Cone împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 35935/02) împotriva României și pe care o cetățeană a acestui stat, Doamna Georgeta Cone ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 20 septembrie 2002 în baza articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-l Răzvan-Horațiu Radu, al Ministerului Afacerilor Externe.

La 29 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât de altfel că vor fi examinate în același timp recevabilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

Printr-o decizie din 7 mai 1998, societatea agricolă pe acțiuni cu capital majoritar de stat A. ("societatea A.") a concediat reclamanta din postul de inginer șef al unei ferme agricole, decizie care lua efectul, într-un mod retroactiv, în ianuarie 1998.

Printr-o sentință din 17 februarie 1999, tribunalul de primă instanță din Turnu Măgurele a admis contestația reclamantei, a anulat decizia mai sus menționată și a ordonat societății A. să o reintegreze în postul pe care-l ocupase.

La 6 martie 1999, în cursul unei reuniuni interne privind reorganizarea societății A. în vederea privatizării ei, s-a hotărât, printre altele, să se procedeze la restructurarea celor trei ferme existente și la reducerea personalului. Ca răspuns la o întrebare privind o posibilă divizare a societății, directorul anunță că primise o scrisoare de la Ministerul Agriculturii, din care reieșea că această divizare nu mai era luată în considerare și că subsista doar proiectul de restructurare. Conform Guvernului, deciziile luate în considerare în cursul acestei reuniuni aveau drept consecință suprimarea postului ocupat de reclamant înainte de concedierea sa.

Printr-o decizie din 30 septembrie 1999 a tribunalului departamental din Teleorman, apelul societății A. împotriva sentinței din 17 februarie 1999 mai sus menționată a fost respins pentru tardivitate. Sentința precitată devenind astfel definitivă.

La 22 martie 2000, reclamanta sesizase jurisdicțiile interne cu o acțiune care tindea la condamnarea societății A. la plata ei a drepturilor salariale pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1998 și aprilie 2000. Printr-o hotărâre din 9 noiembrie 2000, tribunalul departamental din Teleorman admitise parțial această acțiune și condamna societatea A. să-i plătească interesatei suma de 18.741.423 lei vechi români (ROL), reprezentând prejudiciul suferit de aceasta între ianuarie 1998 și noiembrie 1999. Potrivit reclamantei, tribunalul respinsese cererea ei de a accepta dovezi suplimentare în sprijinul acțiunii. Hotărârea mai sus menționată devenind definitivă prin hotărârea din 21 februarie 2001 a curții de apel din București, care respingea ca inadmisibilă recursul format de societatea A.

După ce efectuase mai multe demersuri verbal, reclamanta solicitase scris, la 28 februarie și 20 decembrie 2000, directorului societății A. executarea hotărârilor definitive din 17 februarie 1999 și respectiv 9 noiembrie 2000, dar nu primise răspuns.

Prin decizii de netrimitere în justiție din 19 martie și 27 aprilie 2001, parchetul de lângă tribunalul de primă instanță din Turnu Măgurele respingea plângerile penale ale reclamantei pentru inexecuție a unei hotărâri definitive, direcționate împotriva contabilului și directorului societății A., pe motiv că faptele susținute nu corespundeau realității și nu puteau fi calificate ca infracțiune. Procurorul susținea deciziile mai sus menționate pe motivul că contabilul nu era responsabil de inexecuția în cauză, iar aceasta era datorită suprimării postului interesatei în 1999 și dificultăților financiare ale societății A., care era subiectul unei proceduri reglementate de legea nr. 64/1995 privind redresarea și lichidarea judiciară. Rezultă din dosar că reclamanta li se notificase decizii netrimiterii în justiție, fără motivele în cauză. Acestea fuseseră confirmate prin decizii din 15 aprilie și 7 august 2002 date de parchetele ierarhic superioare, care informaseră de asemenea reclamanta cu privire la motivele mai sus menționate. B. Procedura de redresare și lichidare judiciară a societății A.

Printr-o sentință din 28 noiembrie 2000, tribunalul departamental din Teleorman admitise cererea unei societăți terțe, creditoare a societății A., și ordonase deschiderea cu privire la aceasta din urmă a procedurii prevăzute de legea nr. 64/1995 privind redresarea și lichidarea judiciară. La 6 martie 2001, tribunalul admitea cererea reclamantei și ordonase înscrierea acesteia pe lista creditorilor societății A. cu suma fixată de hotărârea din 9 noiembrie 2000 (§9 mai sus).

Printr-o sentință din 26 iunie 2001, în prezența reclamantei, tribunalul departamental din Teleorman admitea cererea creditorilor și, constatând că planul de redresare al societății debitor nu fusese confirmat de tribunal, hotărârea deschiderea procedurii de faliment și desemna un lichidator în acest scop.

Prin sentințe din 30 septembrie și 3 decembrie 2003, tribunalul departamental din Teleorman constatase că activele debitorului nu fuseseră suficiente pentru a acoperi toate creanțele înscrise, inclusiv cea a reclamantei, și încheia procedura de faliment prin ordonarea dizolvării societății A. și radierii din registrul comerțului.

Societatea A. figurase în anexele ordonanței de urgență a guvernului nr. 198 din 10 decembrie 1999 și a legii nr. 268 din 8 mai 2001 ca fiind afectată de dispozițiile legale în cauză, care prevedeau privatizarea anumitor societăți comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, în numele statului, de Ministerul Agriculturii și, în legea precitată, de o Agenție pentru domeniile statului (ADS). Privatizarea trebuia să se facă prin vânzarea acțiunilor și activelor acestor societăți și prin privatizarea conducerii lor. ÎN DREPT I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRILOR PRETINSE ALE ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI ȘI ALE ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

Reclamanta se plânge în esență de inexecuția de către autorități a sentinței din 17 februarie 1999 a tribunalului de primă instanță din Turnu Măgurele și a hotărârii din 9 noiembrie 2000 a tribunalului departamental din Teleorman pronunțate în favoarea ei. De altfel, în observațiile din 17 decembrie 2007, se plânge de nedreptatea procedurii la finalizarea căreia fu dată acea hotărâre. Ea invocă în esență articolele 6 § 1 ale Convenției și 1 din Protocolul nr. 1, redactate după cum urmează în părțile relevante: art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care va decide (...) contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul care aparține statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." A. Asupra recevabilității

Guvernul invocă tardivitatea cererii pentru cât privește sentința definitivă din 17 februarie 1999 a tribunalului de primă instanță din Turnu Măgurele ordonând reintegrarea reclamantei în postul pe care-l ocupa în societatea A. Deși admite că inexecuția unei sentințe definitive se analizează ca o situație continuă și că termenul de șase luni nu începe să curgă decât din momentul când această situație ia sfârșit, consideră că procedura de redresare și lichidare judiciară a societății A. a făcut imposibilă reintegrarea interesatei. Prin urmare, susține că termenul de șase luni a început să curgă fie la 28 noiembrie 2000, fie, cel mai târziu, la 26 iunie 2001, când tribunalele au deschis procedura de lichidare judiciară a societății A.

Reclamanta contestă teza Guvernului, estimând că termenul de considerat nu a început să curgă decât la 7 august 2002, când parchetul de lângă curtea de apel din București confirma netrimiterea în justiție privitor la plângerea pentru neexecuție a hotărârii din 17 februarie 1999.

Înainte de a se gândi la excepția ridicată de Guvern, și chiar dacă nu a fost sesizată de o excepție în acest sens, Curtea consideră necesar să cerceteze în cadrul examinării competenței sale dacă plângerile invocate de reclamant pot angaja răspunderea statului ratione personae. La acest respect, din elemente din dosar rezultă că, deși era o persoană juridică distinctă, societatea A. avea active și terenuri aparținând domeniului public și privat al statului și nu se bucura de o independență instituțională și operațională suficientă față de autorități, în special Ministerul Agriculturii și ADS, pentru ca statul să poată fi exonerat de răspundere sub Convenție pentru acțiunile și omisiunile ei. De altfel, Guvernul nu contestă aceasta. Rezultă că Curtea este competentă ratione personae să cunoască de plângerile reclamantei.

Curtea observă din prima că, cât privește plângerea referitoare la nedreptatea procedurii în apel la finalizarea căreia tribunalul departamental din Teleorman a pronunțat hotărârea din 9 noiembrie 2000, reclamanta nu formase recurs împotriva acestei hotărâri, de sorte că convine să respingem această plângere pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Privitor la excepția tardivității cererii cât privește sentința definitivă din 17 februarie 1999 privind reintegrarea reclamantei în fostul post, Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizare a căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Ea reamintește de asemenea că, atunci când încălcarea pretinsă constă dintr-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât din momentul când această situație continuă ia sfârșit. De altfel, privitor la circumstanțele susceptibile de a face eșec execuției în natură a unei obligații impuse de o hotărâre judiciară definitivă, Curtea reamintește să fi considerat că statul nu poate invoca o asemenea justificare fără a fi dovedit informării în mod corespunzător a reclamantului, prin intermediul unei decizii judiciare, a imposibilității de a executa așa cum este obligația inițială, mai cu seamă când acționează în calitate dublă de deținător al forței publice și de debitor al obligației. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze argumentul Guvernului potrivit căruia s-ar fi vorba în cazul de față de o "imposibilitate obiectivă" de a executa sentința precitată după deschiderea procedurii de lichidare judiciară a societății A. de hotărârea din 26 aprilie 2001, hotărâre care ar fi de natură să pună sfârșit situației continue și care constituie punctul de plecare al termenului de șase luni.

Curtea reamintește să fi concluzionat la existența unei situații continue în cazuri privind reintegrarea unui reclamant în postul acestuia de autorități, deși statul invocase suprimarea postului în cauză și dizolvarea direcției guvernamentale sau lichidarea întreprinderii sau instituției de stat în care interesatul era angajat. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, observase în o primă cauză că nicio autoritate internă nu constatase în mod definitiv imposibilitatea pentru reclamant de a se vedea reintegrat în post și că problema care se pusese în cazul de față cu privire la faptul dacă obligația în cauză fusese preluată de un nou ministeriu nu fusese soluționată. În o a doua cauză, respinguse excepția plângerii de șase luni, observând că hotărârea definitivă în cauză mai era încă în vigoare și rămânea inexecutată, și observând subsidiară că autoritățile continuaseră demersurile în vederea execuției hotărârii.

Prin examinarea elementelor relevante ale prezentei cauze, Curtea consideră că convine s-o distingem de cazurile mai sus menționate din motivele de mai jos. Întâi, observă că, dacă reclamanta putea încă să se aștepte ca autoritățile să pună în execuție hotărârea din 17 februarie 1999 în ciuda suprimării postului în 1999, suprimare de care a fost informată cel mai târziu prin hotărârea din 9 noiembrie 2000 care o acordă doar parțial salariile cerute, în mod diferit se întâmplă după pronunțarea hotărârii din 26 iunie 2001 de tribunalul departamental din Teleorman. La acest respect, Curtea observă că, la cererea creditorilor, dintre care reclamanta făcea parte, tribunalul precitat constatase că redresarea societății A. se dovedise imposibilă și ordonase deschiderea procedurii de lichidare judiciară a societății debitor, ceea ce s-a tradus prin încetarea activităților acesteia din urmă și punerea în vânzare a bunurilor prin lichidator.

Potrivit opiniei Curții, ca urmare a acestor hotărâri judiciare, autoritățile, care până atunci puteau fi ținute pentru responsabile de inexecuție a hotărârii în cauză, nu mai erau în măsură să procedeze la reintegrarea reclamantei în postul pe care-l ocupase în cadrul societății A. În aceste circumstanțe, recursul interesatei împotriva deciziilor netrimiterii în justiție date de parquet nu putea duce decât la posibile urmăriri împotriva responsabililor, fără incidență asupra execuției obligației de a o reintegra în postul sau într-un post echivalent. La acest titlu, Curtea observă că, spre deosebire de cazurile precitate, nu există niciun element în dosar ce să permită concluzionarea că autoritățile au adoptat poziții contradictorii privitor la posibilitatea de a executa hotărârea din 17 februarie 1999 precitată sau că societatea A. fusese înlocuită de o structură asemănătoare, de sorte că o execuție prin echivalent ar fi fost posibilă. Reclamanta nu a susținut de asemenea această teză.

Ținând seama de circumstanțele foarte particulare ale prezentei cauze, Curtea consideră că deschiderea procedurii de lichidare judiciară a societății debitor de hotărârea din 26 iunie 2001 a fost de natură să pună sfârșit situației continue privitor la obligația de a reintegra reclamanta în fostul post și că constituie punctul de plecare al termenului de șase luni, care convine să se aplice în cazul de față. Ținând seama că reclamanta sesizase Curtea de plângerea bazată pe inexecuție a hotărârii din 17 februarie 1999 precitată la 20 septembrie 2002, convine să admitem excepția invocată de Guvern și să respingem această parte a cererii pentru tardivitate, în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Privitor la restul cererii, și anume plângerile privind inexecuție a hotărârii din 9 noiembrie 2000 a tribunalului departamental din Teleorman, Curtea constată că aceste plângeri nu sunt evident mal întemeiate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de altfel că ele nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să le declar admisibile. B. Pe fond

Guvernul admite că inexecuția hotărârii din 9 noiembrie 2000 prin care tribunalul departamental din Teleorman acordase reclamantei o sumă de 18.741.423 ROL reprezintă o interferență în exercitarea dreptului interesatei de acces la tribunal și în dreptul la respectul bunurilor sale. Cu toate acestea, consideră că interferența a respectat cerința de proporționalitate în măsura în care inexecuția era datorită dificultăților financiare ale societății A. și insuficienței sumelor obținute prin vânzarea la licitație a bunurilor în procedura de lichidare judiciară. Guvernul se remite la înțelepciunea Curții privitor la fondurile plângerilor în cauză.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului.

Curtea observă că, în prezenta cauză, deși hotărârea din 9 noiembrie 2000, devenind definitivă prin respingerea recursului format de societatea A., ordonase societății A. plata unei sume reprezentând prejudiciul suferit de reclamant între ianuarie 1998 și noiembrie 1999 din cauza neachitării salariilor datorite, această hotărâre nu fu nici executată, în ciuda demersurilor interesatei, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. La acest titlu, Curtea observă că, chiar dacă reclamanta înscrisese creanta sa decurgând din hotărârea definitivă în cauză în procedura de lichidare judiciară a societății A., nu obținuse plata ei și Guvernul nu provase că hotărârea fusese executată mai târziu.

De altfel, observând că autoritățile erau responsabile pentru execuția acestei hotărâri, Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia ele nu pot invoca lipsa de resurse pentru a nu onora o datorie bazată pe o decizie judiciară. Prin urmare, faptul că o procedură de redresare și lichidare judiciară fusese în curs de desfășurare și apoi finalizată cu privire la o societate sub răspunderea statului nu poate, conform Convenției, exonera statul de obligația de a executa hotărârea mai sus menționată nici a constitui o justificare pentru inexecuția sa.

Curtea tratat de nenumărate ori cazuri care ridicau probleme asemănătoare cu cea a prezentei cauze, în care constatase încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

După examinare a tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu expus niciun fapt nici argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, estimă că statul, prin inexecuție a hotărârii din 9 noiembrie 2000, a lipsit de efectul util dreptul de acces la tribunal al reclamantei și a privat-o fără o justificare validă de suma la care avea dreptul în virtutea acestei hotărâri.

Prin urmare, a existat încălcare a articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanta cere 229.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care estimează să l-a suferit de la 16 ianuarie 1998, adică data concederii ei, până în prezent, din cauza neachitării salariilor, pe care o evaluează la 1.000 EUR pe lună, și a "profitului aferent salariilor". De altfel, solicită actualizarea "carnetului de muncă" pentru ca perioada mai sus menționată să poată conta pentru drepturile de pensie. În fine, reclamanta cere 250.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit din cauza frustrării și distresului cauzate de inexecuție în cauză.

Guvernul consideră că, cât privește prejudiciul material pretins, reclamanta nu ar putea cere decât suma acordată de hotărârea din 9 noiembrie 2000 a tribunalului departamental din Teleorman, reactualizată de la data pronunțării ei până în prezent în funcție de indicele prețurilor de consum stabilit de Institutul Național de Statistică (INS), și anume 4.503 lei noi români (RON). De altfel, consideră că reclamanta nu a dovedit legătura de cauzalitate între suma cerută pentru dommage moral și încălcările pretinse, că un constat de încălcare ar reprezenta o reparare suficientă și că, în orice caz, suma cerută este excesivă în raport cu jurisprudența Curții.

Curtea consideră mai întâi că singurul element ce permite acordarea unei satisfacții echitabile este încălcarea constatată a articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecuției de către autorități a hotărârii din 9 noiembrie 2000 a tribunalului departamental din Teleorman, care a ordonat acestora să plătească reclamantei o sumă de 18.741.423 ROL, reprezentând prejudiciul suferit de interesată între ianuarie 1998 și noiembrie 1999 din cauza concederii.

Ea reamintește apoi că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația juridică sub Convenție de a pune sfârșit încălcării și de a-i șterge consecințele în modul de a restabili cât se poate situația anterioară acestei încălcări.

În cazul de față, estimează că plata sumei fixate de hotărârea mai sus menționată, reactualizată conform indicelui inflației de la data pronunțării hotărârii până astazi, ar plasa reclamanta cât se poate într-o situație echivalând cu aceea în care s-ar afla dacă cerințele articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Ținând seama de elementele în posesia sa și judecând în echitate, Curtea estimează că prejudiciul material al reclamantei se ridică la 1.300 EUR. De altfel, consideră că actualizarea "carnetului de muncă" nu este o obligație care revine autoritățile în virtutea hotărârii din 9 noiembrie 2000, de sorte că convine să respingem cererea interesatei pe acest punct.

De altfel, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de neexecuție a hotărârii din 9 noiembrie 2000 dată în favoarea ei și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatări de încălcare. Ținând seama de ansamblul elementelor găsindu-se în posesia sa și judecând în echitate, conform cum cere art. 41 al Convenției, Curtea acordă reclamantei 3.500 EUR pentru prejudiciul moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta nu a prezentat o cerere de rambursare a cheltuielilor și costurilor suportate pentru procedura înaintea jurisdicțiilor interne sau Curții. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră corespunzător să alinieze rata dobânzilor penalizatoare la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă privitor la plângerile bazate pe art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1, și referitoare la inexecuție a hotărârii din 9 noiembrie 2000 a tribunalului departamental din Teleorman, și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constată că a existat încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 4. Constată a) că statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării: i. 1.300 EUR (mii trei sute euro), plus orice montant care poate fi datorat sub titlu de impozit, pentru prejudiciu material, ii. 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro), plus orice montant care poate fi datorat sub titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 24 iunie 2008, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 35935/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Georgeta Cone (« la requérante »), a saisi la Cour le 20 septembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 29 juin 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Par une décision du 7 mai 1998, la société agricole par actions à capital majoritaire d’Etat A. (« la société A. ») licencia la requérante de son poste d’ingénieur chef d’une ferme agricole, décision qui prenait effet, de manière rétroactive, en janvier 1998.

Par un jugement du 17 février 1999, le tribunal de première instance de Turnu Măgurele fit droit à la contestation de la requérante, annula la décision susmentionnée et ordonna à la société A. de réintégrer l’intéressée dans le poste qu’elle avait occupé.

Le 6 mars 1999, lors d’une réunion interne portant sur la réorganisation de la société A. en vue de sa privatisation, il fut décidé, entre autres, de procéder à la restructuration des trois fermes existantes et à une réduction du personnel. En réponse à une question relative à une éventuelle division de la société, le directeur annonça avoir reçu une lettre du ministère de l’Agriculture, de laquelle il ressortait que cette division n’était plus envisagée et que seul subsistait le projet de restructuration. Selon le Gouvernement, les décisions envisagées lors de cette réunion eurent pour conséquence la suppression du poste occupé par la requérante avant son licenciement.

Par une décision du 30 septembre 1999 du tribunal départemental de Teleorman, l’appel de la société A. contre le jugement du 17 février 1999 précité fut rejeté pour tardiveté. Ledit jugement devint ainsi définitif.

Le 22 mars 2000, la requérante saisit les juridictions internes d’une action tendant à faire condamner la société A. à lui payer des droits salariaux pour la période comprise entre janvier 1998 et avril 2000. Par un arrêt du 9 novembre 2000, le tribunal départemental de Teleorman fit partiellement droit à cette action et condamna la société A. à payer à l’intéressée le montant de 18 741 423 anciens lei roumains (ROL), représentant le préjudice subi par celle-ci entre janvier 1998 et novembre 1999. Selon la requérante, le tribunal a rejeté sa demande visant à faire accueillir des preuves supplémentaires à l’appui de son action. L’arrêt susmentionné devint définitif par un arrêt du 21 février 2001 de la cour d’appel de Bucarest, qui rejeta comme irrecevable le recours formé par la société A.

Après avoir accompli plusieurs démarches oralement, la requérante sollicita par écrit les 28 février et 20 décembre 2000 auprès du directeur de la société A. l’exécution des décisions définitives du 17 février 1999 et du 9 novembre 2000 respectivement, mais elle ne reçut pas de réponse.

Par des décisions de non-lieu des 19 mars et 27 avril 2001, le parquet près le tribunal de première instance de Turnu Măgurele rejeta les plaintes pénales de la requérante pour inexécution d’un jugement définitif dirigées contre le comptable et le directeur de la société A., au motif que les faits allégués ne correspondaient pas à la réalité et qu’ils ne pouvaient être qualifiés de délit. Le procureur appuya les décisions susmentionnées aux motifs que le comptable n’était pas responsable de l’inexécution en cause, et que celle-ci était due à la suppression du poste de l’intéressée en 1999 et aux difficultés financières de la société A., qui faisait l’objet d’une procédure régie par la loi n o 64/1995 sur le redressement et la liquidation judiciaires. Il ressort du dossier que la requérante s’est vu notifier les décisions de non ‑ lieu, sans les motifs en question. Celles-ci furent confirmées par des décisions des 15 avril et 7 août 2002 rendues par les parquets hiérarchiquement supérieurs, qui informèrent également la requérante des motifs susmentionnés. B. Procédure en redressement et liquidation judiciaires de la société A.

Par un jugement du 28 novembre 2000, le tribunal départemental de Teleorman avait fait droit à la demande d’une société tierce, créancière de la société A., et ordonné l’ouverture à l’égard de cette dernière de la procédure prévue par la loi n o 64/1995 sur le redressement et la liquidation judiciaires. Le 6 mars 2001, le tribunal accueillit la demande de la requérante et ordonna l’inscription de celle-ci sur la liste des créanciers de la société A. avec le montant fixé par l’arrêt du 9 novembre 2000 (paragraphe 9 ci ‑ dessus).

Par un jugement du 26 juin 2001, en présence de la requérante, le tribunal départemental de Teleorman accueillit la demande des créanciers et, constatant que le plan de redressement de la société débitrice n’avait pas été confirmé par le tribunal, décida l’ouverture de la procédure de faillite et désigna un liquidateur à cette fin.

Par des jugements des 30 septembre et 3 décembre 2003, le tribunal départemental de Teleorman constata que les actifs de la débitrice n’avaient pas été suffisants pour couvrir toutes les créances inscrites, dont celle de la requérante, et clôtura la procédure de faillite en ordonnant la dissolution de la société A. et sa radiation du registre du commerce. II.

La société A. figurait dans les annexes de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 198 du 10 décembre 1999 et de la loi n o 268 du 8 mai 2001 comme concernée par les dispositions légales en question, lesquelles prévoyaient la privatisation de certaines sociétés commerciales à capital intégral ou majoritaire d’Etat, au nom de l’Etat, par le ministère de l’Agriculture et, dans la loi précitée, par une Agence pour les domaines de l’Etat (ADS). La privatisation devait se faire par la vente des actions et des actifs de ces sociétés et par la privatisation de leur management. EN DROIT I. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

La requérante se plaint en substance de l’inexécution par les autorités du jugement du 17 février 1999 du tribunal de première instance de Turnu Măgurele et de l’arrêt du 9 novembre 2000 du tribunal départemental de Teleorman rendus en sa faveur. Par ailleurs, dans ses observations du 17 décembre 2007, elle se plaint de l’iniquité de la procédure à l’issue de laquelle fut rendu ledit arrêt. Elle invoque en substance les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invoque la tardiveté de la requête pour autant qu’elle concerne le jugement définitif du 17 février 1999 du tribunal de première instance de Turnu Măgurele ordonnant la réintégration de la requérante dans le poste qu’elle occupait dans la société A. Tout en admettant que l’inexécution d’un jugement définitif s’analyse en une situation continue et que le délai de six mois ne commence à courir qu’à partir du moment où cette situation prend fin, il estime que la procédure en redressement et liquidation judiciaires de la société A. a rendu impossible la réintégration de l’intéressée. Partant, il soutient que le délai de six mois a commencé à courir soit le 28 novembre 2000 soit, au plus tard, le 26 juin 2001, lorsque les tribunaux ont ouvert la procédure de liquidation judiciaire de la société A.

La requérante combat la thèse du Gouvernement, estimant que le délai à considérer n’a commencé à courir que le 7 août 2002, lorsque le parquet près la cour d’appel de Bucarest a confirmé le non-lieu relatif à la plainte pour non-exécution du jugement du 17 février 1999.

Avant de se pencher sur l’exception soulevée par le Gouvernement, et même si elle n’a pas été saisie d’une exception en ce sens, la Cour estime nécessaire de rechercher dans le cadre de l’examen de sa compétence si les griefs invoqués par la requérante peuvent engager la responsabilité de l’Etat ratione personae (voir, mutatis mutandis , Blečić c. Croatie , n o 59532/00, §§ 67 à 69, CEDH 2006-...). A cet égard, il ressort des éléments du dossier que, tout en étant une personne morale distincte, la société A. détenait des actifs et des terrains appartenant aux domaines public et privé de l’Etat et ne jouissait pas d’une indépendance institutionnelle et opérationnelle suffisante vis-à-vis des autorités, notamment du ministère de l’Agriculture et de l’ADS, pour que l’Etat puisse être exonéré de sa responsabilité au regard de la Convention pour ses actions et omissions (voir les paragraphes 7 et 16 ci ‑ dessus et, mutatis mutandis , Mikhaïlenki et autres c. Ukraine , n os 35091/02 et autres, §§ 41-46, CEDH 2004 ‑ XII et Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei c. Moldova , n o 39745/02, § 19, 3 avril 2007). D’ailleurs, le Gouvernement ne le conteste pas. Il s’ensuit que la Cour est compétente ratione personae pour connaître des griefs de la requérante.

La Cour observe d’emblée qu’en ce qui concerne le grief relatif à l’iniquité de la procédure en appel à l’issue de laquelle le tribunal départemental de Teleorman a rendu l’arrêt du 9 novembre 2000, la requérante n’a pas formé de recours contre cet arrêt, de sorte qu’il convient de rejeter ce grief pour non ‑ épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

S’agissant de l’exception de tardiveté de la requête pour autant qu’elle concerne le jugement définitif du 17 février 1999 relatif à la réintégration de la requérante dans son ancien poste, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Elle rappelle également que, lorsque la violation alléguée consiste en une situation continue, le délai de six mois ne commence à courir qu’à partir du moment où cette situation continue prend fin (voir, entre autres, Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99, § 50, 2 mars 2004). Par ailleurs, concernant les circonstances susceptibles de faire échec à l’exécution en nature d’une obligation imposée par une décision judiciaire définitive, la Cour rappelle avoir considéré que l’Etat ne peut pas se prévaloir d’une telle justification sans avoir dûment informé le requérant, par l’intermédiaire d’une décision judiciaire, de l’impossibilité d’exécuter telle quelle l’obligation initiale, surtout quand il agit en double qualité de détenteur de la force publique et de débiteur de l’obligation (voir, entre autres, SC Ruxandra Trading SRL c. Roumanie , n o 28333/02, § 57, 12 juillet 2007). Partant, la Cour doit examiner l’argument du Gouvernement selon lequel il s’agirait en l’espèce d’une « impossibilité objective » d’exécuter le jugement précité après l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire de la société A. par le jugement du 26 avril 2001, jugement qui serait de nature à mettre fin à la situation continue et qui constituerait le point de départ du délai de six mois.

La Cour rappelle avoir conclu à l’existence d’une situation continue dans des affaires relatives à la réintégration d’un requérant dans son poste par les autorités, bien que l’Etat eût invoqué la suppression du poste en question et la dissolution de la direction gouvernementale ou la liquidation de l’entreprise ou de l’institution étatique dans laquelle l’intéressé était employé. Pour arriver à une telle conclusion, elle avait noté dans une première affaire qu’aucune autorité interne n’avait constaté de manière définitive l’impossibilité pour le requérant de se voir réintégrer dans son poste et que la question qui s’était posée en l’espèce de savoir si l’obligation en cause avait été reprise par un nouveau ministère n’avait pas été tranchée (Ș tefanescu c. Roumanie , n o 9555/03, §§ 25, 26 et 29, 11 octobre 2007). Dans une seconde affaire, elle a rejeté l’exception tirée du délai de six mois, ayant constaté que le jugement définitif en cause était encore en vigueur et demeurait inexécuté, et noté subsidiairement que les autorités avaient continué les démarches en vue de l’exécution du jugement ( Tarverdiyev c. Azerbaïdjan , n o 33343/03, §§ 50 à 52, 26 juillet 2007).

En examinant les éléments pertinents de la présente affaire, la Cour estime qu’il convient de la distinguer des affaires susmentionnées pour les raisons ci-dessous. D’abord, elle observe que, si la requérante pouvait encore s’attendre à ce que les autorités mettent en exécution le jugement du 17 février 1999 malgré la suppression de son poste en 1999, suppression dont elle fut informée au plus tard par l’arrêt du 9 novembre 2000 qui ne lui octroyait que partiellement les salaires demandés, il en va différemment après le prononcé du jugement du 26 juin 2001 par le tribunal départemental de Teleorman. A cet égard, la Cour note que, à la demande des créanciers, dont la requérante faisait partie, le tribunal précité a constaté que le redressement de la société A. s’avérait impossible et a ordonné l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire de la société débitrice, ce qui s’est traduit par la cessation des activités de cette dernière et la mise en vente de ses biens par un liquidateur (paragraphe 15 in fine ci-dessus).

De l’avis de la Cour, à la suite de ces décisions judiciaires, les autorités, qui jusqu’alors pouvaient être tenues pour responsables de l’inexécution du jugement en cause, n’étaient plus en mesure de procéder à la réintégration de la requérante dans le poste qu’elle avait occupé au sein de la société A. Dans ces circonstances, le recours de l’intéressée contre les décisions de non-lieu rendues par le parquet ne pouvait mener qu’à d’éventuelles poursuites contre les responsables, sans incidence sur l’exécution de l’obligation de la réintégrer dans son poste ou dans un poste équivalent. A ce titre, la Cour observe que, à la différence des affaires précitées, il n’y a aucun élément dans le dossier permettant de conclure que les autorités ont adopté des positions contradictoires quant à la possibilité d’exécuter le jugement du 17 février 1999 précité ou que la société A. a été remplacée par une structure analogue, de sorte qu’une exécution par équivalent eût été envisageable. La requérante n’a pas non plus soutenu cette thèse (voir, a contrario , Tarverdiyev , précité, §§ 19 à 23 et 57, Ș tefanescu , précité, §§ 8 et 25, SC Ruxandra Trading SRL , précité, § 57 in fine , et, mutatis mutandis , Costin c. Roumanie , n o 57810/00, § 28, 26 mai 2005).

Eu égard aux circonstances très particulières de la présente affaire, la Cour considère que l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire de la société débitrice par le jugement du 26 juin 2001 a été de nature à mettre fin à la situation continue relative à l’obligation de réintégrer la requérante dans son ancien poste et qu’elle constitue le point de départ du délai de six mois, qu’il convient d’appliquer en l’espèce. Vu que la requérante a saisi la Cour du grief tiré de l’inexécution du jugement du 17 février 1999 précité le 20 septembre 2002, il convient d’accueillir l’exception invoquée par le Gouvernement et de rejeter cette partie de la requête pour tardiveté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

S’agissant du restant de la requête, à savoir les griefs relatifs à l’inexécution de l’arrêt du 9 novembre 2000 du tribunal départemental de Teleorman, la Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Le Gouvernement concède que l’inexécution de l’arrêt du 9 novembre 2000 par lequel le tribunal départemental de Teleorman a octroyé à la requérante un montant de 18 741 423 ROL représente une ingérence dans l’exercice du droit d’accès de l’intéressée à un tribunal et dans son droit au respect de ses biens. Toutefois, il considère que l’ingérence a respecté l’exigence de proportionnalité dans la mesure où l’inexécution était due aux difficultés financières de la société A. et à l’insuffisance des sommes obtenues par la vente aux enchères de ses biens dans la procédure de liquidation judiciaire. Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour en ce qui concerne le bien-fondé des griefs en cause.

La requérante combat les arguments du Gouvernement.

La Cour observe que, dans la présente affaire, bien que l’arrêt du 9 novembre 2000, devenu définitif par le rejet pour irrecevabilité du recours formé par la société A., eût ordonné à la société A. le paiement d’un montant représentant le préjudice subi par la requérante entre janvier 1998 et novembre 1999 du fait du non-paiement des salaires dus, cet arrêt n’a été ni exécuté, malgré les démarches de l’intéressée, ni annulé ou modifié à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par la loi. A ce titre, la Cour note que, même si la requérante a inscrit sa créance découlant de l’arrêt définitif en cause dans la procédure de liquidation judiciaire de la société A., elle n’en a pas obtenu le paiement et que le Gouvernement n’a pas prouvé que l’arrêt ait été exécuté ultérieurement.

Par ailleurs, ayant constaté que les autorités étaient responsables pour l’exécution de cet arrêt (paragraphe 20 ci-dessus), la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle elles ne sauraient prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice ( Bourdov c. Russie, n o 59498/00, § 35, CEDH 2002-III). Partant, le fait qu’une procédure en redressement et liquidation judiciaires ait été en cours puis achevée à l’égard d’une société relevant de la responsabilité de l’Etat ne saurait, selon la Convention, décharger celui-ci de son obligation d’exécuter l’arrêt susmentionné ni constituer une justification pour son inexécution ( Shlepkin c. Russie , n o 3046/03, § 25, 1 er février 2007, et Mikhaïlenki et autres , précité, § 53).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Shlepkin , précité, §§ 26-28, Mikhaïlenki et autres , précité, §§ 54 et 63, et Miclici c. Roumanie , n o 23657/03, §§ 53 et 58, 20 décembre 2007).

Après examen de tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente en l’espèce. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime que l’Etat, par l’inexécution de l’arrêt du 9 novembre 2000, a ôté tout effet utile au droit d’accès à un tribunal de la requérante et a privé celle-ci sans justification valable du montant auquel elle avait droit en vertu de cet arrêt.

Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. II.

La requérante réclame 229 000 euros (EUR) pour le préjudice matériel qu’elle estime avoir subi à partir du 16 janvier 1998, soit la date de son licenciement, jusqu’à présent, en raison du non-paiement des salaires, qu’elle évalue à 1 000 EUR par mois, et du « profit afférent aux salaires ». Par ailleurs, elle sollicite la mise à jour de son « carnet de travail » afin que la période susmentionnée puisse compter pour ses droits de retraite. Enfin, la requérante demande 250 000 EUR pour le préjudice moral subi en raison de la frustration et de la détresse provoquées par l’inexécution en cause.

Le Gouvernement estime que, en ce qui concerne le préjudice matériel allégué, la requérante ne saurait demander que le montant octroyé par l’arrêt du 9 novembre 2000 du tribunal départemental de Teleorman, réactualisé à compter de la date de son prononcé jusqu’à présent en fonction de l’indice des prix à la consommation établi par l’Institut national de statistique (INS), à savoir 4 503 nouveaux lei roumains (RON). Par ailleurs, il considère que la requérante n’a pas prouvé le lien de causalité entre la somme demandée pour dommage moral et les violations alléguées, qu’un constat de violation représenterait une réparation suffisante et que, de toute manière, le montant demandé est excessif au regard de la jurisprudence de la Cour.

La Cour considère tout d’abord que le seul élément permettant d’octroyer une satisfaction équitable est la violation constatée des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 en raison de la non ‑ exécution par les autorités de l’arrêt du 9 novembre 2000 du tribunal départemental de Teleorman, qui a ordonné à celles-ci de payer à la requérante un montant de 18 741 423 ROL, représentant le préjudice subi par l’intéressée entre janvier 1998 et novembre 1999 du fait de son licenciement.

Elle rappelle ensuite qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à cette violation ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 35, 27 mai 2004, et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

En l’espèce, elle estime que le paiement du montant fixé par l’arrêt susmentionné, réactualisé selon l’indice d’inflation à partir de la date du prononcé de l’arrêt jusqu’à ce jour, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. Compte tenu des éléments en sa possession et statuant en équité, la Cour estime que le préjudice matériel de la requérante s’élève à 1 300 EUR. En outre, elle considère que la mise à jour du « carnet de travail » n’est pas une obligation incombant aux autorités en vertu de l’arrêt du 9 novembre 2000, de sorte qu’il convient de rejeter la demande de l’intéressée sur ce point.

Par ailleurs, la Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral du fait de la frustration provoquée par la non-exécution de l’arrêt du 9 novembre 2000 rendu en sa faveur et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par les constats de violation. Eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 3 500 EUR pour le préjudice moral subi. B. Frais et dépens

La requérante n’a pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens exposés pour la procédure devant les juridictions internes ou devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1, et relatifs à l’inexécution de l’arrêt du 9 novembre 2000 du tribunal départemental de Teleorman, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 1 300 EUR (mille trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel, ii. 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 juin 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président