;

(3) stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 01 octombrie 2021, raportat la valoarea de referință sectorială 605,225 RON precum și la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcția deținută;

(4) obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata drepturilor salariale restante, începând cu data de 01 octombrie 2021, actualizate cu rata inflației la data plății efective noii indemnizații de încadrare la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărei sume în parte până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1277 din data de 05 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis astfel:

· a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiate;

· a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Craiova și Ministerul Justiției;

· a dispus anularea Adresei nr. x/2021 din 27 octombrie 2021 și anularea parțială a Ordinului nr. 4606/C din 17 septembrie 2021 emis de Ministerul Justiției;

· a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantei un nou ordin de încadrare, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială (VRS) în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.10.2021 și până la 30.12.2021, precum și a coeficientului de multiplicare de 19 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a) pct. 6-13, începând cu data de 01.10.2021;

· a obligat pârâții Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova la plata diferențelor salariale dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale și cele calculate potrivit unei valori de referință sectorială de 605,225 pentru perioada 01.10.2021-30.12.2021, respectiv prin aplicarea coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a) pct. 6-13, începând cu data de 01.10.2021 și până la data stabilirii și plății efective a drepturilor salariale potrivit acestei valori; sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflației la data plății efective și însoțite de dobânzile legale penalizatoare, calculate de la data scadenței fiecărei sume în parte până la data plății efective;

· a respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței civile indicate anterior, pârâții Curtea de Apel Craiova, Ministerul Justiției și Tribunalul Dolj au declarat, fiecare în parte, recursuri. Urmare intrării în vigoare a prevederilor art. 142 alin. (6) și (8) din Legea nr. 304/2022, recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției a fost continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a subrogat de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2) ale aceluiași articol, inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii.

3.1. Prin recursul formulat și întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Curtea de Apel Craiova a criticat raționamentul primei instanțe ce a stat la baza soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei și de obligare a sa la plata diferențelor salariale și a accesoriilor aferente solicitate de reclamantă, apreciind, în esență, că au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice coroborate cu cele ale art. 40 alin. (1) și art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii și art. 38 alin. (4) teza finală din ROI, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3243/2022.

În acest sens, evocând și Decizia nr. 13/2016, recurenta a învederat că obligația efectivă de a achita drepturile salariale în cazul personalului de la nivelul tribunalelor aparține acestor instanțe, ca ordonatori terțiari de credite, în timp ce legea nu recunoaște ordonatorului secundar atribuția de plată.

A mai făcut trimitere recurenta și la prevederile art. 222 C. civ., învederând că nici dintr-o astfel de perspectivă nu poate fi reținută legitimitatea sa procesuală pasivă, câtă vreme legea oprește confuziunea patrimonială între persoană juridică și persoana juridică subordonată.

3.2. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs și de către recurentul -pârât Ministerul Justiției, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, recurentul-pârât a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 142, 148 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară prin care a avut loc transmiterea atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Cât privește coeficientul de multiplicare, pârâtul a opinat că acordarea acestuia nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, întrucât textele analizate de către Curtea Constituțională au fost abrogate. Astfel, instanța a dispus acordarea unor drepturi bănești în baza unor prevederi legale abrogate.

Potrivit actelor normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006, salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a ll-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI. Secțiunea a ll-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă.

Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Cap. 1 Secțiunea 1, art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la ațin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cete prevăzute în prezenta lege. " Art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a din Legea nr. 153/2017 statuează că "indemnizația de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. 1 - IX". De asemenea, art. 8 Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că "(1) Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi."Art. 9 prevede că "Indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor și ale procurorilor sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. A) și, respectiv, lit. B)."

Principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanței/parchetului, or, Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurori care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, prin Decizia nr. 794/2016 invocată de instanța de fond, Curtea Constituțională reține nivelul maxim "pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz al salariului de bază/indemnizației de încadrare."

Așadar, în sistemul Legii nr. 153/2017 grilele de salarizare pentru judecători și procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor. Nivelul salarial, după intrarea in vigoare a Legii nr. 153/2017, se stabilește în funcție de coordonatele carierei profesionale a intimatei-reclamante (grad, vechime in munca si funcție), nu ale unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și D.I.I.C.O.T, întrucât hotărârea judecătorească nu atribuie grade profesionale noi, care să conducă la încadrare pe alte coordonate, ci acorda drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul).

Susține că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, nu se poate depăși nivelul maxim impus de acest act normativ, iar instanța nu a administrat probe din care să rezulte dacă, prin obligarea ministerului la emiterea noului act de salarizare, s-a ajuns la depășirea acestui nivel.

Mai arată că, prin soluția dispusă, prima instanță a completat și modificat dispozițiile Legii nr. 153/2017, stabilind ca indemnizația de încadrare a reclamantei să fie făcută după alte criterii decât cele din lege. În acest sens, face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 1325/2008, nr. 818-821/2008, nr. 51/2020, iar apoi redă cadrul normativ care prevede modalitatea de calcul a indemnizației de încadrare în raport de coeficientul 19,00.

Apreciază ca fiind neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON pentru perioada anterioară datei de 30 decembrie 2021. Generalizarea utilizării acestei valori a fost consacrată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021. În această decizie, instanța supremă a reținut că, plecând de la premisa recunoașterii unui nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON altor magistrați aflați în situații identice, instanțele trebuie să analizeze eventualele discriminări și necesitatea egalizării indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim aflat în plată. Totuși, nici această decizie, nici cea anterioară - Decizia nr. 29 din 17 mai 2021 - nu au indicat în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

În contextul jurisprudenței instanțelor de contencios administrativ și de litigii de muncă, inclusiv al deciziei civile nr. 3021 din 20 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerul Justiției a emis, la data de 30 decembrie 2021, Ordinul nr. 6245/C, prin care s-a stabilit că, începând cu acea dată, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari, se determină având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Obligarea la recalcularea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru perioada anterioară datei de 30 decembrie 2021 este, prin urmare, nejustificată. Dispozițiile legale aplicabile anterior reglementau doar o majorare procentuală a cuantumului brut al salariilor de bază, fără a institui o valoare de referință sectorială distinctă pentru familia ocupațională "Justiție". Astfel, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, majorarea de 25% a vizat exclusiv cuantumul brut al salariilor de bază, nu și sporurile, fiind aplicabilă consilierilor de probațiune în temeiul art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015. Aceasta prevedea că, începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015. De asemenea, art. II din O.U.G. nr. 20/2016 a extins aplicarea acestei majorări și pentru personalul de probațiune, începând cu luna august 2016, prin raportare la cuantumul brut al salariilor aferente lunii iulie 2016. Rezultă că majorarea s-a aplicat la nivelul salariului de bază, nu asupra unei valori de referință sectoriale, astfel încât nu poate constitui temei pentru stabilirea retroactivă a VRS de 605,225 RON.

Prin hotărârea atacată, acordându-se drepturi salariale pentru o perioadă neprevăzută de actele normative incidente, prima instanță a depășit limitele competenței sale și a intrat în sfera rezervată legiuitorului. Stabilirea sistemului de salarizare și acordarea unor drepturi salariale suplimentare reprezintă atributul exclusiv al autorității legiuitoare, singura competentă să aprecieze criteriile și nivelurile de salarizare aplicabile diferitelor categorii de personal bugetar.

Curtea Constituțională a statuat constant, prin decizii precum nr. 1325 din 2008, nr. 818-821 din 2008, că instanțele judecătorești nu pot anula sau înlocui norme legale cu alte reglementări create pe cale judiciară, deoarece o astfel de practică ar contraveni principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție. Parlamentul, iar prin delegare Guvernul, sunt singurele autorități competente să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu aplicabilitate generală, rolul instanțelor fiind acela de a aplica legea existentă, nu de a crea noi reglementări.

3.3. În completarea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind incident în cauză și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atât în privința modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și în privința modului de soluționare a rămânerii fără obiect a cauzei, apreciind că soluția dată asupra acestor excepții a fost inconsistent motivată, ca urmare a unei insuficiente cercetări a cauzei.

Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ICCJ raportându-se exclusiv la pretențiile ce fac obiectul primelor trei capete de cerere, omițând să constate că cel puțin cu privire la capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâților la plata drepturilor salariale restante, aceasta este întemeiată, conform Deciziei RIL nr. 13/2016. Din această perspectivă, a încălcării deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, este incident și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critică și soluția dată excepției rămânerii fără obiect a cauzei, aceasta fiind tratată din perspectiva solicitărilor referitoare la coeficientul 19, deși excepția fusese invocată cu referire la pretențiile formulate în legătură cu VRS 605, întrucât Ordinul MJ nr. 6245/C/2021 viza exclusiv această ultimă componentă a sistemului de salarizare.

În ceea ce privește soluția de obligare a ICCJ la emiterea unui ordin de salarizare prin care să i se stabilească reclamantei indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente, raportat la VRS 605,225 RON, începând cu data de 1 octombrie 2021 și până la data de 30 decembrie 2021, susține că reclamanta nu avea recunoscut dreptul la salarizare în raport cu VRS 605,22 RON anterior emiterii Ordinului MJ nr. 6245/C/2021. Emiterea ordinului a fost o decizie administrativă și nu ca urmare a unei obligații rezultate din lege sau din hotărâre judecătorească și a intrat în competența de apreciere exclusivă a ordonatorului principal de credite de la acea dată. În plus, acest ordin nu a fost atacat în prezenta cauză.

În concluzie, nu poate fi modificată data de producere a efectelor, mergând către o dată anterioară emiterii ordinului.

3.4. Sentința civilă nr. 1277 din data de 05 iulie 2022, pronunțată Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost atacată cu recurs și de către recurentul - pârât Tribunalul Dolj.

Prin calea de atac astfel promovată și întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a învederat că, potrivit prevederilor art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora, tot acesta fiind cel care, în calitatea sa de ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare pentru activitatea proprie și a instituțiilor publice din sistemul justiției.

În acest sens recurentul - pârât Tribunalul Dolj a învederat că nu are posibilitatea legală și nici temeiul legal de a achita drepturile solicitate întrucât, nefiind emis actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale (ordin), nu sunt alocate de către ordonatorul principal de credite nici sumele cu această destinație. Făcând trimitere la prevederile art. 142 alin. (5) din Legea nr. 304/2022, recurentul a susținut că obligația de plată a sumelor, instituită în dispozitivul sentinței civile poate fi îndeplinită numai în ipoteza emiterii ordinelor de salarizare de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu alocarea, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fondurilor necesare pentru punerea în executare a acestor acte administrative.

Astfel, recurentul a apreciat că nu se poate reține o culpă a sa cu privire la solicitările reclamantei, întrucât Tribunalul Dolj nu are atribuții legale în privința achitării drepturilor salariale ce sunt stabilite exclusiv prin acte administrative emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligația Tribunalului Dolj fiind una subsidiară.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - pârât a arătat că, în ceea ce privește VRS 605,225 RON, prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12.04.2023 s-a stabilit că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605 225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu respectarea grilelor în Anexele 1-13, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale ale reclamantei fiind prevăzute în Anexa nr. 4 la ordinul menționat anterior, astfel încât, în opinia recurentului - pârât cererea de chemare în judecată ar fi rămas fără obiect.

Referitor la acordarea coeficientului de multiplicare 19,000, evocând prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și specificul activității desfășurate de procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T., care ocupă aceste funcții pe o durată de timp limitată și primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, recurentul - pârât a susținut, în esență, că deși atât judecătorii, cât și procurorii au calitatea de magistrați, ei desfășoară activități diferite, pe de o parte pentru înfăptuirea justiției, iar, pe de altă parte, pentru apărarea intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, din acest context rezultând posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și a adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care nu presupune uniformitate.

Recurentul - pârât a subliniat că atât Legea nr. 153/2017, cât și Legea nr. 71/2015 au avut în vedere o salarizare unitară dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții, ocupă aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate și aceleași condiții de studii, respectându-se astfel, principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, ceea ce în cazul de față nu se aplică întrucât situațiile nu sunt identice, iar persoanele nu ocupă aceeași funcție reclamanta fiind judecător, iar comparația se face cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Recurentul a învederat că jurisprudența instanțelor nu reprezintă izvor de drept, sens în care a invocat Hotărârea CEDO din 10.05.2012 pronunțată în cauza Albu contra României și Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că, în fiecare litigiu, reclamanții au obligația să probeze legalitatea și temeinicia cererii lor, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre.

Cu privire la actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, în opinia recurentului instanța nu poate dispune în acest sens, aceasta în situația în care Tribunalul Dolj, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Evocând prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, recurentul a precizat că fondurile alocate de la bugetul de stat pentru plata drepturilor de personal pentru Tribunalul Dolj au fost aprobate prin legi anuale, legi ce nu cuprind un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică, mai ales că Tribunalul Dolj nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Legal citată, intimata - reclamantă A. nu a formulat întâmpinare față de recursurile promovate de recurenții - pârâți.

II. Soluția instanței de recurs asupra căilor de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și recursurile declarate de pârâții Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova sunt fondate, în limitele și pentru considerentele următoare:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că intimata - reclamantă A., judecător în cadrul Tribunalului Dolj, a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere având drept petite principale solicitările de anulare a răspunsului Ministrului Justiției nr. 2/93813/2021, prin care sus indicata autoritate a respins contestația administrativă prin care reclamanta a solicitat revocarea Ordinului nr. 4606/C/17.09.2021 emis de aceeași autoritate, și de anulare a unui atare ordin (nr. 4606/C/17.09.2021), precum și emiterea unui nou ordin prin care să fie luată în considerare valoarea de referință sectorială de 605,255 RON, dar și nivelul indemnizației procurorilor DNA și DIICOT, mai precis coeficienții de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcția deținută.

Totodată, intimata - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere accesorie, formulată atât în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, dar și în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova și pârâtul Tribunalul Dolj, prin care a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumelor de bani reprezentând diferențe salariale dintre salariul calculat prin luarea în considerare a sus indicatei valori de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare arătați supra. Caracterul accesoriu al acestui petit rezultă din chiar considerentele expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prin care este evocată o relație de dependență între soluția dată unui atare petit și cea privind emiterea de către recurentul - pârât Ministerul Justiției a ordinului de salarizare solicitat prin petitul principal.

Cu titlu prealabil, observând forma redacțională a dispozitivului sentinței civile atacate, Înalta Curte constată că, deși în partea introductivă a acestuia, sunt menționați toți cei trei pârâți, cererea privind obligarea la emiterea unui ordin de salarizare a fost admisă de prima instanță doar în contradictoriu cu Ministerul Justiției, iar nu și cu Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova, iar cererea privind plata diferențelor salariale a fost admisă în contradictoriu cu acești din urmă pârâți. Cu toate acestea, în dispozitivul sentinței recurate, instanța de fond a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de către Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiate, fără a face distincție între capetele de cerere.

În urma verificării memoriilor de recurs, Înalta Curte constată că Ministerul Justiției a invocat lipsa calității sale procesuale pasive din perspectiva subrogării Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile acestuia, instanța de recurs luând act de această transmitere, conform art. 38 C. proc. civ. și art. 142 alin. (2) și (8) din Legea nr. 304/2022, în timpul ședinței de judecată, astfel cum s-a consemnat în partea introductivă a prezentei decizii.

Totodată, observă că argumentele pârâtelor Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Craiova, prin care este criticată soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive vizează, în realitate, o atare soluție privită din perspectiva petitului accesoriu, mai precis a deținerii sau nu a calității de titular al obligației de plată a drepturilor salariale restante, constând în diferențe de drepturi salariale rezultate ca urmare a recalculării, în raport de un nou ordin emis pentru stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente.

Înalta Curte mai arată că, pentru asigurarea unei succesiuni logice a raționamentelor juridice, se impune o verificare inițială a criticilor ce privesc soluția dată de instanța de fond petitelor principale.

În raport de aceste repere, Înalta Curte va proceda la examinarea criticilor recurentei-pârâte Î.C.C.J. ce privesc, pe de o parte, excepția rămânerii fără obiect a cererii și insuficienta motivare a soluției pronunțate cu privire la aceasta, iar pe de altă parte, susținerile recurentului - pârât Tribunalul Dolj privind apariția unui eveniment ulterior (emiterea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12.04.2023), ce, în opinia acestuia, ar genera un atare efect.

Abordând recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat, pentru nemotivare, sentința recurată, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției rămânerii fără obiect a pretențiilor formulate în legătură cu VRS 605,225 RON.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar constată că sentința recurată respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția EDO, instanța raportându-se în soluționarea excepției rămânerii fără obiect a cauzei la faptul că Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 produce efecte doar pentru viitor, începând cu data emiterii, respectiv 30 decembrie 2021, în ceea ce privește dreptul la calcularea salariului în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, nefiind acoperită întreaga perioadă indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și la faptul că, prin acest ordin, s-a recunoscut doar o parte a pretenției reclamantei, respectiv valoarea de referință sectorială, fără a se dispune cu privire la coeficientul de multiplicare.

Pe fondul excepției, Înalta Curte observă că, prin acest ordin, judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari li s-au stabilit drepturile salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON de la data emiterii acestuia, art. 4 din cuprinsul său vizând, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, doar drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești, ipoteză în care intimata - reclamantă nu se regăsește.

Prin cererea de chemare în judecată, intimata - reclamantă a solicitat, pe de o parte, verificarea legalității Ordinului nr. 4606/C din data de 17.09.2021, emis de Ministrul Justiției, prin care drepturile salariale ale sus indicatei părți au fost stabilite începând cu data de 01.10.2021, cu consecința obligării Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care stabilirea drepturilor salariale, realizată începând cu aceeași dată (01.10.2021), să fie efectuată atât în raport de valoarea de referință sectorială de 605,255 RON, cât și în raport de coeficientul de multiplicare 19.00. În considerarea parametrilor trasați prin cererea de chemare în judecată, în mod corect instanța de fond a apreciat că, urmare emiterii Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, a rămas nerecunoscut dreptul reclamantei la recalcularea salariului în raport de coeficientul de multiplicare, precum și în raport de valoarea de referință sectorială pentru perioada 01.10.2021-30.12.2021,dispozitivul sentinței cuprinzând mențiunea stabilirii indemnizației începând cu data de 01.10.2021.

Cât privește Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12 aprilie 2023 de care se prevalează recurentul - pârât Tribunalul Dolj, Înalta Curte reține că acesta a fost emis ulterior pronunțării sentinței recurate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, respectiv 5 iulie 2022.

Instanța de control judiciar apreciază că emiterea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12.04.2023, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de salarizare, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului prin care acesta evocă aspectul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Într-un atare context, întrucât soluția de respingere a excepției rămânerii fără obiect a cererii este apărată de orice critică de nelegalitate subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta urmează a fi menținută.

În continuare, examinând criticile recurenților ce vizează modul în care instanța de fond a reținut caracterul întemeiat al criticilor de nelegalitate evocate de intimata - reclamantă sub aspectul existenței unui drept al acesteia la stabilirea drepturilor salariale în raport de o valoare de referință sectorială de 605,255 RON, începând cu data de 01.10.2021, dar și prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, Înalta Curte constată că, în realitate, raționamentul instanței de fond în verificarea ambelor sus indicate aspecte a plecat de la aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, ce reglementează principiile nediscriminării și egalității, prevederi în cuprinsul cărora sunt integrate, în prezent, dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, astfel cum s-a stabilit prin paragraful 145 al Deciziei nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că se impune, în prealabil, evidențierea diferenței existente între natura celor două componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, astfel cum a fost aceasta expusă în paragrafele 77-79 ale Deciziei nr. 4/2024 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii ulterior pronunțării sentinței recurate, dar care se impun a fi valorificate în soluționarea căilor de atac, în virtutea prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în care au fost date următoarele dezlegări aspectelor de interes în cauza pendinte:

"77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă.

În planul modului de interpretare și aplicare unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost dată, ulterior pronunțării sentinței recurate, Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie în soluționarea căilor de atac pendinte în raport de prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin care instanța supremă a stabilit că "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale".

În paragraful 81 al acesteia s-a arătat astfel:

"Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care au fost interpretate, în vederea aplicării unitare, dispoziții anterioare Legii-cadru nr. 153/2017; cu toate acestea, întrucât principiile și jurisprudența constituțională creată în temeiul fostei reglementări au fost preluate în cea actuală, raționamentul prezentat în decizia indicată, pe deplin valabil, poate fi valorificat. Astfel, statuând în sensul că egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, în paragraful 79 al deciziei amintite s-a reținut că "hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală". Un alt exemplu poate fi identificat în sistemul de salarizare reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, în care singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021. În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reținut că diferențierea veniturilor magistraților - în considerarea fie a nivelului instanței ori al parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă - se face "în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienți de multiplicare distincți, nivelul valorii de referință sectorială rămânând însă constant"; paragrafele 74, 80 și 81 ale aceleiași decizii vin să întărească aceeași idee, a aplicabilității generale doar a elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, al valorii de referință sectorială, ca reper "unic, de referință în sectorul în care este incident". Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii".

De asemenea, în paragraful 82 al Deciziei nr. 80/2023 s-a reținut că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări".

În contextul aspectelor învederate în precedent, Înalta Curte consideră nefondate criticile părților recurente, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aduse soluției de anulare a răspunsului nr. x/2021 și a Ordinului nr. 4606/C/17.09.2021, ambele emise de Ministerul Justiției, din perspectiva modului în care drepturile salariale au fost stabilite prin acestea în planul elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, reprezentat de valoarea de referință sectorială.

Această soluție, precum și cea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare, prin stabilirea în beneficiul intimatei - reclamante a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente începând cu data de 01.10.2021, raportat la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, reflectă o corectă interpretare a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, câtă vreme principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive în privința valorii de referință sectorială, ce are aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", după cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, indicată în precedent.

De altfel, caracterul corect al modului în care, din perspectiva raportării la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, instanța de fond a aplicat prevederile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 este confirmat inclusiv din demersul de executare a sentinței concretizat, în esență, prin emiterea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1 din 12 aprilie 2023.

Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizației de încadrare acordate unui consilier de probațiune, în raport de VRS 605,225 RON, nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător nu mai poate fi primită susținerea contrarie, privind incidența art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pentru aceste motive, Înalta Curte consideră că soluțiile instanței de fond indicate în precedent sunt apărate de orice critică de nelegalitate subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât vor fi menținute.

Statuând astfel, Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a principiului separației puterilor în stat, nefiind vorba de o înlocuire a normelor legale aplicabile cu o normă creată pe cale judiciară, astfel cum susține recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci de o interpretare și aplicare a normelor legale de către instanțele judecătorești, prin raportare la mecanismele de unificare a practicii judiciare obligatorii pentru instanțe, care nu echivalează cu o activitate de legiferare, ci reprezintă exercițiul firesc al atribuțiilor constituționale și legale ale puterii judecătorești.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră fondate criticile aduse de recurenții - pârâți soluției de anulare a răspunsului nr. x/2021 și a Ordinului nr. 4606/C/17.09.2021, ambele emise de Ministerul Justiției, din perspectiva îndreptățirii intimatei - reclamante la luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare în beneficiul reclamantei, prin stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente începând cu data de 01.10.2021, raportat la sus indicatul coeficient de multiplicare.

Cu alte cuvinte, în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale intimatei - reclamante prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, în contextul în care natura drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești în privința coeficientului de multiplicare este cea de despăgubiri, după cum s-a statut prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 9 mai 2024.

În acest sens relevante sunt aspectele statuate prin paragrafele 74 - 77 ale deciziei anterior referite, prin care s-a statuat astfel:

"74. Prima chestiune divergentă ce se impune a se rezolva este legată de natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigiile de dreptul muncii, punându-se problema dacă sumele acordate cu acest titlu reprezintă drepturi salariale sau, dimpotrivă, despăgubiri.

De altfel, și prin paragraful 94 al Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a arătat astfel:

"94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești