Luca împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 1204/03) îndreptată împotriva României și depusă de o cetățeancă a acestui stat, doamna Atena Luca („reclamantul"), care a sesizat Curtea la 13 decembrie 2002 în baza articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). La fel ca urmare a decesului reclamantului, survenit la 22 iulie 2007, fiica reclamantului și unica sa moștenitoare, doamna Corina-Domnița-Mihaela-Marinella Luca, a exprimat la 2 ianuarie 2008 dorința de a continua procesul. Din considerente de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe doamna Luca „reclamant", deși astazi această calitate trebuie atribuită doamnei Corina-Domnița-Mihaela-Marinella Luca (Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 8 iunie 2007, Curtea a decis comunicarea cererii către Guvern. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. FAPTE

Prin hotărâre din 10 aprilie 1992, tribunalul de primă instanță din Giurgiu a admis acțiunea reclamantului și a soțului acestuia împotriva comisiei departamentale din Giurgiu pentru aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul funciar (în continuare, „comisia departamentală") și a ordonat atribuirea în proprietate reclamantului și soțului acestuia a unui teren de 27.550,95 m² situat în comuna Comana, din care 4.000 m² lângă gara Comana, 19.561,35 m² în afara perimetrului comunei și un teren în compensație de 3.989,60 m² în interiorul perimetrului comunei sau în imediata apropiere. Tribunalul a constatat că 3.071,48 m² au fost atribuite unor persoane particulare de către cooperativele agricole de producție pentru construirea caselor lor, că 918,12 m² erau ocupate de o cale publică și că suprafața de 10.481,52 m² era folosită ca teren de fotbal. Tribunalul a ordonat, de asemenea, comisiei să le elibereze titlul de proprietate aferent. Această hotărâre a devenit definitivă și a fost învestită cu formula executorie.

La 10 iunie 1992, la cererea reclamantului și a soțului acestuia, tribunalul a corectat erorile materiale din hotărârea sa din 10 aprilie 1992. Tribunalul a precizat că reclamantul și soțul acestuia ar trebui să li se atribuie în proprietate o suprafață de teren de 6.700 m² în loc de 4.000 m² și o suprafață de 16.861,35 m² în interiorul perimetrului comunei Comana, în loc de 19.561,35 m² în afara perimetrului comunei. 1. Demersuri întreprinse de reclamant pentru obținerea executării hotărârii definitive din 10 aprilie 1992 așa cum a fost rectificată la 10 iunie 1992

La 12 februarie 1993, prefectura din Giurgiu (în continuare, „prefectura") a cerut comisiei locale din Comana (în continuare, „comisia locală") să procedeze la punerea în posesie a reclamantului și a soțului acestuia, în conformitate cu dispozitivul hotărârii din 10 aprilie 1992 și al hotărârii interlocutorii din 10 iunie 1992. La 2 iulie 1993, ca urmare a unei noi intervenții a reclamantului, prefectura și-a reiterat cererea către comisia locală.

La 30 septembrie 1993, comisia locală a deschis în favoarea reclamantului un proces-verbal de punere în posesie de o suprafață totală de 27.551 m² de teren, din care 23.561 m² în interiorul perimetrului satului Comana. Reclamantul a semnat acest proces-verbal.

La 17 octombrie 1994, reclamantul și soțul acestuia au intentat o acțiune în contencios administrativ înaintea tribunalului județean din București împotriva primarului comunei Comana și a comisiei locale din această comună, în scopul de a-i obliga să-i pună în posesie terenurile care le-au fost atribuite în proprietate prin hotărârea din 10 aprilie 1992 așa cum a fost rectificată la 10 iunie 1992. Au susținut că ar fi deschis deja un proces-verbal, dar nu au fost efectiv puși în posesie, și au cerut, de asemenea, plata unei astreințe pe zi de întârziere până la execuția acestei hotărâri.

La 8 februarie 1995, tribunalul județean din București a constatat existența procesului-verbal de punere în posesie și a ordonat comisiei locale să-i pună în posesie pe reclamant și soțul acestuia în conformitate cu hotărârea din 10 aprilie 1992 așa cum a fost rectificată la 10 iunie 1992, respingând cererea de plată a astreinței.

Comisia locală a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărâre definitivă din 11 mai 1995, curtea de apel din București a anulat acest recurs pentru neplata taxei de timbru.

La 23 aprilie 1996, comisia locală a deschis un nou proces-verbal de punere în posesie în favoarea reclamantului pentru o suprafață totală de 27.551 m², din care 23.561 m² în interiorul perimetrului comunei Comana.

Într-o dată neprecizată, reclamantul a intentat o acțiune împotriva comisiei locale având ca obiect condamnarea acesteia la plata unei astreințe pentru neexecutarea hotărârii din 8 februarie 1995. Prin hotărâre definitivă din 11 noiembrie 1999, tribunalul județean din București a respins această cerere. 2. Acțiune în anulare a titlului de proprietate

La 23 august 1999, consiliul local din Comana a hotărât că parcela de 10.500 m², pe care era situat un teren de sport, face parte din domeniul public al comunei Comana. Reclamantul a fost informat la 14 octombrie 1999.

Într-o dată neprecizată, comisia locală a deschis un nou proces-verbal de punere în posesie în favoarea reclamantului pentru 15.000 m² de teren în afara perimetrului comunei și pentru 12.500 m² în interiorul perimetrului comunei. Semnătura reclamantului nu figurează pe acest proces-verbal. La 5 octombrie 1999, comisia departamentală a deschis un titlu de proprietate în favoarea reclamantului pentru acest teren.

La 27 decembrie 2000, reclamantul a sesizat tribunalul de primă instanță din Giurgiu cu o acțiune împotriva comisiilor locale și departamentale, în anulare a titlului de proprietate care i-a fost eliberat la 5 octombrie 1999 și a procesului-verbal aferent. A susținut că comisia locală a refuzat să-i elibereze un titlu de proprietate pe baza procesului-verbal din 30 septembrie 1993, că parcela de 10.500 m², pe care era situat terenul de sport, nu a făcut parte din domeniul public la momentul reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantului și a solicitat acordarea unui nou titlu în conformitate cu dispozițiile hotărârilor din 10 aprilie și 10 iunie 1992, precum și o nouă punere în posesie a acestor terenuri, pe baza acestui proces-verbal.

Prin hotărâre din 21 martie 2001, tribunalul de primă instanță din Giurgiu a respins acțiunea pe motiv că titlul de proprietate a fost eliberat pentru suprafața stipulată în hotărârea din 10 aprilie 1992, cu singura diferență că în loc de parcelele în interiorul perimetrului comunei Comana, reclamantul a primit teren în afara perimetrului comunei, în baza articolelor 23 § 2 și 5 § 2 ale legii nr. 18/1991.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Prin decizie din 5 iunie 2001, tribunalul județean din Giurgiu a admis apelul acestuia, pe motiv că comisia locală nu a executat hotărârea din 10 aprilie 1992 și că prima instanță a intervenit în autoritatea lucrului judecat, a anulat titlul de proprietate din 5 octombrie 1999 și a ordonat celor condamnați să-i elibereze un nou titlu de proprietate, în conformitate cu locurile stipulate în hotărârea din 10 aprilie 1992 așa cum a fost rectificată la 10 iunie 1992 și pe baza procesului-verbal din 30 septembrie 1993, care nu a fost niciodată anulat.

Comisia locală a declarat recurs împotriva acestei decizii. Prin hotărâre din 13 noiembrie 2001, curtea de apel din București a admis recursul. A constatat că cei condamnați au executat corect hotărârile, ținând cont de faptul că o parte din teren a fost atribuită de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producție pentru construirea caselor lor și că cealaltă parte se încadrează în domeniul public. Curtea a constatat, de asemenea, că cei 15.000 m² care figurează în titlul de proprietate au fost atribuiți în afara perimetrului comunei, în imediata apropiere a satului, în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin scrisoare din 22 octombrie 2002, procuratura lângă Curtea Supremă de Justiție l-a informat pe reclamant că cererea sa de introducere a unui recurs în anulare a fost respinsă.

La 21 august 2003 și la 16 martie 2004, reclamantul a vândut două parcele de 8.686 m² și respectiv 3.000 m², situate în interiorul perimetrului comunei Comana. Prin fax din 22 octombrie 2007, primăria Comana l-a informat pe agentul Guvernului, la cererea acestuia, că parcela de 15.000 m² atribuită reclamantului în afara perimetrului satului era dată în arendă (în arendă) pe baza unui contract cu SC Agrozootehnica Ad. Copaceni.

Sunt, de asemenea, relevante articolele 23 și 5 § 2 din legea nr. 18/1991. art. 23 prevedea că parcelele situate în interiorul perimetrului satului, atribuite de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producție pentru construirea caselor lor, rămân în proprietatea acestora, foștii proprietari având dreptul să fie compensați prin atribuirea unei parcele de teren echivalente în interiorul perimetrului satului sau, în absența acesteia, în afara satului, în imediata apropiere. Conform articolului 5 § 2, terenurile care aparțin domeniului public sunt inalienabile, insechestrabile și imprescriptibile și numai după dezafectare aceste terenuri pot fi transferate în circuitul civil. DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

Reclamantul susține că neexecutarea hotărârii din 10 aprilie 1992 așa cum a fost rectificată la 10 iunie 1992 a încălcat dreptul acestuia de acces la tribunal, așa cum este prevăzut în art. 6 § 1 din Convenție, precum și dreptul acestuia la respectul bunurilor sale, așa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Articolele invocate sunt enunțate după cum urmează: art. 6 § 1 „Fiecare are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care îl posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." A. Privind admisibilitatea 1. Privind excepția ridicată de Guvern

Guvernul ridică excepția nerespectării termenului de șase luni pentru introducerea acestei cereri de către reclamant, din moment ce aceasta a fost introdusă la 13 decembrie 2002, în timp ce decizia definitivă în cauză a fost pronunțată la 13 noiembrie 2001. Cu toate acestea, o excepție similară a fost deja respinsă de Curte în cauza Dragne și alții c. România (nr. 78047/01, § 17, 7 aprilie 2005). Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv să se abată, în cauza de față, de la concluzia la care a ajuns în cauza précitată. În consecință, excepția Guvernului nu poate fi admisă. 2. Privind fondul cererii

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și o declară, prin urmare, admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că hotărârea din 10 aprilie 1992 așa cum a fost modificată la 10 iunie 1992 a fost executată integral prin emiterea titlului de proprietate din 5 octombrie 1999. În plus, întârzierea în executare este justificată de condiții obiective, o parte din teren făcând parte din domeniul public și, chiar dacă întârzierea poate constitui o ingerință în dreptul de proprietate, echilibrul just între interesul individului și cel al comunității nu a fost încălcat.

Reclamantul se opune acestei teaze. Observă că hotărârea din 10 aprilie 1992 așa cum a fost modificată la 10 iunie 1992 rămâne, și la această dată, neexecutată. În plus, susține că la momentul acestei hotărâri terenul de sport nu făcea parte din domeniul public și că situația juridică a acestuia a fost examinată de tribunal.

Curtea reamintește că, în cauza de față, deși reclamantul a obținut la 10 aprilie 1992 o decizie internă definitivă, rectificată la 10 iunie 1992, ordonând autorităților administrative să-l pună în posesie cu un teren precis, această decizie nu a fost executată ad litteram, nici nu a fost anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de recurs prevăzute de lege. Numai printr-o astfel de anulare sau prin substituirea de către tribunal a obligației datorite în virtutea hotărârii în cauză cu o altă obligație echivalentă, situația continuă de neexecutare ar putea înceta (a se vedea Sabin Popescu c. România, précité, § 54). În plus, Curtea consideră că simpla scrisoare din 23 august 1999 trimisă de consilul local din Comana reclamantului pentru a-l informa că parcela de 10.500 m² face parte din domeniul public, în timp ce autoritățile judiciare s-au pronunțat pe subiect, nu poate constitui o „imposibilitate obiectivă" care ar putea o elibera de obligația prevăzută de această hotărâre (Pântea c. România, nr. 5050/02, § 36, 15 iunie 2006).

Curtea a tratat în numeroase rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cea din cauza de față și a constatat încălcarea articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu c. România, précité; Dragne și alții c. România, précité).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cauza de față statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toți eforturile necesare pentru a face să se execute hotărârile judiciare favorabile reclamantului. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Moștenitoarea reclamantului solicită cu titlu de prejudiciu material atribuirea în posesie a parcelelor de terenuri așa cum a fost ordonat prin decizia definitivă din 10 aprilie 1992 așa cum a fost modificată la 10 iunie 1992, precum și 500 euro (EUR) pe an, reprezentând lipsa de folosință a terenului reclamantului din 1992. Solicită, de asemenea, prejudiciu moral, fără a estima suma.

Guvernul susține că hotărârea menționată a fost executată. În plus, observă că jurisprudența Curții nu este favorabilă acordării unei sume cu titlu de pierdere de câștig în situații similare cu cea a reclamantului și că aceasta nu a depus documente justificative pentru a susține pretențiile sale. Cu toate acestea, dacă Curtea identifică existența unei entrave în dreptul de proprietate al reclamantului, ar putea lua în considerare la repararea prejudiciului moral.

Guvernul a depus la 30 iulie 2007, la cererea Curții, o scrisoare a primariei Comana care susținea că valoarea medie a unui metru pătrat în interiorul perimetrului comunei era de 10 EUR, în timp ce în afara perimetrului comunei era de 1 EUR.

Cât privește prejudiciul moral, Guvernul observă că reclamantul nu estimează suma, consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul susținut și presupusa încălcare a Convenției și consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare la acest titlu.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod ca să restabilească, în măsura posibilă, situația anterioară acesteia (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 35, 27 mai 2004 și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

Astfel, consideră, în circumstanțele cauzei de față, că executarea integrală a hotărârii din 10 aprilie 1992 așa cum a fost rectificată la 10 iunie 1992, adică punerea în posesie a moșteniitorului reclamantului a întregului teren, ar plasa pe acesta din urmă, în măsura posibilă, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi reclamantul dacă cerințele articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În lipsa unui demers similar din partea statului pârât în decurs de trei luni de la data în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că acesta va trebui să verseze moșteniitorului reclamantului, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare la 100.000 EUR, și anume valoarea reactualizată a bunului în conformitate cu informațiile disponibile Curții (a se vedea, printre altele, Abăluță c. România, nr. 77195/01, § 71, 15 iunie 2006).

Cu toate acestea, cât privește pierderea de câștig cauzată de lipsa de folosință a terenului său, în cauza de față, Curtea observă că, deși a fost informată la 28 noiembrie 2007 despre cerințele impuse de art. 60 al regulamentului Curții cu privire la cererile de satisfacție echitabilă, reclamantul nu a însoțit pretențiile sale cu justificări relevante. Astfel, nu a trimis nici o expertiză, nici, eventual, o decizie judiciară atestând suma prejudiciului. Prin urmare, în absența justificărilor relevante, Curtea nu ar putea specifica privind valoarea pierderii de câștig. Nu este deci cazul să se acorde reclamantului o indemnizație la acest titlu (Dragne și alții c. România (satisfacție echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006).

Curtea consideră, cu toate acestea, că reclamantul a suferit prejudiciu moral din cauza, în special, a frustrării provocate de imposibilitatea de a vedea executată hotărârea pronunțată în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de o constatare de încălcare.

În aceste circumstanțe, ținând cont de totalitatea elementelor care se află în posesia sa și, pronunțând în echitate, așa cum doreaza art. 41 din Convenție, Curtea acordă moșteniitorului reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Frais et dépens

Moștenitoarea reclamantului solicită, de asemenea, 6.000 EUR, și anume 5.000 EUR pentru cheltuielile și onorariile suportate în fața instanțelor interne, precizând că nu a păstrat justificări, și 1.000 EUR pentru cele suportate în fața Curții, pe baza unui contract de asistență juridică din 18 decembrie 2007 pentru o sumă de 3.500 RON.

Guvernul consideră că reclamantul nu poate revendica decât rambursarea doar a cheltuielilor și onorariilor suportate și dovedite. Susține că reclamantul nu a depus justificări, cu excepția acestui contract de asistență juridică. Consideră că suma solicitată este excesivă și subliniază că reclamantul nu a furnizat o justificare detaliată a activităților efectuate, în cauza de față, de reprezentantul său care a doar redactat observațiile din 3 ianuarie 2008.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și onorariilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului lor. În cauza de față și ținând cont de elementele din posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă moșteniitorului reclamantului. C. Dobânzi în caz de întârziere

Curtea consideră oportun să adapteze rata dobânzii în caz de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să execute hotărârea din 10 aprilie 1992 așa cum a fost rectificată la 10 iunie 1992 a tribunalului de primă instanță din Giurgiu, în decurs de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în lipsa unei astfel de executări, statul pârât trebuie să verseze moșteniitorului reclamantului, în același termen de trei luni, 100.000 EUR (o sută de mii de euro) pentru prejudiciu material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verseze moșteniitorului reclamantului, în același termen de trei luni, următoarele sume: i) 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 1.000 EUR (o mie de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și onorii; d) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data lichidării; e) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 mai 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 1204/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Atena Luca (« la requérante »), a saisi la Cour le 13 décembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). A la suite du décès de la requérante, survenu le 22 juillet 2007, la fille de la requérante et sa seule héritière, M me Corina-Domnița-Mihaela-Marinella Luca, a exprimé, le 2 janvier 2008, le souhait de continuer l’instance. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M me Luca la « requérante », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à M me Corina-Domnița-Mihaela-Marinella Luca ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 8 juin 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par un jugement du 10 avril 1992, le tribunal de première instance de Giurgiu fit droit à l’action de la requérante et de son mari à l’encontre de la commission départementale de Giurgiu pour l’application de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier (ci-après, « la commission départementale ») et ordonna l’attribution en propriété à la requérante et à son mari d’un terrain de 27 550,95 m² situé dans la commune de Comana, dont 4 000 m² à coté de la gare de Comana, 19 561,35 m² à l’extérieur du périmètre de la commune et un terrain en compensation pour 3 989,60 m² à l’intérieur du périmètre de la commune ou dans l’immédiate proximité. Le tribunal constata que 3 071,48 m² avaient été attribués à des particuliers par les coopératives agricoles de production, pour la construction de leurs maisons, que 918,12 m² étaient occupés par une voie publique et que la surface de 10 481,52 m² était utilisée comme terrain de football. Le tribunal ordonna également à la commission de leur délivrer le titre de propriété y afférent. Ce jugement devint définitif et fut revêtu de la formule exécutoire.

Le 10 juin 1992, sur une demande de la requérante et de son mari, le tribunal rectifia des erreurs matérielles dans son jugement du 10 avril 1992. Le tribunal précisait que la requérante et son mari devraient se voir attribuer en propriété une surface de terrain de 6 700 m² au lieu de 4 000 m² et une surface de 16 861,35 m² à l’intérieur du périmètre de la commune de Comana, au lieu de 19 561,35 m² à l’extérieur du périmètre de la commune. 1. Démarches faites par la requérante pour obtenir l’exécution du jugement définitif du 10 avril 1992 tel que rectifié le 10 juin 1992

Le 12 février 1993, la préfecture de Giurgiu (ci-après, « la préfecture ») demanda à la commission locale de Comana (ci-après, « la commission locale ») de procéder à la mise en possession de la requérante et de son mari, en conformité avec le dispositif du jugement du 10 avril 1992 et du jugement avant dire droit du 10 juin 1992. Le 2 juillet 1993, à la suite d’une nouvelle intervention de la requérante, la préfecture réitéra sa demande auprès de la commission locale.

Le 30 septembre 1993, la commission locale dressa en faveur de la requérante un procès-verbal de mise en possession d’une surface totale de 27 551 m² de terrain, dont 23 561 m² à l’intérieur du périmètre du village de Comana. La requérante signa ce procès-verbal.

Le 17 octobre 1994, la requérante et son mari introduisirent devant le tribunal départemental de Bucarest une action en contentieux administratif à l’encontre du maire de la commune de Comana et de la commission locale de cette commune, afin de les obliger à les mettre en possession des terrains qui leur avaient été attribués en propriété par le jugement du 10 avril 1992 tel que rectifié le 10 juin 1992 . Ils faisaient valoir qu’un procès-verbal aurait déjà été dressé, mais qu’ils n’avaient pas été effectivement mis en possession, et demandaient aussi le versement d’une astreinte par jour de retard jusqu’à l’exécution dudit jugement.

Le 8 février 1995, le tribunal départemental de Bucarest constata l’existence du procès-verbal de mise en possession et ordonna à la commission locale de mettre en possession la requérante et son mari conformément au jugement du 10 avril 1992 tel que rectifié le 10 juin 1992, rejetant la demande de paiement de l’astreinte.

La commission locale forma un recours contre ce jugement. Par un arrêt définitif du 11 mai 1995, la cour d’appel de Bucarest annula ce recours pour non-paiement du droit de timbre.

Le 23 avril 1996, la commission locale dressa un nouveau procès-verbal de mise en possession en faveur de la requérante pour une surface totale de 27 551 m², dont 23 561 m² à l’intérieur du périmètre de la commune de Comana.

A une date non précisée, la requérante forma une action contre la commission locale tendant à condamner celle-ci au versement d’une astreinte pour non-exécution du jugement du 8 février 1995. Par un arrêt définitif du 11 novembre 1999, le tribunal départemental de Bucarest rejeta cette demande. 2. Action en annulation du titre de propriété

Le 23 août 1999, le conseil local de Comana décida que la parcelle de 10 500 m², où était situé un terrain de sport, faisait partie du domaine public de la commune de Comana. La requérante fut informée le 14 octobre 1999.

A une date non précisée, la commission locale dressa un nouveau procès-verbal de mise en possession en faveur de la requérante pour 15 000 m² de terrain à l’extérieur du périmètre de la commune et pour 12 500 m² à l’intérieur du périmètre de la commune. La signature de la requérante ne figure pas sur ce procès-verbal. Le 5 octobre 1999, la commission départementale dressa un titre de propriété en faveur de la requérante pour ce terrain.

Le 27 décembre 2000, la requérante saisit le tribunal de première instance de Giurgiu d’une action contre les commissions locale et départementale, en annulation du titre de propriété qui lui avait été délivré le 5 octobre 1999 et du procès-verbal afférent. Elle fit valoir que la commission locale avait refusé de lui délivrer un titre de propriété sur la base du procès-verbal du 30 septembre 1993, que la parcelle de 10 500 m², où était situé le terrain de sport, n’avait pas fait partie du domaine public au moment de la reconstitution de son droit de propriété et demanda l’octroi d’un nouveau titre conforme aux dispositions des décisions des 10 avril et 10 juin 1992, ainsi qu’une nouvelle mise en possession de ces terrains, sur la base dudit procès-verbal.

Par un jugement du 21 mars 2001, le tribunal de première instance de Giurgiu rejeta l’action au motif que le titre de propriété avait était délivré pour la surface stipulée dans le jugement du 10 avril 1992, avec la seule différence qu’au lieu des parcelles à l’intérieur du périmètre de la commune de Comana, la requérante se voyait attribuer du terrain à l’extérieur du périmètre de la commune, en vertu des articles 23 § 2 et 5 § 2 de la loi n o 18/1991.

La requérante fit appel de ce jugement. Par une décision du 5 juin 2001, le tribunal départemental de Giurgiu accueillit son appel, au motif que la commission locale n’avait pas exécuté l’arrêt du 10 avril 1992 et que la première instance avait interféré avec l’autorité de la chose jugée, annula le titre de propriété du 5 octobre 1999 et ordonna aux défendeurs de lui délivrer un nouveau titre de propriété, conformément aux emplacements stipulés dans le jugement du 10 avril 1992 tel que rectifié le 10 juin 1992 et sur la base du procès-verbal du 30 septembre 1993, qui n’avait jamais été annulé.

La commission locale forma un recours contre cette décision. Par un arrêt du 13 novembre 2001, la cour d’appel de Bucarest accueillit le recours. Elle constata que les défendeurs avaient correctement exécuté les jugements, tenant compte du fait qu’une partie du terrain avait été attribuée par les commissions administratives compétentes aux membres des coopératives agricoles de production pour la construction de leurs maisons et que l’autre partie relevait du domaine public. La cour constata également que les 15 000 m² figurant dans le titre de propriété avaient été attribués à l’extérieur du périmètre de la commune, dans l’immédiate proximité du village, conformément aux dispositions légales.

Par une lettre du 22 octobre 2002, le parquet près la Cour suprême de justice informa la requérante que sa demande visant l’introduction d’un recours en annulation avait été rejetée.

Le 21 août 2003 et le 16 mars 2004 la requérante vendit deux parcelles de 8 686 m² et 3 000 m² respectivement, situées à l’intérieur du périmètre de la commune de Comana. Par une télécopie du 22 octobre 2007, la mairie de Comana informa l’agent du Gouvernement, à la demande de ce dernier, que la parcelle de 15 000 m² attribuée à la requérante à l’extérieur du périmètre du village était affermée ( în arendă ) sur la base d’un contrat avec SC Agrozootehnica Ad. Copaceni. II.

Sont également pertinents les articles 23 et 5 § 2 de la loi n o 18/1991. L’article 23 prévoyait que les parcelles situées à l’intérieur du périmètre du village, attribuées par les commissions administratives compétentes aux membres des coopératives agricoles de production pour la construction de leurs maisons, demeurent dans la propriété de ces derniers, les anciens propriétaires ayant droit à être compensés par l’attribution d’une parcelle de terrain équivalente à l’intérieur du périmètre du village ou, en l’absence, à l’extérieur du village, dans l’immédiate proximité. Selon l’article 5 § 2, les terrains appartenant au domaine public sont inaliénables, insaisissables et imprescriptibles et seulement après désaffectation ces terrains pourront être transférés dans le circuit civil. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N o 1

La requérante allègue que l’inexécution de l’arrêt du 10 avril 1992 tel que rectifié le 10 juin 1992 a enfreint son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Les articles invoqués sont ainsi libellé : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité 1. Sur l’exception soulevée par le Gouvernement

Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois pour l’introduction par la requérante de la présente requête, dans la mesure où celle-ci a été introduite le 13 décembre 2002, alors que la décision définitive en l’espèce a été rendue le 13 novembre 2001. Or, une exception similaire a déjà été rejetée par la Cour dans l’affaire Dragne et autres c. Roumanie , (n o 78047/01, § 17, 7 avril 2005). Dès lors, la Cour ne voit aucune raison de s’écarter, en l’espèce, de la conclusion à laquelle elle est arrivée dans l’affaire précitée. Partant, l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue. 2. Sur le bien-fondé de la requête

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et la déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que le jugement du 10 avril 1992 tel que modifié le 10 juin 1992 a été exécuté intégralement par l’émission du titre de propriété du 5 octobre 1999. De plus, le retard dans l’exécution est justifié par de conditions objectives, une parcelle du terrain faisant partie du domaine public et, même si le retard peut constituer une ingérence dans le droit de propriété, le juste équilibre entre l’intérêt de l’individu et celui de la communauté n’a pas été rompu.

La requérante s’oppose à cette thèse. Elle fait observer que le jugement du 10 avril 1992 tel que modifié le 10 juin 1992 demeure, à ce jour, inexécuté. En outre, elle fait valoir qu’au moment dudit jugement le terrain de sport ne faisait pas partie du domaine public et que sa situation juridique avait été examinée par le tribunal.

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, bien que la requérante ait obtenu le 10 avril 1992 une décision interne définitive, rectifiée le 10 juin 1992, ordonnant aux autorités administratives de la mettre en possession d’un terrain précis, cette décision n’a été ni exécutée ad litteram , ni annulée ou modifiée à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par la loi. Ce n’est que par une telle annulation ou par la substitution par le tribunal de l’obligation due en vertu du jugement en cause par une autre obligation équivalente, que la situation continue de non-exécution pourrait cesser (voir Sabin Popescu c. Roumanie , précité, § 54). En outre, la Cour considère que la simple lettre du 23 août 1999 envoyée par le conseil local de Comana à la requérante pour l’informer que la parcelle de 10 500 m² faisait partie du domaine public alors que les autorités judiciaires s’étaient prononcées sur le sujet, ne peut constituer une « impossibilité objective » qui pourrait l’exonérer de l’obligation prévue par ledit arrêt ( Pântea c. Roumanie , n o 5050/02, § 36, 15 juin 2006).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir parmi beaucoup d’autres, Sabin Popescu c. Roumanie , précité ; Dragne et autres c. Roumanie , précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’État, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les décisions judiciaires favorables à la requérante. Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

L’héritière de la requérante réclame au titre du préjudice matériel l’attribution en possession des parcelles de terrains comme ordonnée par la décision définitive du 10 avril 1992 telle que modifiée le 10 juin 1992 ainsi que 500 euros (EUR) par an, représentant le défaut de jouissance du terrain de la requérante depuis 1992. Elle réclame également du préjudice moral, sans estimer le montant.

Le Gouvernement fait valoir que ledit jugement a été exécuté. En outre, il note que la jurisprudence de la Cour n’est pas favorable à l’octroi d’une somme au titre du manque à gagner dans des situations semblables à celle de la requérante et qu’elle n’a déposé aucun document justificatif afin de soutenir ses prétentions. Toutefois, si la Cour identifie l’existence d’une entrave dans le droit de propriété de la requérante, elle pourrait en tenir compte à l’occasion de la réparation du préjudice moral.

Le Gouvernement a soumis le 30 juillet 2007, sur la demande de la Cour, une lettre de la mairie de Comana qui faisait valoir que la valeur moyenne d’un mètre carré à l’intérieur du périmètre de la commune était de 10 EUR, alors qu’à l’extérieur du périmètre de la commune, elle était de 1 EUR.

Quant au préjudice moral, le Gouvernement note que la requérante ne chiffre pas le montant, estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage allégué et la prétendue violation de la Convention et considère qu’un éventuel arrêt de condamnation de la Cour pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante à ce titre.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 35, 27 mai 2004 et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Ainsi, elle estime, dans les circonstances de l’espèce, que l’exécution intégrale du jugement du 10 avril 1992 tel que rectifié le 10 juin 1992, c’est-à-dire la mise en possession de l’héritière de la requérante de la totalité de son terrain, placerait cette dernière, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où la requérante se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille exécution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser à l’héritière de la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à 100 000 EUR, à savoir la valeur réactualisée du bien conformément aux informations disponibles à la Cour (voir parmi d’autres, Abăluță c. Roumanie , n o 77195/01, § 71, 15 juin 2006).

Cependant, s’agissant du manque à gagner causé par défaut de jouissance de son terrain, en l’espèce, la Cour observe que, bien qu’elle ait été informée le 28 novembre 2007 des exigences imposées par l’article 60 du règlement de la Cour quant aux demandes de satisfaction équitable, la requérante n’a pas accompagné ses prétentions de justificatifs pertinents. Ainsi, elle n’a envoyé ni expertise ni, éventuellement, décision judiciaire attestant le montant du préjudice. Dès lors, en l’absence de justificatifs pertinents, la Cour ne saurait spéculer sur la valeur du manque à gagner. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre ( Dragne et autres c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 78047/01, § 18, 16 novembre 2006).

La Cour estime toutefois que la requérante a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter l’arrêt rendu en sa faveur et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à l’héritière de la requérante 5 000 EUR au titre de préjudice moral. B. Frais et dépens

L’héritière de la requérante demande également 6 000 EUR, à savoir 5 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, précisant qu’elle n’a pas conservé de justificatifs, et 1 000 EUR pour ceux encourus devant la Cour, sur la base d’un contrat d’assistance juridique du 18 décembre 2007 pour un montant de 3 500 RON.

Le Gouvernement considère que la requérante ne peut revendiquer que le remboursement des seuls frais et dépens encourus et étayés. Il fait valoir que la requérante n’a pas déposé de justificatifs, sauf dudit contrat d’assistance juridique. Il estime que le montant réclamé est excessif et souligne que la requérante n’a pas fourni un justificatif détaillé des activités effectuées, en l’espèce, par son représentant qui a seulement rédigé les observations du 3 janvier 2008.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l’accorde à l’héritière de la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit exécuter l’arrêt du 10 avril 1992 tel que rectifié le 10 juin 1992 du tribunal de première instance de Giurgiu, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle exécution, l ’É tat défendeur doit verser à l’héritière de la requérante, dans les mêmes trois mois, 100 000 EUR (cent mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; c) qu’en tout état de cause, l’État défendeur doit verser à l’héritière de la requérante, dans les mêmes trois mois, les sommes suivantes : i) 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; d) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 mai 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président