CASE OF ALBU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

În anii 1950 un bun imobiliar aparținând soțului reclamantei a fost naționalizat. Bunul era situat la Oradea, str. Barbu Delavrancea nr. 14 și era format din patru apartamente și un teren.

Prin contractele încheiate la 30 septembrie 1996, 24 aprilie și 1 august 1997, statul a vândut trei apartamente ale imobilului (apartamentele nr. 1, 2 și 3) terților I.G., K.I. și respectiv D.V., care le ocupau în calitate de chiriași (

La data de 24 iulie 1997 reclamanta, în calitate de moștenitoare a soțului ei decedat între timp, a sesizat Judecătoria Oradea cu o acțiune împotriva Consiliului municipal și cumpărătorilor, pentru recunoașterea nelegalității naționalizării și anularea contractelor de vânzare.

Prin sentința din data de 20 septembrie 2000 Judecătoria i-a admis cererea, a constatat nelegalitatea naționalizării, a nulat contractele de vânzare și a dispus radierea din registrul funciar a dreptului de proprietate al statului.

Prin decizia din data de 7 martie 2000 Tribunalul Bihor a admis apelul cumpărătorilor și a respins cererea de anulare a contractelor de vânzare, dar a confirmat celelalte dispoziții ale sentinței din 20 septembrie 2000, și anume cele privind nelegalitatea naționalizării și radierea dreptului de proprietate al statului din registrul funciar. Tribunalul a reținut că cumpărătorii au fost de bună credință și că, prin urmare, contractele lor trebuia menținute. El a adăugat că reclamanta era îndreptățită să obțină o reparație prin echivalență, în condițiile prevăzute de lege.

Această decizie a fost confirmată prin decizia definitivă din data de 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, care a respins recursul reclamantei.

Printr-o scrisoare din 9 martie 2006 Primăria a informat Guvernul că în cursul anului 2002 reclamanta a formulat o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 10/2001. La data de 10 aprilie 2006 Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a propus Primăriei să restituie reclamantei apartamentul nr. 4. Din informațiile furnizate de părți reiese că printr-o hotărâre din data de 20 aprilie 2006 Primăria a dispus restituirea apartamentului nr. 4 și a terenului său aferent reclamantei. În ceea ce privește celelalte trei apartamente ale imobilului, prin aceeași hotărâre, ea a reținut că reclamanta era îndreptățită să primească despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005. La data de 17 ianuarie 2008 reclamanta a informat Curtea că până în acel moment nu a primit despăgubiri.

Prevederile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în Hotărârile

Curtea observă că în formularul de cerere reclamanta a solicitat « restituirea bunului în litigiu », fără a preciza dacă era vorba despre tot imobilul situat la Oradea, str. Barbu Delavrancea nr. 14 sau despre cele trei apartamente vândute chiriașilor. Cu toate acestea, ea a insistat asupra faptului că atingerea adusă dreptului său de proprietate decurgea din vânzarea celor trei apartamente și din refuzul instanțelor naționale de a anula contractele de vânzare.

În observațiile sale de răspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a făcut pentru prima dată referire la apartamentul nr. 4 al imobilului, care nu a fost vândut chiriașilor (paragraful 19

Ținând cont de cele menționate anterior, Curtea consideră că nu a fost sesizată prin nicio plângere asupra apartamentului nr. 4. Prin urmare, ea nu este chemată să se pronunțe decât asupra pretinselor încălcări privind apartamentele nr. 1, 2 și 3 ale imobilului și terenului lor aferent, vândute chiriașilor.

Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Guvernul observă că reclamanta s-a folosit de prevederile Legii nr. 10/2001. El insistă în acest sens asupra reformei instituite de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, având drept obiect accelerarea procedurii de restrocedare și, în cazul în care această retrocedare se dovedește a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând în acordarea de titluri de participare în calitate de acționari la un organism colectiv de valori mobiliare (

Reclamanta consideră la rândul său că argumentele Guvernului nu sunt convingătoare deoarece, în opinia sa, Legea nr. 247/2005 nu acordă o reparație concretă proprietarilor deposedați în mod abuziv de bunurile lor. Ea menționează de asemenea că cele trei apartamente vândute nu i-au fost restituite până în prezent. Ea adaugă că, deși Primăria a dispus retrocedarea apartamentului care nu a fost vândut (paragraful 11 de mai sus), ea ar fi totuși obligată să încheie contracte de închiriere cu chiriașii acestui apartament pe durata de cinci ani.

Curtea observă că în speță instanțele naționale au constatat nelegalitatea naționalizării bunului (paragrafele 9 și 10 de mai sus). Ea consideră prin urmare că această constatare a nelegalității are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui bun, inclusiv asupra celor trei apartamente vândute chiriașilor. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi (a se vedea

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speță și a constatat încălcarea

Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (a se vedea

După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă și niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul prezent.

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speță încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente și a terenului lor aferent, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a făcut-o să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de

Prin urmare această dispoziție s-a încălcat în speță.

În temeiul art. 6 alin. 1 din Convenție reclamanta se plânge de inechitatea procedurii, pe motiv că instanțele naționale nu au ținut cont de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe baza elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să analizeze acuzațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor garantate de rt. 6 alin. 1 din Convenție.

Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins nefiind în mod manifest neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

Cu titlu de prejudidiu material, reclamanta solicită 140.000 euro, făcând precizările următoare:

Reclamanta prezintă un raport de expertiză din data de 14 aprilie 2006 potrivit căruia valoarea de piață a celor trei apartamente nerestituite și a terenului lor aferent este de 140.000 euro.

Reclamanta solicită de asemenea 30.000 euro pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit datorită privării de bunul său în urma hotărârilor judecătorești pronunțate în cazul în speță. Ea invită Curtea să țină cont de vârsta sa avansată în evaluarea prejudiciului moral.

Guvernul amintește că apartamentul nr. 4 a fost restituit reclamantei și că ar putea obține în curând despăgubiri pentru apartamentele nr. 1, 2 și 4. El prezintă în acest sens un raport de expertiză din luna mai 2006 potrivit căruia valoarea de piață a acestor trei apartamente și a terenului lor aferent este de 109.165 euro.

Guvernul relevă de asemenea că reclamanta nu a emis pretenții în privința prejudiciului moral.

Curtea amintește că a concluzionat că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție datorită vânzării de către stat a apartamentelor și terenului lor aferent unor terți, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.

În circumstanțele cauzei, ea consideră că retrocedarea apartamentelor nr. 1, 2 și 3 și a terenului lor aferent al imobilului situat la Oradea, str. Barbu Delavrancea nr. 14 ar repune-o pe reclamantă pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În cazul în care statul pârât nu procedează la această retrocedare, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că Guvernul va trebui să plătească interesatei, pentru prejudiciul material, o sumă care să corespunsă cu valoarea actuală a bunurilor. Ținând cont de probele prezentate de părți, precum și de informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a celor trei apartamente și a terenului aferent la 140.000 euro.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză i-au provocat reclamantei neplăceri și incertitudini pentru care suma totală de 2.500 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Reclamanta nu a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecință, în cazul în speță, Curtea decide să nu-i aloce reclamantei nici o sumă cu acest titlu.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru rest ;

hotărăște :

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.