CASE OF LUCA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Printr-o sentință din 10 aprilie 1999, Judecătoria Giurgiu a admis acțiunea reclamantei și a soțului său împotriva comisiei județene Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar (în continuare denumită « comisia județeană » și a dispus atribuirea reclamantei și soțului său a proprietății asupra unui teren de 27.550,95 m² situat în comuna Comana, din care 4.000 m² alături de gara Comana, 19.561,35 m² în extravilanul comunei și un teren drept compensație pentru 3.989,60 m² în intravilanul comunei sau în imediata apropiere. Instanța a constatat că 3.071,48 m² fuseseră atribuiți unor particulari de către cooperativele agricole de producție, pentru construirea caselor lor, că 918,12 m² erau ocupați de un drum public și că suprafața de 10.481,52 m² era folosită drept teren de fotbal.

La 10 iunie 1992, în urma unei cereri a reclamantei și a soțului său, instanța a rectificat erorile materiale apărute în sentința sa din 10 aprilie 1992. Instanța a precizat că reclamanta și soțul său trebuia să primească în proprietate o suprafață de teren de 6.700 m² în loc de 4.000 m² și o suprafață de 16.861,35 m² în intravilanul comunei Comana în loc de 19.561,35 m² în extravilanul comunei.

Demersuri făcute de reclamantă pentru a obține executarea sentinței definitive din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992

La 12 februarie 1993 Prefectura Giurgiu (în continuare denumită

La 30 septembrie 1993 comisia locală a întocmit în favoarea reclamantei un proces-verbal de punere în posesie a unei suprafețe totale de 27.551 m² de teren, din care 23.561 m² în intravilanul satului Comana. Reclamanta a semnat acest proces-verbal.

La 17 octombrie 1994 reclamanta și soțul său au introdus la Tribunalul București o acțiune în contencios administrativ împotriva Primăriei comunei Comana și comisiei locale a acestei comune, pentru a le obliga să-i pună în posesia terenurilor ce le-au fost atribuite în proprietate prin sentința din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992. Ei au menționat că un proces-verbal ar fi fost întocmit deja, dar că nu fuseseră puși efectiv în posesie și au cerut de asemenea plata unei amenzi pe zi de întârziere până la executarea respectivei sentințe.

La 8 februarie 1995 Tribunalul București a constatat existența procesului-verbal de punere în posesie și a dispus punerea în posesie a reclamantei și a soțului său de către comisia locală în conformitate cu sentința din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992, care respingea cererea de plată a amenzii.

Comisia locală a formulat recurs împotriva acestei sentințe. Prin decizia definitivă din 11 mai 1995 Curtea de apel București a anulat acest recurs pentru neplata taxei de timbru.

La 23 aprilie 1996 comisia locală a întocmit un proces-verbal nou de punere în posesie în favoarea reclamantei pentru o suprafață totală de 27.551 m², din care 23.561 m² în intravilanul comunei Comana.

La o dată neprecizată, reclamanta a formulat o acțiune împotriva comisiei locale privind condamnarea acesteia la plata unei amenzi pntru neexecutarea deciziei din 8 februarie 1995. Printr-o decizie definitivă din 11 noiembrie 1999 Tribunalul București a respins această cerere.

Acțiune în anulare a titlului de proprietate

La 23 august 1999 consiliul local din Comana a decis că parcela de 10.500 m², pe care era situat un teren de sport, făcea parte din domeniul public al comunei Comana. Reclamanta a fost informată la 14 octombrie 1992 asupra acestui lucru.

La o dată neprecizată, comisia locală a întocmit un proces-verbal nou de punere în posesie în favoarea reclamantei pentru 15.000 m² de teren în extravilanul comunei și 12.500 m² în intravilanul comunei. Semnătura reclamantei nu figurează pe acest proces-verbal. La 5 octombrie 1999 comisia județeană a întocmit un titlu de proprietate în favoarea reclamantei pentru acest teren.

La 27 decembrie 2000 reclamanta a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o acțiune împotriva comisiei locale și județene, de anulare a titlului de proprietate ce i-a fost eliberat la 5 octombrie 1999 și a procesului-verbal aferent. Ea a menționat că comisia locală refuzase să-i elibereze un titlu de proprietate în baza procesului-verbal din 30 septembrie 1993, că parcela de 10.500 m² pe care era situat terenul de sport nu făcuse parte din domeniul public în momentul reconstituirii dreptului său de proprietate și a cerut acordarea unui nou titlu potrivit dispozițiilor jotărârilor judecătorești din 10 aprilie și 10 iunie 1992, precum și o nouă punere în posesia acestor terenuri, pe baza respectivului proces-verbal.

Printr-o sentință din 21 martie 2001 Judecătoria Giurgiu a respins acțiunea pe motiv că titlul de proprietate fusese eliberat pentru suprafața indicată în sentința din 10 aprilie 1992, cu singura deosebire că în locul parcelelor în intravilanul comunei Comana, reclamanei i s-a repartizat un teren în extravilanul comunei, în temeiul articolelor 23 alin. 2 și 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

Reclamanta a înaintat apel împotriva acestei sentințe. Printr-o decizie din 5 iunie 2001 Tribunalul Giurgiu a admis apelul său, pe motiv că comisia locală nu executase hotărârea judecătorească din 10 aprilie 1992 și că prima instanță interferase cu autoritatea de lucru judecat, a anulat titlul de proprietate din 5 octombrie 1999 și a dispus ca pârâții să-i elibereze un titlu nou de proprietate, potrivit amplasamentelor indicate în sentința din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992 și pe baza procesului-verbal din 30 septembrie 1993, care nu fusese anulat niciodată.

Comisia locală a formulat recurs împotriva acestei decizii. Printr-o decizie din 13 noiembrie 2001, Curtea de Apel București a admis recursul. Ea a constatat că pârâții executaseră corect sentințele, ținând cont de faptul că o parte din teren fusese atribuită de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producție pentru construirea caselor lor și că cealaltă parte ținea de domeniul public. Curtea a constatat de asemenea că cei 15.000 m² ce figurau în titlul de proprietate fuseseră repartizați în extravilanul comunei, în imediata apropiere a satului, potrivit dispozițiilor legale.

Printr-o scrisoare din 22 octombrie 2002 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a informat reclamanta că cererea sa privind introducerea unui recurs în anulare a fost respinsă.

La 21 august 2003 și la 16 martie 2004 reclamanta a vândut două parcele de 8.686 m² și respectiv 3.000 m², situate în intravilanul comunei Comana.

Legislația internă pertinentă, și anume extrasele legilor nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificarea Legii nr. 18/1991 și 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauza

Sunt pertinente de asemenea articolele 25 și 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991. Articolul 23 prevedea că parcelele situate în intravilanul satului, atribuite de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producție pentru construirea caselor lor, rămân în proprietatea acestora din urmă, foștii proprietari având dreptul să fie compensați prin atribuirea unei parcele de teren echivalentă în intravilanul satului sau, în lipsa acesteia, în extravilanul satului, în imediata apropiere. Potrivit articolului 5 alin. 2, terenurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, netransmisibile și imprescriptibiles și numai după dezafectare aceste terenuri vor putea fi transferate în circuitul civil.

Asupra excepției ridicate de Guvern

Guvernul invocă nerespectarea termenului de șase luni pentru introducerea de către reclamantă a prezentei cereri, în măsura în care aceasta a fost introdusă la 13 decembrie 2002, în condițiile în care decizia definitivă a fost pronunțată în speță la 13 noiembrie 2001. Or, o excepție similară a fost respinsă deja de Curte în cauza

Asupra temeiniciei cererii

Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Reclamanta se opune acestei susțineri. Ea menționează că sentința din 10 aprilie 1992 modificată la 10 iunie 1992 a rămas neexecutată până astăzi. În plus, ea menționează că în momentul pronunțării respectivei sentințe terenul de sport nu făcea parte din domeniul public și că situația sa juridică fusese examinată de instanță.

Curtea amintește că, în prezenta cauză, deși reclamanta a obținut la 10 aprilie 1992 o hotărâre judecătorească internă definitivă, rectificată la 10 iunie 1992, dispunând ca autoritățile administrative să o pună în posesia unui teren precis, această hotărâre nu a fost nici executată

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze ce au ridicat chestiuni similare celor ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolelor 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre multe altele,

După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă și niciun argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speță statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor judecătorești favorabile reclamantei. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a încălcat articolul 6 alin. 1 al Convenției și articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Moștenitoarea reclamantei cere cu titlu de prejudiciu material atribuirea parcelelor de teren așa cum s-a dispus prin sentința definitivă din 10 aprilie 1992 modificată la 10 iunie 1992 precum și 500 euro pe an reprezentând nebeneficierea de terenul reclamantei din 1992. Ea cere de asemenea prejudiciul material, fără a estima valoarea.

Guvernul menționează că sentința respectivă a fost executată. În plus, ea constată că jurisprudența Curții nu este favorabilă acordării unei sume cu titlu de lipsă de câștig în situații similare celei a reclamantei și că nu a depus niciun act doveditor pentru a-și susține pretențiile. Cu toate acestea, dacă Curtea constată existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamantei, ea ar putea ține cont de aceasta cu ocazia reparației prejudiciului moral.

Guvernul a prezentat la 30 iulie 2007, la cererea Curții, o scrisoare a Primăriei din Comana care menționa că valoarea medie a unui metru pătrat în intravilanul comunei era de 10 euro, în timp ce în extravilanul comunei era de 1 euro.

În privința prejudiciului moral, Guvernul constată că reclamanta nu și-a cifrat suma, consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat și pretinsa încălcare a Convenției și consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare cu acest titlu.

Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i anula consecințele astfel încât să se restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (

Astfel, ea consideră, în circumstanțele speței, că executarea în întregime a sentinței din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992, adică punerea în posesia întregului teren a moștenitoarei reclamantei ar plasa-o pe aceasta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care reclamanta s-ar fi aflat dacă cerințele art. 6 alin. 1 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea executare în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească moștenitoarei reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu 100.000 euro, și anume valoarea reactualizată a bunului conform informațiilor de care dispune Curtea (a se vedea, printre altele,

Cu toate acestea, în privința lipsei de câștig datorată nebeneficierii de terenul său, în cazul în speță, Curtea constată că, deși a fost informată la 28 noiembrie 2007 asupra cerințelor impuse de articolul 60 al regulamentului Curții în privința cererilor de satisfacție echitabilă, reclamanta nu și-a susținut pretențiile prin acte doveditoare pertinente. Astfel, ea nu a trimis nicio expertiză și nici, eventual, o hotărâre judecătorească atestând suma prejudiciului.

Curtea consideră totuși că reclamanta a suferit un prejudiciu moral în special datorită frustrării provocate de imposibilitatea executării hotărârii pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.

În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă moștenitoarei reclamantei 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Moștenitoarea reclamantei cere de asemenea 6.000 euro, și anume 5.000 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne, precizând că nu a păstrat acte doveditoare și 1.000 euro pentru cele suportate în fața Curții, în baza unui contract de asistență juridică din 18 decembrie 2007 pentru suma de 3.500 RON.

Guvernul consideră că reclamanta nu poate revendica decât rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate și susținute. El menționează că reclamanta nu a depus acte doveditoare, cu excepția respectivului contract de asistență juridică. El estimează că suma cerută este excesivă și subliniază că reclamanta nu a prezentat un act doveditor detaliat asupra activităților efectuate, în cazul în speță prin intermediul reprezentantului său care doar a întocmit observațiile din 3 ianuarie 2008.

declară cererea admisibilă ;

hotărăște că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ;

hotărăște: