CASE OF LAPUSAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul se plânge în special de faptul că arestarea sa preventivă și imposibilitatea, datorită situației în care s-a aflat, de a contesta în mod efectiv prelungirea arestării său, au adus atingere art. 5 alin. 3 și 4 din Convenție.

La 22 martie 2007 Curtea a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe articolele 5 alin. 3 și 4. Prevalându-se de dispozițiile

Printr-o ordonanță din 17 februarie 2003 procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de treizeci de zile, care urma să expire la 18 martie 2003. Reclamantul a fost informat că era bănuit de trafic de persoane, ținând cont de faptul că în aprilie 2002 a racolat, făcându-le promisiuni mincinoase, o femeie de douăzeci și opt de ani și două adolescente în vârstă de șaisprezece ani și le-a obligat să se prostitueze în Germania.

Reclamantul a fost închis în arestul Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița-Năsăud.

La 4 martie 2003, Parchetul a cerut Tribunalului din Bistrița-Năsăud prelungirea arestării reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile pentru a putea audia mai mulți martori.

Printr-o încheiere din 17 martie 2003 Tribunalul a admis această cerere, pe care a considerat-o întemeiată și, în prezența reclamantului și a avocatului său numit din oficiu, a prelungit durata arestării preventive până la 16 aprilie 2003.

La 19 martie 2003, încheierea din 17 martie 2003 a fost notificată reclamantului care, la 20 martie 2003, a formulat o cerere de recurs și a cerut eliberarea sa.

La 24 martie 2003 Tribunalul a înregistrat recursul reclamantului. La 25 martie 2003 a trimis dosarul la Curtea de Apel Cluj, competentă să statueze asupra recursului. La 11 aprilie 2003 dosarul a fost înscris pe rolul Curții de Apel și s-a stabilit termenul la 23 aprilie 2003.

Reclamantul nu a compărut la termenul menționat anterior deoarece, așa cum reiese din dosar, citația a fost trimisă la arestul Inspectoratului Județean de Poliție din Cluj și nu din Bistrița-Năsăud, unde interesatul era în arest. Un alt avocat a fost numit din oficiu să-l reprezinte în fața Curții de Apel. Audiat de aceasta, acest avocat, care l-a apărat pe reclamant numai cu acest prilej, a lăsat la aprecierea judecătorilor oportunitatea admiterii sau neadmiterii recursului și cererii de eliberare, dat fiind că reclamantul nu le motivase. Curtea de Apel a respins recursul reclamantului printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 2003, pe motiv că ancheta penală era în curs și punerea în libertate a interesatului reprezenta un pericol pentru ordinea publică.

La o dată neprecizată Parchetul a cerut Tribunalului o nouă prelungire a arestării interesatului. Printr-o încheiere din 15 aprilie 2003, Tribunalul Bistrița-Năsăud a admis cererea Parchetului și a prelungit arestarea reclamantului pe o perioadă de treizeci de zile începând din 16 aprilie 2003. La 14 mai și 12 iunie 2003 Tribunalul a prelungit arestarea preventivă a reclamantului, de fiecare dată pentru o perioadă de treizeci de zile.

Printr-un rechizitoriu din 11 iulie 2003 reclamantul a fost trimis în fața Tribunalului Bistrița-Năsăud sub acuzația de trafic de persoane.

La ședință instanța a audiat reclamantul, un coacuzat, victimele și mai mulți martori ai acuzării și ai apărării. Reclamantul a fost asistat de un avocat numit din oficiu de-a lungul întregului proces.

Printr-o decizie din 22 martie 2004, Tribunalul a condamnat reclamantul la trei ani și șase luni de închisoare. Bazându-se pe probele strânse cu prilejul anchetei penale și al audierii, instanța a reținut că elementele constitutive ale traficului de persoane erau reunite în cazul în speță, în măsura în care din dosar reieșea că reclamantul dusese victimele în Germania, unde le-a constrâns să se prostitueze.

Reclamantul și Parchetul a apelat această decizie. Reclamantul a cerut achitarea sa sau, în subordine, aplicarea pedepsei minime prevăzută de lege. Printr-o decizie din 16 iunie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul reclamantului, l-a admis pe cel al Parchetului și a condamnat reclamantul la șase ani de închisoare. Ea a considerat că instanța inferioară a încadrat corect faptele, dar că pedeapsa trebuia majorată datorită stării de recidivă a reclamantului.

Reclamantul și Parchetul au înaintat recurs în anulare. Recursul a menționat că elementul material al infracțiunii nu era stabilit în cazul în speță și a cerut în subordine instanței să-i micșoreze pedeapsa. Printr-o decizie definitivă din 3 noiembrie 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul și a confirmat decizia Curții de Apel.

Printr-o decizie din 6 iunie 2005 Tribunalul Bistrița-Năsăud a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind revizuirea deciziei definitive din 3 noiembrie 2004 citată anterior.

La 4 ianuarie 2007, reclamantul a fost pus în libertate.

Dispozițiile codului de procedură penală («

Încheierea este supusă recursului (...). Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanța consideră necesar. »

Celelalte articole pertinene ale CPP figurează în Hotărârea

Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 de modificare a CPP și publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003 a modificat astfel partea pertinentă a art. 159 din codul citat anterior:

Articolul 149¹ din CPP introdus prin Legea nr. 281 citată anterior și modificat de Ordonanța Guvernului nr. 109/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003, prevede că judecătorul este singurul competent să dispună arestarea.

Reclamantul invocă faptul că nu a fost adus în fața unui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuțiilor judiciare «

Reclamantul afirmă că nu a fost adus în fața unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit cu exercitarea atribuțiilor judiciare imediat după arestarea sa preventivă dispusă prin ordonanță de procuror.

Guvernul admite că în cauză legalitatea arestării preventive a reclamantului a fost examinată pentru prima dată de o instanță la 17 martie 2003, adică la o lună de la arestarea preventivă a interesatului. Cu toate acestea, el consideră că mai multe elemente sunt de luat în considerare în aprecierea

Curtea amintește că a considerat deja că procurorul nu este un magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare în înțelesul art. 5 alin. 3 din Convenție și că la vremea comiterii faptelor dreptul intern nu prevedea efectuarea controlului automat al arestării «

Curtea constată că în cazul în speță arestarea preventivă a reclamantului a fost decisă printr-o ordonanță a procurorului din 17 februarie 2003 și că de-abia la 17 martie 2003, adică după o lună, legitimitatea și temeinicia acestei arestări preventive au fost examinate de magistrații titulari ai puterilor judiciare, și anume judecătorii de la Tribunalul Bistrița-Năsăud, așa cum prevede articolul 5 alin. 3 citat anterior (

Curtea amintește de asemenea că controlul judiciar al arestării trebuie să se facă automat. Nu poate fi urmarea unei cereri formulată în prealabil de deținut (

Curtea nu vede în prezenta cauză niciun motiv care să justifice reținerea reclamantului timp de o lună înainte de a-l cita în fața unui judecător sau a unui alt magistrat îndeplinind cerințele paragrafului 3 al art. 5 citat anterior. Ia act de modificarea, ulterior faptelor, dreptului intern pertinent prin Ordonanța Guvernului nr. 109/2003, dar consideră că această evoluție legislativă nu poate avea consecințe asupra examinării în cazul în speță a capătului de cerere formulat de reclamant.

Reiese că în prezenta cauză reclamantul nu a fost «

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 alin. 3 din Convenție.

Reclamantul consideră că instanța nu a statuat în termen scurt asupra legalității arestării sale preventive, durata procesului de recurs împotriva încheierii din 17 martie 2003 părându-i-se exagerată. El invocă de asemenea, potrivit art. 6 din Convenție, o atingere adusă drepturilor sale la apărare, deoarece era absent la termenul consacrat examinării recursului său din 23 aprilie 2003.

În măsura în care capetele de cerere ale reclamantului s-au întemeiat pe procedura prin care el contesta o decizie de prelungire a arestării preventive (

Curtea constată că plângerea reclamantului cuprinde două laturi, una privind cerința «

În privința capătului de cerere privind cerința «

Reclamantul consideră că Curtea de Apel nu a examinat recursul său înpotriva încheierii din 17 martie 2003 într-un «

Guvernul admite că statului îi revine sarcina de a institui o procedură judiciară rapidă, permițând să se ajungă la un control al legalității detenției interesatului și subliniază că respectarea acestor cerințe trebuie apreciază la fiecare caz în parte. În opinia sa, termenul de treizeci de zile care s-a scurs în cazul în speță între data înregistrării recursului reclamantului și 23 aprilie 2003, data deciziei Curții de Apel Cluj, nu ar putea fi considerat drept excesiv. Guvernul adaugă faptul că acest termen a fost determinat de necesitatea de a trimite dosarul instanței de fond la Curtea de Apel și de necesitatea de a permite prezentarea părților. El relevă de asemenea că Curtea de Apel nu a dispus nicio amânare a cauzei.

Guvernul constată de altfel că în cazul în speță Curtea de Apel nu era chemată să examineze în primă instanță temeinicia arestării preventive a reclamantului, ci numai să verifice decizia tribunalului. Citând cauzele

Guvernul subliniază în fine schimbările legislative introduse de Legea nr. 281/2003 citată anterior, în baza cărora recursul împotriva unei sentințe de prelungire a arestării preventive trebuie examinat înainte de expirarea acesteia.

Curtea amintește că garantând persoanelor arestate sau deținute un recurs pentru a contesta legalitatea privării lor de libertate, art. 5 alin. 4 din Convenție consacră de asemenea dreptul acestora, în urma instituirii unei asemenea proceduri, de a obține în termen scurt o hotărâre judecătorească privind legalitatea detenției lor și punând capăt privării lor de libertate dacă se dovedește ilegală (a se vedea, de exemplu,

În cazul în speță, printr-o decizie din 17 martie 2003, Tribunalul Bistrița-Năsăud a prelungit arestarea preventivă a reclamantului cu treizeci de zile. La 24 martie 2003, acesta din urmă a înaintat un recurs împotriva acestei decizii, recurs respins de Curtea de Apel Cluj la 23 aprilie 2003, adică treizeci de zile mai târziu (paragraful 12 de mai sus). Între timp, la 15 aprilie 2003, Tribunalul a prelungit din nou arestarea preventivă a reclamantului cu treizeci de zile.

Curtea relevă că atunci când arestarea preventivă a fost dispusă de instanța competentă, această arestare trebuie, în principiu, să fie considerată ca fiind legală și nu arbitrară, cu atât mai mult cu cât în dreptul intern se poate face recurs. Acest recurs oferă interesatului garanții suplimentare pentru a evalua necesitatea prelungirii arestării preventive (

Tribunalul din Bistrița-Năsăud care a prelungit arestarea preventivă a reclamantului este o instanță în înțelesul art. 5 alin. 4 din Convenție. Atunci când a luat hotărârea de prelungire a arestării preventive acest tribunal a examinat și reînnoit legalitatea acestei măsuri. A făcut același lucru la 15 aprilie 2003, când a prelungit încă o dată, timp de treizeci de zile, arestarea preventivă a reclamantului. Recursul reclamantului în fața Curții de Apel împotriva deciziei din 17 martie 2003 constituia o garanție suplimentară pentru a verifica dacă hotărârea de a prelungi arestarea preventivă era necesară. În aceste împrejurări, deși era de dorit ca procedura în fața Curții de Apel să fie mai lungă, Curtea consideră că, pe ansamblu, procedura de prelungire a arestării preventive a reclamantului nu a adus atingere dreptului său garantat de art. 5 alin. 4 din Convenție.

Reiese că acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea

Asupra temeiniciei cauzei

Curtea constată că plângerea întemeiată pe art. 5 alin. 4 din Convenție privind neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în fața Curții de Apel nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Reclamantul invocă faptul că autoritățile interne au refuzat să asigure prezența sa la termenul din 23 aprilie 2003 în fața Curții de Apel din Cluj, chemată să statueze asupra recursului său împotriva hotărârii de prelungire a arestării sale preventive.

Guvernul contestă această susținere. El constată că procedura în fața Curții de Apel a făcut obiectul unei singure ședințe, în timpul căreia avocatul numit din oficiu pentru reclamant și reprezentantul Parchetului au fost audiați. El relevă că Curtea de Apel a considerat că prezența reclamantului la ședință nu era necesară și că oricum acesta din urmă a fost audiat de Tribunalul care a statuat în primă instanță. Guvernul subliniază în fine schimbările legislative introduse de Legea nr. 281/2003 citată anterior, în baza cărora prezența inculpatului este prevăzută cu ocazia examinării recursului.

Curtea amintește că potrivit art. 5 alin. 4 persoanele arestate sau deținute au dreptul la o examinare a respectării cerințelor de procedură și de fond necesare «

În cauză Curtea constată că audierea în fața Curții de Apel din 23 aprilie 2003 privea recursul introdus de reclamant împotriva hotărârii Tribunalului de prelungire, la cererea Parchetului, a arestului său preventiv. Dreptul reclamantului de a inainta recurs împotriva acestei hotărâri nu provoacă controversă între părți.

Curtea constată că dispozițiile pertinente ale codului de procedură penală în vigoare la vremea comiterii faptelor nu prevedea prezența obligatorie a acuzatului, asistat de un avocat, decât în caz de hotărâre privind prelungirea arestării sale preventive și că prezența sa cu ocazia examinării unui recurs împotriva unei asemenea hotărâri nu era cerută decât dacă instanța considera că era necesar (paragraful 21 de mai sus). Or, Curtea de Apel a citat reclamantul să compară, deși a trimis citația la o altă închisoare decât cea unde era deținut

Curtea reiterează că un stat care posedă un recurs împotriva hotărârilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde interesaților aceleași garanții în apel ca și în primă instanță. Prin urmare, ea consideră că prezența reclamantului și a avocatului său la ședința în fața Tribunalului nu scutea statul de obligația de a asigura și prezența personală a interesatului în fața Curții de apel sau, la nevoie, pe cea a reprezentantului său, pentru a asigura egalitatea de arme cu procurorul care, prezent la audiere, a cerut menținerea stării de arest (a se vedea,

În privința felului în care avocatul numit din oficiu a apărat interesele reclamantului, Curtea constată că, cu ocazia audierii din 23 aprilie 2003, el îl reprezenta pentru prima dată și că a lăsat la aprecierea curții dacă va admite sau nu recursul și cererea de eliberare a clientului său. Această atitudine poate da naștere la îndoieli în privința cunoașterii, de către avocatul respectiv, a dosarului și a capacității sale de a contesta eficient legalitatea arestării reclamantului.

Pe baza acestor circumstanțe, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat în fața Curții de Apel de o apărare efectivă (a se vedea,

Prin urmare, neasigurând reclamantului participarea adecvată la audiere, autoritățile interne l-au privat de posibilitatea de a combate cum trebuie motivele prezentate de Parchet pentru a justifica menținerea stării sale de detenție.

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 alin. 4 din Convenție.

Curtea trebuie să amintească faptul că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. În primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor le revine sarcina de a interpreta legislația internă, rolul Curții limitându-se la a verifica compatibilitatea efectelor unei asemenea interpretări cu Convenția. Într-adevăr, Curții nu-i revine sarcina de a cunoaște erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță, decât dacă și în măsura în care acestea ar putea aduce atingere drepturilor și libertăților apărate de Convenție (a se vedea Hotărârea

Curtea constată că reclamantul a beneficiat de un proces în contradictoriu în cursul căruia a putut prezenta probele pe care le considera pertinente. Ea a putut de asemenea să interogheze martorii acuzării și să prezinte martori ai apărării. Instanțele naționale au pronunțat hotărâri motivate întemeiate pe probele administrate la dosar pe care le considerau suficiente pentru a demonstra vinovăția sa. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat.

Curtea constată că art. 6 din Convenție nu impune statelor să asigure înregistrarea integrală a tuturor proceselor ce au loc la instanțele lor. În plus, dreptul de a alege un avocat poate fi exercitat de un acuzat cu singura condiție de a avea mijloacele de a-l plăti (

Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 50.000 euro cu titlu de prejudiciu material și moral pe care l-ar fi suferit. El declară că, în timpul detenției sale, starea sa de sănătate s-a deteriorat și că trebuie și astăzi să urmeze un tratament medical. El invocă în plus faptul că condițiile sale de viață s-au degradat, că a fost constrâns că-și vândă apartamentul și că astăzi îi este greu să-și găsească un loc de muncă din cauza trecutului său judiciar.

Guvernul roagă Curtea să respingă aceste pretenții, considerând că nu au fost justificate și că nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale Convenției. El consideră de asemenea că suma cerută este excesivă comparativ cu jurisprudența Curții în materie de stare de detenție ilegală și că constatarea încălcării Convenției ar putea constitui în sine o satisfacție echitabilă.

Curtea relevă că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în cauză în încălcarea art. 5 alin. 3 și 4. În ceea ce privește prejudiciul material, ea constată că reclamantul nu l-a exprimat în cifre și că nu există o legătură de cauzalitate între faptele ce l-au făcut să concluzioneze că s-a încălcat Convenția și prejudiciul material a cărui despăgubire o cere reclamantul. Prin urmare, ea respinge această cerere.

Curtea consideră totuși că reclamantul a suferit pe nedrept un prejudiciu moral incontestabil, pe care constatarea încălcării indicată în prezenta hotărâre nu ar putea să-l remedieze. Statând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, îi alocă 1.000 euro pentru prejudiciul moral.

Reclamantul nu cere rambursarea costurilor și cheltuielilor.

declară cererea admisibilă în privința capetelor de cerere întemeiate pe art. 5 alin. 3 și 5 alin. 4 din Convenție, referitoare la neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în fața Curții de Apel și inadmisibilă pentru rest ;

hotărăște că s-a încălcat art. 5 alin. 3 din Convenție;

hotărăște că s-a încălcat art. 5 alin. 4 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.