AFFAIRE GAGA c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 1562/02) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, domn Gheorghe Gaga (« reclamantul »), a depus-o la Curt pe 21 iulie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul, căruia i s-a acordat beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de doamna Diana Alexandra Andrașoni, avocat la Cluj-Napoca. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susține în particular că fusese condamnat în absență, în încălcarea articolului 6 din Convenție.

Pe 3 martie 2006, Curtea a comunicat petiția Guvernului. Prevalând se de dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și meritele cauzei.

Printr-o ordonanță din 4 octombrie 1999 a parchetului din apropierea curții de apel Cluj-Napoca, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă sub pretextul că era suspect de a fi comis o crimă. După recurs al reclamantului, pe 3 decembrie 1999, curtea de apel Cluj-Napoca a ordonat eliberarea acestuia în cursul procedurilor.

Printr-o sentință din 6 iunie 2000, pronunțată în absența reclamantului, tribunalul departamental Cluj a achitat reclamantul de crima. Bazânduse pe declarațiile reclamantului și ale mai multor martori, precum și pe concluziile unui raport de expertiză medico-legală a victimei și pe procesul-verbal întocmit la locul infracțiunii, tribunalul constata că reclamantul provocase decesul victimei lovind-o cu o obiect metalic. Cu toate acestea, tribunalul considerat că reclamantul acționase în legitima apărare deoarece victima intrase noaptea, prin spargere, în locuința sa pentru a-i fura bunuri și amenințase cu o obiect care semăna cu un cuțit. Procuratura a contestat această sentință, susținând că reclamantul depășise limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului.

Printr-o hotărâre din 3 octombrie 2000, pronunțată în prezența reclamantului, curtea de apel Cluj-Napoca a respins contestația, considerând că reclamantul se află într-o stare de emoție puternică cauzată de atac și că, de aceea, nu putea aprecia obiectiv situația pentru a pregăti o apărare proporțională. Procuratura a formulat un recurs în fața Curții Supreme de Justiție, susținând o eroare în aprecierea faptelor de către instanțele de fond.

Pe 29 ianuarie 2001, reclamantul a fost citat să comparaie în fața Curții Supreme prin afișare la domiciliul fostei soții, cu toate că, printr-o scrisoare înregistrată pe 14 septembrie 2000 la registrul curții de apel Cluj-Napoca, aceasta din urmă informase în scris instanțele naționale că reclamantul nu mai locuia acolo din 1995 ca urmare a divorțului lor, cerând expres ca acestea să înceteze trimiterea citațiilor de comparație la adresa sa în numele fostului soț.

Potrivit reclamantului, a încercat să obțină informații prin telefon de la grefia Curții Supreme, dar i s-ar fi răspuns că numele nu figura pe lista ședințelor.

Reclamantul nu a fost prezent la ședința din 27 februarie 2001 și Curtea Supremă de Justiție i-a desemnat pe loc un avocat de oficiu. Acesta din urmă pledă pentru respingerea recursului procuraturii.

Printr-o hotărâre din aceeași zi, Curtea Supremă admisese recursul și condamna reclamantul la o pedeapsă de opt ani și șase luni de închisoare pentru crimă pe motivul că depășise limitele legitime apărării. Pe 9 mai 2001, reclamantul fu arestat și începu să-și ispășească sentința.

Potrivit reclamantului, pe 10 sau 11 mai 2001, a trimis Curții Supreme de Justiție o contestație în anulare împotriva hotărârii de condamnare, cerând în principal redeschiderea procesului din cauza defectului citației de comparație în fața Curții Supreme. În iulie 2001, printr-o scrisoare trimisă Curții Supreme prin intermediul surorii, ar fi reieregat contestația.

Printr-o scrisoare din 12 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție informă reclamantul că cererea sa fusese transmisă procuraturii din apropiere a tribunalului departamental Cluj, în aplicarea articolului 399 din codul de procedură penală care reglementează cererile de revizuire ale deciziilor definitive. Numele reclamantului era scris incorect, respectiv « Goga » în loc de « Gaga ».

Guvernul contestă existența scrisoarei pretins trimise Curții Supreme în iulie 2001. Afirmă că reclamantul sesizase această jurisdicție doar cu o scrisoare, din care furnizează o copie fără a preciza data trimiterii, intitulată « Recurs - Contestație în anulare » și înregistrată la grefia Curții Supreme de Justiție pe 7 septembrie 2001.

Pe 1 și 23 iunie 2001, reclamantul cerut procuraturii departamentale Cluj revizuirea hotărârii de condamnare, invocând pe de o parte, că citația de comparație fusese greșită, și pe de altă parte, o neinterpretare a pieselor dosarului. Pe 2 august 2001, procuratura transmisese dosarul tribunalului departamental Cluj.

La ședința din 25 septembrie 2001, reclamantul renunță la cererea de revizuire, pe motivul că era în curs de așteptare a unei copii a motivării hotărârii din 27 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție. Declară vrea să introducă o nouă cerere odată ce motivarea îi va fi disponibilă.

Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, motivarea hotărârii din 27 februarie 2001 fi disponibilă pentru părți doar pe 22 august 2001. Hotărârea nu fiid notificată reclamantului, o procură prin intermediul familiei în 2002.

Pe 15 iulie 2002, reclamantul forma o nouă cerere de revizuire, reiterând argumentele enunțate anterior.

Printr-o sentință din 18 noiembrie 2002, tribunalul departamental Cluj respingere cererea, pe motivul că niciun din motivele prevăzute de codul de procedură penală pentru justificarea revizuirii unei hotărâri definitive nu era aplicabil în cauza de față. Tribunalul a menționat de asemenea că reclamantul ar fi putut introduce o contestație în anulare împotriva hotărârii în cauză.

Pe contestație și recurs al reclamantului, prin două hotărâri din 16 ianuarie și 11 septembrie 2003, curtea de apel Cluj-Napoca și Curtea Supremă de Justiție au confirmat sentința din 18 noiembrie 2002.

Cererile reclamantului la ministrul justiției și procurorul general pentru introducerea unui recurs în anulare împotriva hotărârii de condamnare au primit răspunsuri negative.

Pe 9 mai 2006, reclamantul obținea o liberare condiționată. II.

Guvernul furnizează copiile multor decizii ale instanțelor interne care acceptau contestații în anulare pentru greșeli în notificarea citațiilor de comparaie.

Guvernul invocă în primul rând neepuizarea căilor de atac interne, pe motivul că reclamantul nu a introdus o contestație în anulare, recurs prevăzut de articolele 386 și următoarele din codul de procedură penală.

Guvernul observă că în dreptul intern, când o persoană fusese condamnată in absentia, în violarea regulilor privind notificarea citațiilor de comparaie, avea la dispoziție o cale de atac extraordinară, respectiv contestația în anulare care, dacă era declarată admisibilă, determina anularea hotărârii definitive de condamnare și reexaminarea recursului.

Guvernul consideră că acest recurs era eficace și accesibil, atât în teorie cât și în practică, deoarece este un recurs prevăzut specific pentru cazul în care un acuzat susține că nu era conștient de condamnare.

În această privință, face valabil că dispozițiile codului de procedură penală care precizează condițiile de admisibilitate ale acestei cai de atac sunt clare și au fost confirmate de jurisprudența tribunalelor interne.

Prin urmare, Guvernul invită Curtea să concluzioneze că contestația în anulare era o cale de atac eficace pe care reclamantul a omis introducerea în termen de zece zile de la începerea executării pedepsei.

Reclamantul se opune tezei Guvernului. Expune că a introdus o contestație în anulare imediat după arestare, dar că, prin eroare, Curtea Supremă de Justiție, în loc s-o examineze, a recalificat-o într-o cerere de revizuire și a trimis-o tribunalului departamental Cluj. Adaugă că a avut acces la motivarea hotărârii de condamnare abia târziu, mai mulți luni după începerea executării pedepsei. b) Aprecierea Curții

Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau a remedia încălcările susținute înainte ca acestea să-i fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDH 1999-V).

Cu toate acestea, obligația decurgând din art. 35 se limitează la aceea de a folosi într-un mod normal căile de atac verisimil eficace, suficiente și accesibile. De altfel, anumite circumstanțe particulare pot scuti reclamantul de obligația epuizării căilor de atac interne care-i stau la dispoziție (Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2276, § 52).

În cauza de față, Curtea observă că Guvernul susține că reclamantul omisese introducerea unei contestații în anulare în fața Curții Supreme de Justiție în termen de zece zile de la începerea executării pedepsei. Observă de asemenea că reclamantul afirmă a trimis două scrisori Curții Supreme, prima imediat după arestare pe 9 mai 2001 și a doua în iulie 2001.

Cu privire la aceste două scrisori, Curtea observă că Guvernul contestă doar existența celei din iulie 2001. Cât privește prima scrisoare, pretis trimisă Curții Supreme de Justiție una sau două zile după începerea executării pedepsei, furnizează o copie, fără a preciza data trimiterii. Cu toate acestea, susține că reclamantul nu a format o contestație în anulare în termenul de zece zile prescris de lege. Acum, Curtea amintește că revine Guvernului excipând neepuizării unei cai de atac interne dovezii acesteia (Akdivar și alții, precitat, p. 1211, § 68).

De altfel, Curtea observă că, deși reclamantul titlul scrisoarei « Recurs - Contestație în anulare », Curtea Supremă de Justiție estimat, fără a motiva decizia, că era vorba unei cereri de revizuire și a trimis-o tribunalului departamental, în timp ce revizuirea era o cale de atac clar ineficace în cazul reclamantului.

În sfârșit, Curtea observă că în ziua arestării reclamantului, hotărârea de condamnare nu era disponibilă pentru părți. Acum, observă că hotărârea conține un rezumat al actelor de procedură, inclusiv îndeplinirea procedurii notificării citațiilor de comparaie. În absența acestor informații, Curtea consideră că era nerezonabil să pretindă reclamantului, care nu era profesionist al dreptului, s-o introducă, într-un termen deosebit de scurt, o contestație în anulare.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că nu se poate reproșa reclamantului, ca și Guvernului, să nu fi încercat epuiza recursul prevăzut art. 386 din codul de procedură penală având în vedere circumstanțele particulare cauzei de față.

De aceea excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă. 2. Alți motive de inadmisibilitate

Curtea constată apoi că grief nu este manifest nefundat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că acesta se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci de cuvință s-o declare admisibilă. B. Cu privire la fond a) Argumentele părților

Guvernul consideră că reclamantul nu dovedit că nu era conștient de data examinării recursului. În această privință, consideră, pe de o parte, că era neveROSímil ca fosta soție, care primise citația de comparaie, să nu-l informeze. Pe de altă parte, subliniază că reclamantul recunoaște a cerut informații prin telefon de la grefia Curții Supreme de Justiție.

Guvernul insistă apoi asupra faptului că reclamantul vizu desemnat un avocat de oficiu care pledă în favoarea respingerii recursului procuraturii.

În sfârșit, Guvernul consideră că dreptul intern oferea reclamantului o șansă reală obținerea redeschiderii procesului dacă ar fi introdus o contestație în anulare în termenul prescris de lege.

Reclamantul susține că nu era conștient de data fixată de Curtea Supremă de Justiție pentru examinarea recursului. Expune că după divorț exista o situație conflictuală între el și fosta soție și că aceasta nu-l informase de data ședinței.

Susține de altfel că nu a putut obține informații prin telefon, din cauza unei erori transcrierii numelui pe lista ședințelor Curții Supreme. Potrivit reclamantului, corespondența ulterioară cu grefia Curții Supreme confirma această eroare.

Reclamantul susține apoi că apărarea asigurată avocat de oficiu nu poate trece pentru eficace și adecvată.

În sfârșit, reitera că a introdus o contestație în anulare, dar Curtea Supremă a refuzat arbitrar examinarea și a trimis-o tribunalului departamental. b) Aprecierea Curții

Curtea amintește că, deși nu menționat în termeni expresi la §1 al articolului 6, posibilitatea « acuzatului » de a participa la ședință decurge din obiectul și scopul ansamblului articolului. De altfel, alineatele c), d) și e) ale paragrafului 3 recunosc « tot acuzatul » dreptul la « a se apăra singur », « a interoga sau face interogări martorilor » și « să beneficieze gratuit de asistența unui interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la ședință », ceea ce greu se poate concepe fără prezența sa (Colozza c. Italia, hotărâre din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 14, § 27 și Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 81, CEDH 2006 - ...).

Dacă o procedură desfășurând în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă art. 6 din Convenție, rămâne totuși că un refuz de dreptate este constituit când un individ condamnat in absentia nu poate obține ulterior o instanță se pronuncie din nou, după l-o ascultat, asupra meritului acuzației în fapt cât și în drept, în timp ce nu stabilit că renunțase la dreptul comparere și apărare, sau că avuse intenția substragere justiției (Colozza, precitat, p. 15, § 29 ; Somogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV, Medenica c. Elveția, nr. 20491/92, § 55, CEDH 2001 - VI ; Sejdovic, precitat, § 82).

În cauza de față, Curtea observă că niciodată contestat că notificarea citației de comparaie domiciliului fostei soții reclamantului era consecința unei erori. Guvernul susține doar că reclamantul ar fi putut fi informat de data ședinței prin alte mijloace.

Curtea amintește avizarea unei persoane despre desfășurarea urmăririi intentate împotriva sa constituie act juridic o asemenea importanță încât trebuie îndeplinească condiții de formă și fond proprii garantie exercitării efective a drepturilor acuzatului (a se vedea, mutatis mutandis, T. c. Italia, hotărâre din 12 octombrie 1992, seria A nr. 245 - C, p. 41, § 28). O cunoaștere vagă și neoficială, cum cea sugerată în cauza de față de Guvern, nu ar putea deci sufice.

De aceea reclamantul nu era în situația unui acuzat lovit notificare la persoană clar renunțase a comparere și apăra.

Cât privește apărarea asigurată avocat de oficiu, Curtea observă a fost desemnat pe loc, că nu cunoștea nici dosarul nici clientul și nu dispus timp necesar pregătire din Curtea Supremă hotărât recursul la prima și unica ședință (a se vedea, mutatis mutandis, Goddi c. Italia, hotărâre din 9 aprilie 1984, seria A nr. 76, p. 12, § 27).

De aceea apărarea asigurată avocat de oficiu nu poate trece pentru eficace și adecvată.

Pe cât Guvernul susține pe posibilitatea, pentru reclamant, introducerea unei contestații în anulare, Curtea nu poate reitera observațiile deja formulate în cadrul excepției preliminare examinate mai sus.

La lumina celor precedente, Curtea concluzionează că reclamantul, care fost judecat în absență de Curtea Supremă de Justiție, și nu demonstrat a fi căutat sustragere justiției sau renunțase neechivoc la dreptul comparere, nu văzut oferit posibilitate obținerea o instanță se pronuncie din nou, după l-o ascultat în respectarea drepturilor apărării, asupra meritului acuzațiilor împotriva sa.

Prin urmare, existat în cauza de față o încălcare a articolului 6 din Convenție. II.

Cât privește presupusa legalitate a plasării în detenție preventivă, Curtea observă că reclamantul fost plasat detenție printr-o ordonanță din 4 octombrie 1999 a parchetului din apropierea curții de apel Cluj-Napoca și că fost eliberat pe 3 decembrie 1999.

Curtea observă că ordonanța plasării în detenție preventivă dată din 4 octombrie 1999, respectiv mai mult șase luni înainte de data introducerii cererei, pe 21 iulie 2001. De aceea grief este tardiv (mutatis mutandis, Mujea c. România, nr. 44696/98, decizie din 10 septembrie 2002).

Cât privește presupusa legalitate a incarcerator în vederea ispășirii pedepsei, Curtea observă că ea loc în virtutea hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție din 27 februarie 2001. De aceea constată că reclamantul fost deținut după condamnare de tribunal competent, privare libertate care este autorizată de art. 5 § 1 a) din Convenție.

De altfel, în măsura reclamantul susținea că detenție nu era « regulată » din cauza absenței la examinarea recursului, Curtea amintește că substanța grief fost deja examinată sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție.

Grief trebuie deci respins în conformitate art. 35 §§ 1, 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 15 738,91 euro (EUR) cu titlu al prejudiciului material suferit, constând pierderea salariilor între 1999 și 2006. De asemenea cere versare 300 000 EUR cu titlu al prejudiciului moral. Expune că din cauza detunța sănătate s-a degradat și nu mai poate ocupa un post mare responsabilitate în lucru.

Guvernul cere Curții respinga aceste pretenții, estimând că nu sunt justificate și nu au nicio legătură cauzalitate presupusele încălcări Convenției.

Curtea estimă mai întâi că când particular fost condamnat la finalizarea unei proceduri viciate de manquements la exigențele articolului 6 din Convenție, cum în cauza de față, un nou proces o redeschidere proceduri la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc corespunzător a remedia încălcarea constatată (a se vedea, Sejdovic, precitat, § 126).

Curtea observă apoi că unica bază reținere pentru acordare o satisfacție echitabilă rezida în cauza de față în faptul reclamantul nu putut bucura garanții articolului 6. Ea nu-și putea sigur specula ce ar fi fost deznodământul procesului în caz contrar, dar nu estimează nerezonabil de gândi interesatul a suferit pierdere șanse (a se vedea, mutatis mutandis, Colozza, p. 17, § 38). La care se adaugă prejudiciu moral la care constatare încălcării Convenției figurând în prezent arrêt nu sufice remediere. Statuând în echitate, cum verul art. 41, acordă reclamantul 5 000 EUR, toți cheltuieli confunji. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 315,05 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și 2 880,53 EUR pentru acelea suportate în fața Curții.

Cât privește procedura în fața instanțelor interne, furnizează chitanțe atestând plată 830 lei români (RON) onorariin avocat și 7,50 RON taxe justiție, respectiv la total aproximativ 237 EUR. Cât privește procedura în fața Curții, reclamantul furnizează copia contract asistență judiciară sumă 2 300 EUR și chitanțe atestând plată 32,80 RON (respectiv, aproximativ 10 EUR) taxe poștă.

Guvernul contestă parțial sumele cerute, expunând reclamantul nu furnizat justificatii.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamant nu poate obține rambursare cheltuielilor și costurilor decât în măsura stabilit realitatea, necesitate și caracterul rezonabil al ratei.

În cauza de față, Curtea observă reclamantul nu furnizat justificativ atestând plată ansamblu sumele cerute. De altfel, observă reclamantul beneficiat 850 EUR asistenți judiciare Consilul Europei.

Ținând cont elementele în posesie și jurisprudență materie, Curtea estimă rezonabil acordare reclamantul 1 500 EUR toți cheltuieli confunji, mai puțin 850 EUR percepi cu titlu asistență judiciară. C. Dobânzi de morare

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor morare pe rata dobânzii facilității împrumut marginal Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului ; 2. Declară petiția admisibilă privind grievul trase din art. 6 din Convenție și inadmisibilă pentru restul ; 3. Declară a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție ; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantul, în termen trei luni de la ziua când hotărârea va fi devenit definitiva în conformitate art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care sunt a converti în moneda națională Statului pârât la rata aplicabilă data reglementării : i. 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru daunele materiale și morale ; ii. 1 500 EUR (mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri, mai puțin 850 EUR (opt sute cincizeci euro) percepuți de Consilul Europei cu titlu asistenți judiciare ; iii. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu impozit sau taxă pe sumele respective ; b) că de la expirarea termenului respectiv până la versare, aceste sume vor fi majorate o dobândă simplă la o rată egală celei facilității împrumut marginal Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită trei puncte procentuale ; Actul se face în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 25 martie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 1562/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gheorghe Gaga (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 juillet 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e Diana Alexandra Andrașoni, avocate à Cluj-Napoca. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier qu’il avait été condamné par contumace, au mépris de l’article 6 de la Convention.

Le 3 mars 2006, la Cour a communiqué la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par une ordonnance du 4 octobre 1999 du parquet près la cour d’appel de Cluj-Napoca, le requérant fut placé en détention provisoire au motif qu’il était soupçonné d’avoir commis un meurtre. Sur recours du requérant, le 3 décembre 1999, la cour d’appel de Cluj-Napoca ordonna sa libération au cours de la procédure.

Par un jugement du 6 juin 2000, rendu en l’absence du requérant, le tribunal départemental de Cluj relaxa le requérant du chef de meurtre. Se fondant sur les déclarations du requérant et de plusieurs témoins, ainsi que sur les conclusions d’un rapport d’expertise médico-légale de la victime et sur le procès-verbal dressé sur les lieux de l’infraction, le tribunal constata que le requérant avait provoqué le décès de la victime en la frappant avec un objet métallique. Cependant, le tribunal jugea que le requérant avait agi en légitime défense parce que la victime était entrée la nuit, par effraction, dans son domicile afin de lui voler des biens et qu’elle l’avait menacé avec un objet qui ressemblait à un couteau. Le parquet releva appel de ce jugement, soutenant que le requérant avait dépassé les limites d’une défense proportionnelle à la gravité de l’attaque.

Par un arrêt du 3 octobre 2000, rendu en présence du requérant, la cour d’appel de Cluj-Napoca rejeta l’appel, estimant que le requérant était dans un état de forte émotion causée par l’attaque et que, dès lors, il ne pouvait pas apprécier objectivement la situation afin de préparer une défense proportionnelle. Le parquet forma devant la Cour suprême de justice un recours, alléguant une erreur dans l’appréciation des faits de la part des juridictions du fond.

Le 29 janvier 2001, le requérant fut cité à comparaître devant la Cour suprême par affichage au domicile de son ancienne épouse, bien que, par une lettre enregistrée le 14 septembre 2000 au registre de la cour d’appel de Cluj-Napoca, cette dernière eût informé par écrit les juridictions nationales que le requérant n’y habitait plus depuis 1995 à la suite de leur divorce, en leur demandant expressément de cesser d’envoyer à son adresse des citations à comparaître au nom de son ancien époux.

Selon le requérant, il a essayé d’obtenir téléphoniquement des renseignements auprès du greffe de la Cour suprême, mais on lui aurait répondu que son nom ne figurait pas sur la liste des audiences.

Le requérant ne fut pas présent à l’audience du 27 février 2001 et la Cour suprême de justice lui désigna sur-le-champ un avocat d’office. Ce dernier plaida pour le rejet du recours du parquet.

Par un arrêt du même jour, la Cour suprême accueillit le recours et condamna le requérant à une peine de huit ans et six mois de prison pour meurtre au motif qu’il avait dépassé les limites de la légitime défense. Le 9 mai 2001, le requérant fut arrêté et commença à purger la peine.

Selon le requérant, le 10 ou le 11 mai 2001, il a envoyé à la Cour suprême de justice une contestation en annulation contre l’arrêt de condamnation, demandant principalement la réouverture du procès en raison du défaut de citation à comparaître devant la Cour suprême. En juillet 2001, par une lettre envoyée à la Cour suprême par l’intermédiaire de sa sœur, il aurait réitéré sa contestation.

Par une lettre du 12 septembre 2001, la Cour suprême de justice informa le requérant que sa demande avait était transmise au parquet près le tribunal départemental de Cluj, en application de l’article 399 du code de procédure pénale régissant les demandes de révision des décisions définitives. Le nom du requérant y était écrit incorrectement, à savoir « Goga » au lieu de « Gaga ».

Le Gouvernement conteste l’existence de la lettre prétendument envoyée à la Cour suprême en juillet 2001. Il affirme que le requérant n’a saisi cette juridiction que d’une lettre, dont il fournit la copie sans préciser toutefois la date de l’envoi, intitulée « Recours - Contestation en annulation » et enregistrée au greffe de la Cour suprême de justice le 7 septembre 2001.

Les 1 er et 23 juin 2001, le requérant demanda au parquet départemental de Cluj la révision de l’arrêt de condamnation, alléguant d’une part, que la citation à comparaître avait été erronée, et, d’autre part, une mauvaise interprétation des pièces du dossier. Le 2 août 2001, le parquet transmit le dossier au tribunal départemental de Cluj.

A l’audience du 25 septembre 2001, le requérant renonça à sa demande de révision, au motif qu’il était toujours en attente d’une copie de la motivation de l’arrêt du 27 février 2001 de la Cour suprême de justice. Il déclara vouloir introduire une nouvelle demande une fois que cette motivation lui serait disponible.

Selon les informations fournies par le Gouvernement, la motivation de l’arrêt du 27 février 2001 ne fut disponible pour les parties que le 22 août 2001. L’arrêt n’étant pas signifié au requérant, il se le procura par l’intermédiaire de sa famille en 2002.

Le 15 juillet 2002, le requérant forma une nouvelle demande de révision, réitérant les arguments énoncés précédemment.

Par un jugement du 18 novembre 2002, le tribunal départemental de Cluj rejeta la demande, au motif qu’aucun des motifs prévus par le code de procédure pénale pour justifier la révision d’un arrêt définitif n’était incident en l’espèce. Le tribunal mentionna également que le requérant aurait pu introduire une contestation en annulation contre l’arrêt en question.

Sur appel et recours du requérant, par deux arrêts des 16 janvier et 11 septembre 2003, la cour d’appel de Cluj-Napoca et la Cour suprême de justice confirmèrent le jugement du 18 novembre 2002.

Les demandes du requérant auprès du ministre de la justice et du procureur général en vue de l’introduction d’un recours en annulation contre l’arrêt de condamnation reçurent des réponses négatives.

Le 9 mai 2006, le requérant obtint une remise en liberté conditionnelle. II.

Le Gouvernement fournit les copies de nombreuses décisions des juridictions internes qui ont accueilli des contestations en annulation pour des erreurs de notification des citations à comparaître. EN DROIT I.

Le requérant se plaint d’avoir été condamné par contumace sans avoir eu l’opportunité de se défendre devant la Cour suprême de justice. Il invoque l’article 6 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; e) se faire assister gratuitement d’un interprète, s’il ne comprend pas ou ne parle pas la langue employée à l’audience. » A. Sur la recevabilité 1. Exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes a) Arguments des parties

Le Gouvernement excipe tout d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, au motif que le requérant n’a pas introduit une contestation en annulation, recours prévu par l’article 386 et suivants du code de procédure pénale.

Le Gouvernement relève qu’en droit interne, lorsqu’une personne a été condamnée in absentia , en violation des règles relatives à la notification des citations à comparaître, elle a à sa disposition une voie de recours extraordinaire, à savoir la contestation en annulation qui, si elle est déclarée recevable, entraîne l’annulation de l’arrêt définitif de condamnation et le réexamen du recours.

Le Gouvernement considère que ce recours était efficace et accessible, aussi bien en théorie qu’en pratique, car il s’agit d’un recours prévu spécifiquement pour le cas où un accusé allègue ne pas avoir eu connaissance de sa condamnation.

A cet égard, il fait valoir que les dispositions du code de procédure pénale précisant les conditions de recevabilité de cette voie de recours sont claires et qu’elles ont été confirmées par la jurisprudence des tribunaux internes.

Par conséquent, le Gouvernement invite la Cour à conclure que la contestation en annulation était une voie de recours efficace que le requérant a omis d’introduire dans le délai de dix jours à compter du début de l’exécution de la peine.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il expose qu’il a introduit une contestation en annulation immédiatement après son arrestation, mais que, par erreur, la Cour suprême de justice, au lieu de l’examiner, l’a requalifiée en demande de révision et l’a renvoyée au tribunal départemental de Cluj. Il ajoute qu’il n’a eu accès à la motivation de l’arrêt de condamnation que tardivement, plusieurs mois après le début de l’exécution de la peine. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 74, CEDH 1999-V).

Cependant, l’obligation découlant de l’article 35 se limite à celle de faire un usage normal des recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles. De plus, certaines circonstances particulières peuvent dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes qui s’offrent à lui ( Aksoy c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, p. 2276, § 52).

En l’espèce, la Cour note que le Gouvernement soutient que le requérant a omis d’introduire une contestation en annulation devant la Cour suprême de justice dans un délai de dix jours à compter du début de l’exécution de la peine. Elle note également que le requérant affirme avoir envoyé deux lettres à la Cour suprême, la première immédiatement après son arrestation le 9 mai 2001 et la seconde en juillet 2001.

Au sujet de ces deux lettres, la Cour observe que le Gouvernement ne conteste que l’existence de celle de juillet 2001. S’agissant de la première lettre, prétendument envoyée à la Cour suprême de justice un ou deux jours après le début de l’exécution de la peine, il en fournit une copie, sans préciser la date de son envoi. Cependant, il soutient que le requérant n’a pas formé de contestation en annulation dans le délai de dix jours prescrit par la loi. Or, la Cour rappelle qu’il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement d’une voie de recours interne d’en apporter la preuve ( Akdivar et autres , précité, p. 1211, § 68).

De surcroît, la Cour note que, bien que le requérant ait intitulé sa lettre « Recours - Contestation en annulation », la Cour suprême de justice a estimé, sans motiver sa décision, qu’il s’agissait d’une demande de révision et l’a envoyée au tribunal départemental, alors que la révision était une voie de recours clairement inefficace dans le cas du requérant.

Enfin, la Cour observe que le jour de l’arrestation du requérant, l’arrêt de condamnation n’était pas disponible pour les parties. Or, elle relève que l’arrêt contient un résumé des actes de procédure, dont l’accomplissement de la procédure de notification des citations à comparaître. En l’absence de ces informations, la Cour estime qu’il était déraisonnable d’exiger du requérant, qui n’était pas un professionnel du droit, qu’il formât, dans un délai particulièrement court, une contestation en annulation.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’on ne saurait reprocher au requérant, à l’instar du Gouvernement, de ne pas avoir tenté d’épuiser le recours prévu à l’article 386 du code de procédure pénale vu les circonstances particulières à la présente espèce.

Il s’ensuit que l’exception préliminaire du Gouvernement doit être rejetée. 2. Autres motifs d’irrecevabilité

La Cour constate ensuite que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond a) Arguments des parties

Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas prouvé qu’il n’était pas au courant de la date de l’examen du recours. A cet égard, il considère, d’une part, qu’il était invraisemblable que son ancienne épouse, qui avait reçu la citation à comparaître, ne l’en ait pas informé. D’autre part, il souligne que le requérant reconnaît avoir demandé des renseignements téléphoniques auprès du greffe de la Cour suprême de justice.

Le Gouvernement insiste ensuite sur le fait que le requérant s’est vu designer un avocat d’office qui a plaidé en faveur du rejet du recours du parquet.

Enfin, le Gouvernement estime que le droit interne offrait au requérant une chance réelle d’obtenir la réouverture du procès s’il avait introduit une contestation en annulation dans le délai prescrit par la loi.

Le requérant soutient qu’il n’était pas au courant de la date fixée par la Cour suprême de justice pour l’examen du recours. Il expose qu’après leur divorce il existait une situation conflictuelle entre lui et son ancienne épouse et que cette dernière ne l’avait pas informé de la date de l’audience.

Il soutient également qu’il n’a pas pu obtenir téléphoniquement les renseignements nécessaires, en raison d’une erreur de transcription de son nom sur la liste des audiences de la Cour suprême. Selon le requérant, la correspondance ultérieure avec le greffe de la Cour suprême confirmait cette erreur.

Le requérant allègue ensuite que la défense assurée par l’avocat commis d’office ne saurait passer pour efficace et adéquate.

Enfin, il réitère qu’il a introduit une contestation en annulation, mais que la Cour suprême a arbitrairement refusé de l’examiner et l’a renvoyée au tribunal départemental. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, quoique non mentionnée en termes exprès au paragraphe 1 de l’article 6, la faculté pour l’« accusé » de prendre part à l’audience découle de l’objet et du but de l’ensemble de l’article. Du reste, les alinéas c), d) et e) du paragraphe 3 reconnaissent à « tout accusé » le droit à « se défendre lui-même », « interroger ou faire interroger les témoins » et « se faire assister gratuitement d’un interprète, s’il ne comprend pas ou ne parle pas la langue employée à l’audience », ce qui ne se conçoit guère sans sa présence ( Colozza c. Italie , arrêt du 12 février 1985, série A n o 89, p. 14, § 27 et Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 81, CEDH 2006 ‑ ...).

Si une procédure se déroulant en l’absence du prévenu n’est pas en soi incompatible avec l’article 6 de la Convention, il demeure néanmoins qu’un déni de justice est constitué lorsqu’un individu condamné in absentia ne peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendu, sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit, alors qu’il n’est pas établi qu’il a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre, ou qu’il a eu l’intention de se soustraire à la justice ( Colozza, précité, p. 15, § 29 ; Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV, Medenica c. Suisse , n o 20491/92, § 55, CEDH 2001 ‑ VI ; Sejdovic , précité, § 82).

En l’espèce, la Cour note qu’il n’est nullement contesté que la notification de la citation à comparaître au domicile de l’ancienne épouse du requérant était la conséquence d’une erreur. Le Gouvernement soutient seulement que le requérant aurait pu être informé de la date de l’audience par d’autres moyens.

La Cour rappelle qu’aviser une personne du déroulement des poursuites intentées contre elle constitue un acte juridique d’une telle importance qu’il doit répondre à des conditions de forme et de fond propres à garantir l’exercice effectif des droits de l’accusé (voir, mutatis mutandis, T. c. Italie , arrêt du 12 octobre 1992, série A n o 245 ‑ C, p. 41, § 28). Une connaissance vague et non officielle, comme celle suggérée en l’espèce par le Gouvernement, ne saurait donc suffire.

Il s’ensuit que le requérant n’était pas dans la situation d’un inculpé atteint par une notification à personne et qui, de manière non équivoque, avait renoncé à comparaître et à se défendre.

S’agissant de la défense assurée par l’avocat commis d’office, la Cour relève que celui-ci a été désigné sur-le-champ, qu’il ne connaissait ni le dossier ni son client et qu’il n’a pas disposé du temps nécessaire pour se préparer puisque la Cour suprême a tranché le recours lors de la première et unique audience (voir, mutatis mutandis, Goddi c. Italie , arrêt du 9 avril 1984, série A n o 76, p. 12, § 27).

Il s’ensuit que la défense assurée par l’avocat commis d’office ne saurait passer pour efficace et adéquate.

Pour autant que le Gouvernement s’appuie sur la possibilité, pour le requérant, d’introduire une contestation en annulation, la Cour ne peut que réitérer les observations qu’elle a déjà formulées dans le cadre de l’exception préliminaire examinée ci-dessus.

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que le requérant, qui a été jugé par contumace par la Cour suprême de justice, et dont il n’a pas été démontré qu’il avait cherché à se soustraire à la justice ou qu’il avait renoncé de manière non équivoque au droit à comparaître, ne s’est pas vu offrir la possibilité d’obtenir qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendu dans le respect des droits de la défense, sur le bien-fondé des accusations portées à son encontre.

Partant, il y a eu en l’espèce violation de l’article 6 de la Convention. II.

S’agissant de l’illégalité alléguée de la mise en détention provisoire, la Cour note que le requérant a été placé en détention par une ordonnance du 4 octobre 1999 du parquet près la cour d’appel de Cluj-Napoca et qu’il a été mis en liberté le 3 décembre 1999.

La Cour observe que l’ordonnance de mise en détention provisoire date du 4 octobre 1999, soit plus de six mois avant la date de l’introduction de la requête, le 21 juillet 2001. Il s’ensuit que ce grief est tardif ( mutatis mutandis, Mujea c. Roumanie , n o 44696/98, décision du 10 septembre 2002).

Quant à l’illégalité alléguée de l’incarcération en vue de purger la peine, la Cour note qu’elle a eu lieu en vertu de l’arrêt définitif de la Cour suprême de justice du 27 février 2001. Dès lors, elle constate que le requérant a été détenu après condamnation par un tribunal compétent, privation de liberté qui est autorisée par l’article 5 § 1 a) de la Convention.

Par ailleurs, dans la mesure où le requérant soutiendrait que sa détention n’était pas « régulière » en raison de son absence lors de l’examen du recours, la Cour rappelle que la substance de ce grief a déjà été examinée sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

Ce grief doit donc être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 15 738,91 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi, consistant en la perte des salaires entre 1999 et 2006. Il réclame aussi le versement de 300 000 EUR au titre du préjudice moral. Il expose qu’en raison de la détention sa santé s’est dégradée et qu’il ne peut plus occuper un poste à haute responsabilité dans son travail.

Le Gouvernement prie la Cour de rejeter ces prétentions, estimant qu’elles ne sont pas justifiées et n’ont aucun lien de causalité avec les violations alléguées de la Convention.

La Cour estime d’abord que lorsqu’un particulier a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, comme en l’espèce, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l’intéressé représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, Sejdovic , précité, § 126).

La Cour relève ensuite que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que le requérant n’a pu jouir des garanties de l’article 6. Elle ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que l’intéressé a subi une perte de chances (voir, mutatis mutandis, Colozza , p. 17, § 38). A quoi s’ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle alloue au requérant 5 000 EUR, tous chefs de préjudice confondus. B. Frais et dépens

Le requérant demande 315,05 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 2 880,53 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

S’agissant de la procédure devant les juridictions internes, il fournit des quittances attestant le versement de 830 lei roumains (RON) d’honoraires à des avocats et de 7,50 RON de frais de justice, soit au total environ 237 EUR. Quant à la procédure devant la Cour, le requérant fournit la copie d’un contrat d’assistance judiciaire d’un montant de 2 300 EUR et des quittances attestant le paiement de 32,80 RON (soit, environ 10 EUR) de frais de poste.

Le Gouvernement conteste en partie les sommes réclamées, exposant que le requérant n’a pas fourni de justificatifs.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce, la Cour note que le requérant n’a pas fourni de justificatif attestant le versement de l’ensemble des sommes réclamées. En outre, elle relève que le requérant a bénéficié de 850 EUR d’aide judiciaire du Conseil de l’Europe.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant 1 500 EUR tous frais confondus, moins les 850 EUR perçus au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, qui sont à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour les dommages matériel et moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, moins les 850 EUR (huit cent cinquante euros) perçus du Conseil de l’Europe au titre de l’ assistance judiciaire ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ou de taxe sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 mars 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président