CASE OF GAGA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul invocă îndeosebi faptul că a fost condamnat în contumacie, contrar art. 6 din Convenție.

Printr-o ordonanță din 4 octombrie 1999 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj-Napoca, reclamantul a fost arestat preventiv pe motiv că era bănuit că a comis un omor. În urma recursului reclamantului, la 3 decembrie 1999, Curtea de Apel Cluj-Napoca a dispus eliberarea sa în cursul procedurii.

Printr-o decizie din 6 iunie 2000, pronunțată în lipsa reclamantului, Tribunalul Cluj a achitat reclamantul de acuzația de omor. Bazându-se pe declarațiile reclamantului și pe mai multe mărturii, precum și pe concluziile unui raport de expertiză medico-legală a victimei și pe un proces-verbal întocmit la locul intracțiunii, instanța a constatat că reclamantul a provocat decesul victimei lovind-o cu un obiect metalic. Cu toate acestea, instanța a considerat că reclamantul a acționat în legitimă apărare deoarece victima a pătruns noaptea, prin efracție, la domiciliul său pentru a-i fura bunuri și că l-a amenințat cu un obiect care semăna cu un cuțit. Parchetul a înaintat apel împotriva acestei decizii, susținând că reclamantul a depășit limitele unei apărări în raport cu cu gravitatea atacului.

Printr-o decizie din 3 octombrie 2000, pronunțată în prezența reclamantului, Curtea de Apel Cluj-Napoca a respins apelul, considerând că reclamantul se afla într-o stare emoțională puternică cauzată de atac și că, prin urmare, nu putea aprecia obiectiv situația pentru a pregăti o apărare proporțională. Parchetul a înaintat recurs în fața Curții Supreme de Justiție, invocând eroarea în aprecierea faptelor din partea instanțelor de fond.

La 29 ianuarie 2001 reclamantul a fost citat să compară în fața Curții Supreme prin afișare la domiciliul fostei sale soții, deși, printr-o scrisoare înregistrată la 14 septembrie 2000 în registrul Curții de Apel Cluj-Napoca, aceasta din urmă ar fi informat în scris instanțele naționale că reclamantul nu mai locuia acolo din 1995 ca urmare a divorțului lor, cerându-le în mod expres să înceteze să mai trimită la adresa sa citații de prezentare pe numele fostului său soț.

Potrivit declarației reclamantului, el a încercat să obțină prin telefon informații de la grefa Curții Supreme, dar i s-a răspuns că numele său nu figura pe lista de audieri.

Reclamantul nu s-a prezentat

Printr-o decizie din aceeași zi, Curtea Supremă a admis recursul și a condamnat reclamantul la pedeapsa de opt ani și șase luni de închisoare pentru omor pe motiv că a depășit limitele legitimei apărări. La 9 mai 2002 reclamantul a fost arestat și a început să ispășească pedeapsa.

Potrivit declarației reclamantului, la 10 sau 11 mai 2001, a trimis Curții Supreme de Justiție o contestare în anulare împotriva deciziei de condamnare, cerând în principal redeschiderea procesului datorită necitării de a compărea în fața Curții Supreme. În iulie 2001, printr-o scrisoare trimisă Curții Supreme prin intermediul surorii sale, se pare că și-a reiterat contestația.

Printr-o scrisoare din 12 septembrie 2001 Curtea Supremă de Justiție a informat reclamantul că cererea sa a fost transmisă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, în aplicarea art. 399 din codul de procedură penală care reglementează cererile de revizuire a hotărârilor judecătorești definitive. Numele reclamantului era scris incorect, și anume «

Guvernul contestă existența scrisorii pretins trimisă Curții Supreme în iulie 2001. El afirmă că reclamantul nu a sesizat această instanță decât printr-o scrisoare, a cărei copie a prezentat-o, fără a preciza totuși data trimiterii, intitulată «

La 1 și 23 iunie 2001 reclamantul a cerut Perchetului Cluj revizuirea deciziei de condamnare, invocând, pe de o parte, că citația de a se prezenta fusese greșită și, pe de altă parte, o interpretare eronată a actelor aflate la dosar. La 2 august 2001 Parchetul a trimis dosarul Tribunalului Cluj.

La termenul din 25 septembrie 2001 reclamantul a renunțat

Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, motivația deciziei din 27 februarie 2001 nu a fost pusă la dispoziția părților decât la 22 august 2001. Decizia nefiind notificată reclamantului, acesta a făcut rost de ea prin intermediul familiei sale în 2002.

La 15 iulie 2002 reclamantul a formulat o nouă cerere de revizuire, reiterând argumentele enunțate anterior.

Printr-o decizie din 18 noiembrie 2002 Tribunalul Cluj a respins cererea, pe motiv că niciunul din motivele prevăzute de codul de procedură penală pentru a justifica revizuirea unei decizii definitive nu era incident în cazul în speță. Tribunalul a menționat de asemenea că reclamantul ar fi putut introduce o contestație în anulare împotriva deciziei respective.

În urma apelului și recursului reclamantului, prin două decizii din 16 ianuarie și 11 septembrie 2003, Curtea de Apel Cluj-Napoca și Curtea Supremă de Justiție au confirmat decizia din 18 noiembrie 2002.

Cererile reclamanților adresate Ministrului Justiției și Procurorului General în vederea promovării unui recurs în anulare împotriva deciziei de condamnare au primit răspunsuri negative.

La 9 mai 2006 reclamantul a obținut o punere în libertate condiționată.

Dispozițiile pertinente ale codului de procedură penală prevăd următoarele

Guvernul prezintă copiile numeroaselor decizii ale instanțelor interne care au admis contestațiile în anulare din cauza unor erori de notificare a citațiilor de a compărea.

Reclamantul se plânge că a fost condamnat în contumacie fără a fi avut ocazia de a se apăra în fața Curții Supreme de Justiție. El invocă art. 6 din Convenție care, în părțile sale pertinente, prevede următoarele:

Orice acuzat are, în special, dreptul

Excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul invocă mai întâi neepuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul nu a introdus o contestație în anulare, recurs prevăzut de art. 386 și următoarele din codul de procedură penală.

Guvernul relevă că în dreptul intern, atunci când o persoană este condamnată

Guvernul consideră că recursul era eficient și accesibil, atât teoretic cât și practic, deoarece este vorba despre un recurs prevăzut special pentru cazul în care un acuzat invocă faptul că nu a avut cunoștință de condamnarea sa.

În această privință, el menționează că dispozițiile codului de procedură penală care precizau condițiile admisibilității acestei căi de atac sunt clare și că au fost confirmate de jurisprudența instanțelor interne.

Prin urmare, Guvernul invită Curtea să concluzioneze că contestația în anulare era o cale de atac eficientă pe care reclamantul a omis să o introducă în termen de zece zile de la începerea executării pedepsei.

Reclamantul se opune susținerii Guvernului. El expune faptul că a introdus o contestație în anulare imediat după arestarea sa dar că, din greșeală, Curtea Supremă de Justiție, în loc să o examineze, a reîncadrat-o drept cerere în revizuire și a trimis-o la Tribunalul Cluj. El adaugă că nu avut acces la motivația deciziei de condamnare decât târziu, la câteva luni de la începerea executării pedepsei.

Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează asigurarea din partea statelor contractante oportunității de a preveni sau de a corecta încălcările pretinse mai înainte ca aceste invocări să-i fie prezentate (a se vedea, printre multe altele,

Cu toate acestea, obligația ce decurge din articolul 35 se limitează la cea a folosirii normale a căilor de atac după toate aparențele eficiente, suficiente și accesibile. În plus, unele circumstanțe deosebite pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne care i se oferă (

În cazul în speță, Curtea constată că Guvernul susține că reclamantul a omis să introducă o contestație în anulare la Curtea Supremă de Justiție în termen de zece zile de la începerea executării pedepsei. Ea constată de asemenea că reclamantul afirmă că a trimis două scrisori Curții Supreme, prima imediat după arestarea sa la 9 mai 2001 și a doua în iulie 2001.

În privința acestor două scrisori, Curtea constată că Guvernul nu contestă decât existența celei din iulie 2001. În privința primei scrisori, pretins trimisă Curții Supreme de Justiție la o zi sau două de la începerea executării pedepsei, el prezintă o copie a acesteia, fără a preciza data trimiterii sale. Cu toate acestea, el susține că reclamantul nu a formulat nicio contestație în anulare în termenul de zece zile prevăzut de lege. Or, Curtea amintește că Guvernului care invocă neepuizarea unei căi de atac interne îi revine sarcina de a aduce dovada acesteia (

În plus, Curtea constată că, deși reclamantul și-a intitulat scrisoarea «

În fine, Curtea constată că în ziua arestării reclamantului, decizia de condamnare nu era pusă la dispoziția părților. Or, ea relevă că decizia conține un rezumat al actelor de procedură, printre care îndeplinirea procedurii de notificare a citațiilor de a compărea. În lipsa acestor informații, Curtea consideră că era irațional să se ceară reclamantului, care nu era un profesionist în drept, să formuleze, într-un termen extrem de scurt, o contestație în anulare.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că reclamantului nu i se poate reproșa, potrivit afirmațiilor Guvernului, că nu a încercat să epuizeze recursul prevăzut de art. 386 din codul de procedură penală date fiind circumstanțele deosebite ale prezentei cauze.

Reiese că excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

Alte motive ale inadmisibilității

Guvernul insistă apoi asupra faptului că a fost numit un avocat din oficiu pentru reclamant care a pledat în favoarea respingerii recursului Parchetului.

În fine, Guvernul consideră că dreptul intern oferea reclamantului o șansă reală de a obține redeschiderea procesului dacă ar fi deschis o contestație în anulare în termenul prevăzut de lege.

Reclamantul susține că nu era la curent cu data fixată de Curtea Supremă de Justiție pentru examinarea recursului. El expune faptul că după divorțul lor exista o situație conflictuală între el și fosta sa soție și că aceasta din urmă nu l-a informat asupra datei audierii.

El susține de asemenea că nu a putut obține telefonic informațiile necesare, datorită unei erori de transcriere a numelui său pe lista de audieri a Curții Supreme. Potrivit reclamantului, corespondența ulterioară cu grefa Curții Supreme confirma această eroare.

Reclamantul invocă apoi faptul că apărarea asigurată de avocatul din oficiu nu ar putea fi considerată eficientă și adecvată.

În fine, el reiterează faptul că a introdus o contestație în anulare, dar că Curtea Supremă a refuzat în mod arbitrar să o examineze și a trimis-o la Tribunal.

Curtea amintește că, deși nu este menționat în mod expres la paragraful 1 al art. 5, dreptul «

Dacă un proces care se derulează în lipsa inculpatului nu este în sine incompatibil cu articolul 6 din Convenție, reiese totuși că denegarea apare atunci când un individ condamnat

În cazul în speță Curtea constată că nu se contestă deloc că notificarea citației de a compărea la domiciliul fostei soții a reclamantului era consecința unei erori. Guvernul susține numai că reclamantul ar fi putut fi informat asupra datei ședinței prin alte mijloace.

Curtea amintește că avizarea unei persoane asupra derulării urmăririlor demarate împotriva ei constituie un act juridic de o asemenea importanță încât trebuie să corespundă condițiilor de formă și de fond capabile să asigure exercitarea efectivă a drepturilor acuzatului (a se vedea,

Reiese că reclamantul nu se afla în situația unui inculpat care a primit o notificare personală și care, în mod neechivoc, a renunțat să compară și să se apere.

În privința apărării asigurate de avocatul numit din oficiu, Curtea relevă că acesta a fost desemnat pe loc, că nu cunoștea nici dosarul nici clientul și că nu a beneficiat de timpul necesar pentru a se pregăti deoarece Curtea Supremă a soluționat recursul cu ocazia primei și ultimei ședințe (a se vedea,

Reiese că apărarea asigurată de avocatul numit din oficiu nu poate fi considerată drept eficientă și adecvată.

Câtă vreme Guvernul se sprijină pe posibilitatea reclamantului de a introduce o contestație în anulare, Curtea nu poate decât reitera observațiile pe care le-a formulat deja în cadrul excepției preliminare examinată mai sus.

În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul, care a fost judecat în contumacie de Curtea Supremă de Justiție și despre care nu s-a demonstrat că ar fi încercat să se sustragă justiției sau că a renunțat în mod neechivoc la dreptul de a compărea, nu a avut posibilitatea de a obține ca o instanță să statueze din nou, după ce l-a audiat cu respectarea drepturilor la apărare, asupra temeiniciei acuzațiilor aduse împotriva sa.

Prin urmare, în cauză s-a încălcat art. 6 alin 1 din Convenție.

Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge, pe de o parte, de ilegalitatea arestării sale preventive la 4 octombrie 1999 și, pe de altă parte, de închiderea sa pentru ispășirea pedepsei la 9 mai 2001.

În privința pretinsei ilegalități a arestării sale preventive, Curtea constată că reclamantul a fost închis printr-o ordonanță din 4 octombrie 1999 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj-Napoca și că a fost pus în libertate la 3 decembrie 1999.

Curtea constată că ordonanța de arestare preventivă datează din 4 octombrie 1999, adică peste șaizeci de zile înainte de introducerea cererii, la 21 iulie 2001. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv (

În privința pretinsei ilegalități a încarcerării în vederea ispășirii pedepsei, Curtea constată că aceasta a avut loc în temeiul deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 27 februarie 2001. Prin urmare, ea constată că reclamantul a fost în stare de detenție după condamnarea de o instanță condamnată, privare de libertate care este prevăzută de art. 5 alin. 1) a) din Convenție.

De altfel, în măsura în care reclamantul ar susține că starea sa de detenție nu era «

Acest capăt de cerere trebuie deci respins în conformitate cu art. 35 alin. 1, 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 15.738,91 euro cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, constând în pierderea salariilor între 1999 și 2006. El cere de asemenea plata sumei de 300.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. El susține că din cauza detenției starea sa de sănătate s-a degradat și că nu mai poate ocupa un post cu răspundere înaltă la serviciu.

Guvernul roagă Curtea să respingă aceste pretenții, considerând că nu sunt justificate și nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale Convenției.

Curtea consideră mai întâi că atunci când o persoană particulară a fost condamnată la sfârșitul unui proces afectat de încălcări ale cerințelor art.6 al Convenției, ca în speță, un nou proces sau o redeschidere a procesului la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc adecvat de corectare a încălcării constatate (a se vedea

Curtea relevă apoi că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în cazul în speță în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanțiile art. 6. Desigur, ea nu ar putea face speculații asupra rezultatului procesului în caz contrar, dar nu consideră irațional să creadă că interesatul a suferit o pierdere de șanse (a se vedea,

Reclamantul cere 315,05 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 2.880,53 euro pentru cele suportate în fața Curții.

În privința procesului în fața instanțelor interne, el prezintă chitanțe atestând plata sumei de 830 lei românești (RON) drept onorarii ale avocaților și 7,40 RON cheltuieli de judecată, adică în total în jur de 237 euro. În ceea ce privește procesul în fața Curții, reclamantul prezintă copia unui contract de asistență juridică în sumă de 2.300 euro și chitanțe atestând plata sumei de 32,80 RON (adică în jur de 10 euro) cheltuieli poștale.

Guvernul contestă în parte sumele cerute, susținând că reclamantul nu a prezentat acte doveditoare.

În cauză Curtea consideră că reclamantul nu a depus acte doveditoare care să ateste plata tuturor sumelor cerute. În plus, ea relevă că reclamantul a beneficiat de 850 euro drept asistență judiciară din partea Consiliului Europei.

Ținând cont de datele pe care le deține și de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră rezonabil să aloce reclamantului 1.500 euro pentru toate cheltuielile reunite, scăzând cei 850 euro încasați drept asistență judiciară.

respinge excepția preliminară a Guvernului

declară cererea admisibilă în privința plângerii întemeiată pe art. 6 din Convenție și inadmisibilă pentru rest

hotărăște că s-a încălcat art. 6 din Convenție ;

hotărăște: