CASE OF HUSSAIN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 12338/02, introdusă împotriva României, prin care un cetățean irakian, domnul Emad Abdul Amir Hussain

Guvernul român

Reclamantul se plânge îndeosebi cu privire la absența unei anchete efective cu privire la pretinderile sale legate de tratamente rele aplicate de indivizi și de detenția sa la centrul de tranzit al aeroportului Otopeni din data de 1 până la 17 august 2001 (articolele 3 și 5 alineatul 1 f) al Convenției ).

Le 5 ianuarie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispozițiile articolului 29 alineatul 3 al Convenției, ea a decis că admisibilitatea, si fondul cauzei vor fi examinate în același timp.

Aceasta a decis de asemenea să indice Guvernului, în aplicarea articolului 39 din regulament, că ar fi fost de dorit în interesul părților și a bunei desfășurări a procedurii, să nu îndepărteze reclamantul de pe teritoriu până la noi ordine.

În virtutea articolului 41 din regulament, aceasta a decis în plus să trateze cauza în mod prioritar.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus obiecții scrise (articolul 59

Reclamantul este un cetățean irakian născut în anul 1956 și locuitor al orașului București.

A intrat în România în 1977, în posesia unei vize care i-a fost reînnoită în mod regulat până la 26 octombrie 1999, dată la care documentele sale i-ar fi fost furate. A rămas de atunci pe teritoriul român fără titlu de sejur valabil. Este tatăl a doi copii care s-au născut respectiv în 1987 și 1989 din relația sa de concubinaj cu o cetățeancă română. Pretinde că este singurul care se ocupă de copii de vreme ce s-ar fi despărțit de mama lor în 1999 și că aceasta ar locui din 2000 în străinătate.

Potrivit reclamantului, începând cu 1999, acesta a fost urmărit în stradă, amenințat și agresat în nenumărate reprize de concubina sa și de terți la instigarea acesteia.

Plângerea penală împotriva fostei concubine a reclamantului

La 22 iulie 1999, reclamantul a depus plângere la comisariatul de poliție împotriva fostei sale concubine pentru acte de violență împotriva lui în iulie 1999.

La 26 octombrie și 8 decembrie 2000, ca urmare a unei cereri a reclamantului, parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din București a informat interesatul că examinarea plângerii sale se prelungea și că o completare de anchetă fusese ordonată polițiștilor.

Plângere penală împotriva fostei concubine a reclamantului și a unui terț

La 19 noiembrie 1999, reclamantul a depus la comisariatul de poliție o plângere penală împotriva fostei sale concubine și a unui terț pe care l-a considerat că a fost incitat de prima să îl amenințe și să o lovească pe fiica sa minoră, ceea ce s-ar fi întâmplat în aceeași zi .

La 14 decembrie 1999, agenții de poliție au audiat reclamantul la comisariat. Reclamantul spune că se hotărâse cu această ocazie să nu se mai prezinte la comisariat pe motiv că n-ar fi fost corect tratat.

Guvernul a relatat urmarea anchetei fără a furniza documente de sprijin. Potrivit lui, la 11 februarie 2000, fosta concubină a reclamantului a fost interogată. La 17 aprilie și 11 decembrie 2000, comisariatul l-a convocat pe acesta pentru a-i cere informații suplimentare despre incidentul din 19 noiembrie 1999. Reclamantul ar fi refuzat de asemenea să se prezinte.

Potrivit Guvernului, la 1 august 2001 reclamantul a fost din nou interogat.

La o dată neprecizată, cauza a fost trimisă în fața tribunalului de primă instanță din București.

Reclamantul și fiica sa minoră au fost citați în fața tribunalului de primă instanță la 26 noiembrie 2002.

Printr-o scrisoare din 16 noiembrie 2002, adresată grefei Curții, reclamantul precizează că fiica sa și el nu aveau intenția de a se prezenta în fața tribunalului, jurisdicțiile române neinspirându-le încredere.

Printr-o scrisoare din 20 ianuarie 2003, acesta a informat grefa că el și fiica sa fuseseră din nou citați să se prezinte în fața tribunalului la 17

Printr-o sentință din 17 decembrie 2002, din care o copie a fost depusă la dosar, tribunalul de primă instanță din București, în temeiul absenței îndelungate a victimelor la audierile succesive, a pus capăt procesului penal în virtutea articolelor 10 h), 11 alineatul 2 b) și 284

Din piesele de la dosar nu reiese că reclamantul ar fi introdus un recurs împotriva acestei sentințe.

Plângerea penală împotriva altor terți

La 18 aprilie 2000, reclamantul ar fi fost atacat în stradă de două persoane necunoscute care, ieșind dintr-un automobil, l-ar fi lovit în față și la picioare. În aceeași zi, acesta s-ar fi prezentat la serviciul de urgență al spitalului unde i-a fost suturată buza superioară.

Ca urmare a unui examen medical la 12 octombrie 2000, un medic din serviciul de neurochirurgie al spitalului de urgență ar fi eliberat reclamantului un certificat medical unde stabilește diagnosticul următor :

La 18 octombrie 2000, un medic de la secția de ortopedie a spitalului de urgență a eliberat reclamantului un certificat medical care stipula următorul diagnostic :

Același certificat preciza

La 9 noiembrie 2000, reclamantul a sesizat parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din București printr-o plângere penală pentru agresiunile la care a fost victimă.

La 18 decembrie 2000, cauza a fost trimisă la comisariatul de poliție.

La 18 iulie 2001, ca urmare a unei cereri a reclamantului parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din București a informat interesatul că o completare de anchetă fusese ordonată polițiștilor .

Printr-o scrisoare din 30 iulie 2001, depusă la dosar, comisariatul de poliția a invitat reclamantul să se prezinte la secție

Potrivi reclamantului era vorba de plângerea sa din 9 noiembrie 2000, trimisă la comisariatul de poliție la data de 18 decembrie 2000 (paragrafele 27 și 28 de mai sus).

Potrivit Guvernului, convocarea purta asupra plângerii din 19

Evenimentele care au urmat au făcut obiectul unei controverse între părți.

Versiunea reclamantului

Reclamantul afirmă că s-a prezentat la sediul comisariatului la 1

Versiunea Guvernului

Potrivit Guvernului, reclamantul a fost invitat la comisariatul de poliție pentru a furniza autorităților însărcinate cu ancheta informații suplimentare cu privire la evenimentele din 19 noiembrie 1999. Cu această ocazie, el a fost interogat. În timpul audierilor, polițiștii au constatat că reclamantul nu dispunea de un permis de sejur valabil și au contactat departamentul pentru străini pentru a regla situația acestuia. Nedispunând de un document de călătorie, acesta a fost cazat la centrul de tranzit al aeroportului Otopeni. În aceeași zi, autoritățile au solicitat de asemenea asistența ambasadei Irakului la București pentru a obține eliberarea unui document de călătorie, si a precizărilor posibilităților de repatriere.

La 1 august 2001, reclamantul a fost condus la centrul de tranzit al aeroportului internațional din București-Otopeni în vederea îndepărtării sale de pe teritoriu.

Fiind vorba de situația reclamantului, Guvernul a furnizat o copie a documentului din 1 august 2001 prin care direcția de înregistrare informatică a persoanelor informa direcția pentru străini că, drept urmare a unui control în cadrul prevenirii sejururilor ilegale ale cetățenilor străini, reclamantul fusese identificat și însoțit la sediul direcției pentru clarificarea situației sale. În același document ea propunea să însoțească reclamantul și să îl cazeze la centrul din Otopeni până la identificarea posibilităților de repatriere, să solicite asistența ambasadei Irakului la București în vederea eliberării unui document de călătorie și, după ieșirea reclamantului din țară să ia o decizie de interdicție pentru intrarea pe teritoriu pentru o perioadă de doi ani și șase luni.

Reclamantul nu a primit notificare pentru nici o decizie privind plasarea sa în centru. Potrivit acestuia, acesta ar fi fost dus încătușat și ar fi rămas fără informații despre copiii săi timp de câteva ore .

La 17 august 2001, a părăsit centrul, pe motivul cererii sale de statut de refugiat (vezi punctul D de mai jos).

La 9 august 2001, reclamantul a solicitat pe lângă oficiul național pentru refugiați («

Printr-o decizie din 15 august 2001, oficiul a respins cererea, reținând că reclamantul nu dovedise să fi făcut obiectul persecuțiilor și că lucrarea sa era confuză și așadar lipsită de credibilitate.

La 16 august 2001, reclamantul a format opoziție în fața tribunalului de primă instanță din București împotriva deciziei de respingere.

O audiere a avut loc la 30 august 2001. Reclamantul, deși citat în mod regulat să se prezinte în fața tribunalului, nu s-a prezentat. Printr-o sentință din aceeași zi, purtând mențiunea «

La 9 septembrie 1999, reclamantul, în calitate de reprezentant al unei societăți comerciale, a sesizat tribunalul județean București cu privire la o acțiune cu hotărâre provizorie împotriva fostei sale concubine, pentru a se vedea reintegrat într-un apartament pe care aceasta din urmă i-l închiriase..

Printr-o sentință din 18 noiembrie 1999, tribunalul județean a respins acțiunea, constatând că societatea reprezentată de reclamant nu plătise chiria.

Reclamantul pretinde că ar fi introdus apel împotriva acestei sentințe dar a renunțat ulterior la acest recurs din cauza lipsei sale de încredere în jurisdicții.

Printr-o scrisoare din 13 decembrie 2005, autoritatea pentru străini a informat Guvernul cu privire la situația reclamantului :

în observațiile sale din 19 februarie 2007, Guvernul a precizat următoarele :

Prevederile pertinente ale Codului de procedură penală se citesc după cum urmează

Prin urmare, articolul 5 al Legii 29 din 7 noiembrie 1990 cu privire la contenciosul administrativ, abrogată de legea nr. 554/2004, prevedea, pentru persoana care contestă un act al unei autorități administrative, obligația de a urma procedura prealabilă înainte de a sesiza tribunalul.

Ordonanța nr.

Dispozițiile pertinente ale Legii nr. 123 din 2 aprilie 2001 asupra statutului străinilor în România, publicată în Buletinul oficial din 3 aprilie 2001 și abrogată de Ordonanța de Guvern nr. 194 din 12

Străinul care nu se conformează cu prevederile articolului 17 (...) poate fi trimis de pe teritoriu către țara sa de origine (...)

Măsura de îndepărtare este luată de ministerul Internelor. Organele sale teritoriale pun viza de ieșire pe documentele de călătorie.

Până la punerea în execuție a măsurii prevăzute la cel de-al doilea paragraf, străinul care nu dispune de un document de călătorie valabil și nici de mijloace financiare este găzduit în centre special amenajate în acest scop de către ministerul de Interne.

Decizia Guvernului nr. 476 din 17 mai 2001 asupra modalităților de aplicare a legii 123 din 2 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial din 29 mai 2001 și abrogată prin Ordonanța Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 prevedea printre altele

Străinii despre care se constată că stau în mod ilegal pe teritoriul României pot fi găzduiți temporar în centre special amenajate (...)

Cazarea este stabilită de direcția generală de înregistrare informatică a persoanelor..

Centrele sunt create, organizate, autorizate pe planul sanitar de către direcțiile de sănătate publică, amenajate și echipate astfel încât să ofere condiții corespunzătoare de cazare, hrană, asistență medicală, și igienă personală, pentru următoarele categorii de străini

durata de cazare temporară fixată printr-o decizie a direcției generale pentru înregistrarea informatizată a persoanelor nu poate depăși în principiu trei luni.

Prelungirea duratei de cazare temporară după trecerea acestui termen nu poate avea loc decât în virtutea unei decizii motivate a direcției.

Motivul cazării precum și drepturile și obligațiile străinilor implicate de această măsură le sunt comunicate în scris. »

Prevederile pertinente ale ordonanței de urgență nr. 194 din 12

Ordinul de părăsire a teritoriului este constituit prin decizia autorității pentru străini (...) care obligă un străin să părăsească teritoriul României în următoarele termene

Termenele prevăzute la paragraful 1 sunt calculate începând cu data la care ordinul de a părăsi teritoriul a fost comunicat persoanei implicate, în condițiile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență. »

Comunicarea ordinului de părăsire a teritoriului este realizată de către autoritatea pentru străini. (...).

Ordinul de părăsire a teritoriului este redactat în două exemplare, în română și într-o limbă internațională .

Dacă străinul este prezent, un exemplar al ordinului îi este remis în baza unei semnături (...)

Dacă nu este prezent, comunicarea ordinului se face după cum urmează :

Ordinul de părăsire a țării poate fi contestat într-un termen de zece zile lucrătoare începând de la data comunicării sale, în fața curții de apel. (...) Hotărârea curții de apel este definitivă.

Exercitarea căii de recurs prevăzută la paragraful 1 suspendă executarea ordinului de părăsire a teritoriului.

Secțiunea 5 din acest capitol prevede, în articolele sale de la 93 la 97, procedura privind plasarea străinilor într-un centru special l

Guvernul a prezentat Curții că în cursul anului 2002, un anumit Y.W. sesizase tribunalul de primă instanță din București cu privire la o acțiune împotriva direcției de înregistrare informatizată a persoanelor, în vederea anulării unei decizii prin care reținuse la 3

Printr-o sentință din 9 mai 2002, tribunalul județean din București a respins acțiunea, pe motiv că procedura prealabilă prevăzută articolul 5 din legea 29/1990 privind contenciosul administrativ nu fusese observată în speță.

Într-un raport din septembrie 2005, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (HCR) a reînnoit recomandările sale adresate Statelor invitându-le să raporteze introducerea măsurilor care ar fi putut să-i aducă în situația de a alunga persoanele originare din Irak. Potrivit acestui raport, pentru solicitanții de azil care nu au fost recunoscuți ca refugiați, trebuie să fie propuse anumite forme de protecție în acord cu principiile internaționale ale drepturilor omului. HCR a subliniat că nu a încurajat niciodată întoarcerile în orice regiune a Irakului, date fiind problemele de securitate.

Reclamantul pretinde că parchetul nu a examinat plângerile depuse de el împotriva terților pe care îi acuza că l-au agresat. Acesta invocă în substanță articolul 3 al Convenției sub contextul procedural. Această prevedere este formulată astfel:

Asupra plângerii penale privind evenimentele din 19 noiembrie 1999 (paragrafele 13-22 de mai sus)

Curtea constată că printr-o sentință din 17 decembrie 2002, tribunalul de primă instanță din București a pus capăt procesului penal din cauza absenței nejustificate a reclamantului și a fiicei sale la două audieri succesive .

Rezultă că cererea referitoare la această plângere penală trebuie să fie respinsă, în aplicarea articolului 35 alineatele 1 și 4 ale Convenției, pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Asupra celorlalte plângeri penale

Curtea constată că cererea purtând asupra plângerilor penale privind incidentele din iulie 1999 și din 18 aprilie și 18 octombrie 2000 nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Tezele părților

Guvernul relevă că drept urmare plângerii depuse de reclamant la 19 noiembrie 1999 pe lângă comisariatul de poliție, o anchetă a fost realizată iar cererile supuse au fost examinate în mod serios de către autorități.

Conform Guvernului, majoritatea acestor demersuri nu au fost duse la bun sfârșit din cauza atitudinii reclamantului, care a refuzat să se prezinte la comisariatul de poliție și care nu a furnizat informații.

Guvernul adaugă că, în măsura în care apar anumite informații ale reclamantului și în care presupusele infracțiuni erau de competența tribunalului de primă instanță, afacerea a fost înscrisă pe rolul acestuia. Totodată, dată fiind absența manifestului de interes al reclamantului și ținând cont de prevederile legale asupra acestor infracțiuni, care acordă o importanță deosebită voinței părții lezate de a urma procedura penală, tribunalul a pus capăt acestui proces. .

Ancheta ar fi fost efectivă, în măsura în care demersurile autorităților ar fi vizat la verificarea veracității afirmațiilor reclamantului. Aceasta ar fi fost de asemenea eficientă, s-ar fi desfășurat într-un termen rezonabil și ar fi dus la rezultate tangibile Ținând cont de atitudinea reclamantului, faptul că rezultatul anchetei nu a stabilit culpabilitatea persoanelor vizate nu ar fi privat ancheta de eficiență.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta constată că ancheta nu a implicat incidentul din 19 noiembrie 1999, ignorând celelalte fapte de care acesta se plângea, precum cele care au avut loc în iulie 1999, precum și agresiunile cărora le-a fost victimă în datele de 18 aprilie și 18 octombrie 2000.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că interdicția absolută înscrisă în articolul 3 al Convenției implică pentru autoritățile naționale datoria de a realiza o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană pretinde, în mod «

Astfel, autoritățile au obligația de a acționa imediat ce o plângere oficială este depusă. Un răspuns rapid din partea lor, atunci când este vorba de anchetarea bazată pe pretinderi de tratamente rele poate fi în general considerat drept esențial pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță referitoare la actele ilegale. Ori, toleranța autorităților față de astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și a adeziunii la statul de drept (vezi, în special,

În speță, Curtea constată că reclamantul pretinde că a fost agresat în iulie 1999 (paragraful 11 de mai sus) și apoi la 18 aprilie (paragraful 23 de mai sus) și 18 octombrie 2000 (paragrafele 25 și 26 de mai sus) și că a sesizat comisariatul de poliție sau parchetul cu privire la fiecare accident. Aceasta relevă de asemenea, cu privire la incidentele din 18 aprilie și 18 octombrie 2000, că caracterul ce poate fi apărat al pretinderilor interesatului decurgea din cele două certificate medicale din 12 și 18 octombrie 2000.

Totodată, Guvernul nu a prezentat informații cu privire la faptul că asupra cererii extrase din derularea anchetei consacrate incidentului din 19

Curtea relevă în această privință, că, deși reclamantul a informat autoritățile competente cu privire la pretinsele încălcări, prin intermediul plângerilor sale, acestea s-au mulțumit să-l informeze, ca răspuns la cererile sale, că fuseseră acordate instrucțiuni polițiștilor pentru a proceda la o completare a anchetei. (paragrafele 12 și 29 de mai sus). În plus, Guvernul nu a furnizat informații sau documente care să demonstreze că fuseseră efectuate anchete cu diligență și că autoritățile judiciare s-au pronunțat asupra temei lor. (

Curtea conchide așadar că Statul nu și-a respectat obligația extrasă din articolul 3 al Convenției de a realiza o anchetă aprofundată și eficientă în ceea ce privește pretinderile formulate de reclamant legate de tratamentele aplicate de niște indivizi în iulie 1999 și în 18

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției sub context procedural.

Reclamantul se plânge de faptul că a fost încătușat și condus cu forța, pentru alungarea sa de pe teritoriu, la centrul de tranzit al aeroportului, unde ar fi fost privat în mod neregulat de libertatea sa din 1 până la 17 august 2001. acesta invocă în esență articolul 5 alineatul 1 al Convenției, ale cărui părți pertinente sunt formulate astfel :

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, exceptând cazurile următoare și conform legii :

Curtea constată că cererea nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 alineatul 3 din Convenție . Aceasta constată prin urmare că nu există nici un motiv de inadmisibilitate. Se declară prin urmare cererea admisibilă.

Tezele părților

Guvernul subliniază că reclamantul a fost găzduit la centrul de tranzit al aeroportului în virtutea articolului 21 alineatul 3 din legea 123/2001. Acesta precizează că, chiar dacă legea în cauză nu prevedea posibilitatea contestării acestei măsuri, reclamantul ar fi putut să facă acest lucru în virtutea legii 29/1990 privind contenciosul administrativ.

Guvernul consideră în plus, că plasarea reclamantului în centrul de tranzit a reprezentat o privare de libertate conformă cu articolul 5 alineatul f) al Convenției . Acesta relevă faptul că interesatul a fost plasat în acesta în așteptarea expulzării sale și reamintește că, conform dreptului național, străinii care nu dispun de un permis de sejur valabil trebuie să părăsească teritoriul român. Dacă nu o fac din proprie voință, aceștia sunt alungați de pe teritoriu Alungarea este decisă de Ministerul Internelor. Străinii care nu pot să călătorească pentru că nu dispun de documente de călătorie , sunt plasați într-un centru special amenajat în acest scop.

Guvernul relevă că, la 1 august 2001, polițiștii au constatat că reclamantul nu dispunea de o viză valabilă. După ce au audiat interesatul, autoritățile au decis, din cauza faptului că nu avea pașaport, să-l conducă la centrul de tranzit.

Guvernul subliniază că la momentul plasării reclamantului în centru, o procedură de expulzare se afla în curs. Acesta adaugă că detenția era regulată în ceea ce privește dreptul intern. (

Pentru Guvern, situația în prezenta cauză este diferită de cea a cauzei

Citând cauza

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta pretinde că nu a primit nici o informație cu privire la motivele plasării sale în centrul de tranzit. Acesta consideră în plus că i-a fost pusă o capcană de către autorități, care au încercat să-l alunge din țară.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că ‘articolul 5 alineatul 1 prezintă lista completă a circumstanțelor în care indivizii pot fi privați de libertatea lor în mod legal, fiind bine înțeles faptul că aceste circumstanțe permit o interpretare redusă, de vreme ce este vorba de excepții la o garanție fundamentală a libertății individuale. (

În cazul de față, nimeni nu contestă că în perioada incriminată, reclamantul era deținut în așteptarea unei expulzări, în sensul articolului 5 alineatul 1 f) al Convenției . Această dispoziție necesită doar «

Curtea reamintește că termenele «

În acest scop, Curtea reamintește că solicitând ca orice privare de libertate să`fie realizată «

Dacă «

Ori, în speță, din piesele de la dosar nu reiese că o astfel de comunicare scrisă a avut loc, chiar dacă era prevăzută de dreptul intern..

Prin urmare, documentul prin care direcția pentru înregistrarea informatizată a persoanelor a transmis direcției pentru străini propunerile cu privire la măsurile de luat în cazul reclamantului (paragraful

Curtea conchide că nici o decizie precizând motivul plasării reclamantului în centrul de tranzit și definind durata acestei plasări precum și drepturile și obligațiile interesatului nu au fost comunicate acestuia la momentul evenimentelor. În consecință, reclamantului nefiindu-i comunicate acestea, Curtea nu poate subscrie argumentul Guvernului potrivit căruia acesta ar fi avut posibilitatea de a contesta măsura litigioasă (paragraful 79 de mai sus). În orice caz, aceasta observă că decizia dată de Guvern în sprijinul tezei sale (paragraful 56-58 de mai sus) a fost pronunțată într-o cauză angajată ulterior detenției reclamantului în centrul de tranzit. În plus, Guvernul nu a furnizat nici un element de natură să dovedească că decizia denunțată, pronunțată în primă instanță, a devenit definitivă. Curtea consideră de altfel că o singură decizie nu este de natură să confirme existența unei jurisprudențe bine stabilite

Oricum ar fi, în absența comunicării prevăzute de dispoziția legală, Curtea consideră că detenția reclamantului nu era conformă cu cerințele dreptului intern. În consecință, nu se poate examina dacă dispozițiile legale care autorizează detenția în cauză erau suficient de accesibile și previzibile.

Curtea relevă în plus că detenția reclamantului a durat 17 zile, Ori, în cauza

Așadar, Curtea conchide că a existat în speță încălcarea ‘articolului 5 alineatul 1 f) al Convenției .

În baza articolului 6 alineatul 1 al Convenției, reclamantul pretinde inechitatea procedurii implicând acordarea statutului său de refugiat (paragraful 40-43 de mai sus). Acesta se plânge de asemenea de contestarea sa printr-o sentință definitivă din 30 august 2001 a tribunalului de primă instanță din București, fără ca acesta să fie citat în jurisdicție

Curtea relevă că procedura purta asupra recunoașterii statutului de refugiat . Ori, deciziile referitoare la intrare, la sejur și la alungarea străinilor nu implică contestarea asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil ale interesatului, și nici nu au reper la fondul unei acuzări în materie penală îndreptată contra acestuia (

Rezultă că articolul 6 alineatul 1 din Convenție nu se poate aplica în speță. Așadar, această cerere trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă

în baza articolului 6 alineatul 1 al Convenției, reclamantul se plânge de asemenea de emiterea procedurii consacrate litigiului locativ (paragraful 44-46 de mai sus).

În această privință, Curtea observă că reclamantul spune că a introdus apel împotriva sentinței din 18 noiembrie 1999 a tribunalului județean, dar că a renunțat ulterior la această acțiune.

Așadar, această cerere trebuie să fie respinsă, în aplicarea articolului 35 alineatul 1 și 4 ale Convenției, pentru neepuizarea căilor de recurs intern .

Reclamantul invocă în substanță articolul 8 al Convenției, pretinzând că, dacă s-ar fi îndepărtat de teritoriu, copiii săi riscau să nu mai aibă legătură familială, în măsura în care este singurul care se ocupă de ei.

În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7, acesta se plânge de faptul că autoritățile române au încercat să-l înșele pentru a-l expulza, convocându-l la comisariatul de poliție și plasându-l ulterior la centrul de tranzit al aeroportului.

Curtea amintește faptul că prin «

Ea estimează în consecință că reclamantul nu are motive să se considere în prezent victimă a unei încălcări a articolului 8 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 7.

Prin urmare aceste plângeri trebuie respinse ca fiind nefondate, în sensul articolului 35 alineatul 3 al Convenției .

Reclamantul invocă de asemenea articolul 3 din Protocolul nr. 7, însă fără a susține această plângere. Invocând articolul 14 al Convenției, acesta declară că autoritățile române l-au tratat într-o manieră discriminatorie comparativ cu fosta sa parteneră și cu terții care l-au agresat din cauza naționalității sale.

Curtea estimează că aceste plângeri sunt în mod evident nefondate și că trebuie prin urmare să fie respinse ca aplicare a articolului 35 alineatul 3 și 4 al Convenției .

Prin scrisorile din 27 și 30 aprilie și 7 mai 2007 care conțin observații ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul declară, fără a invoca nici o dispoziție a Convenției sau a Protocoalelor sale, că centrul de tranzit semăna cu o închisoare. În plus, face următoarea descriere cu privire la imobilul in chestiune

În consecință, Curtea estimează că plângerea trebuie respinsă, ca aplicare a articolului 35 alineatul 1 și 4 al Convenției, pe motiv de nerespectare a termenului de șase luni.

Curtea constată că din scrisoarea sin 13 decembrie 2005 a autorității pentru străini cat și din observațiile Guvernului (paragraful 47 și 48 de mai sus) reiese că autoritatea pentru străini ține cont de recomandările HCR conform cărora nu trebuie ca cetățenii irakieni să fie trimiși către Irak sau către țările vecine.

Neavând nici un motiv de îndoială că guvernul pârât se va conforma cu acest angajament, Curtea decide să pună capăt aplicării articolului 39 din regulament.

În conformitate cu art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită 500

Guvernul consideră că pretențiile pecuniare ale reclamantului nu au nici o legătură cu pretinderile sale extrase din articolul 3 și 5

Privind daunele morale, Guvernul relevă că suma solicitată de reclamant cu acest titlu este excesivă pentru jurisprudența Curții. Acesta face referire cu aceste afirmații la cazurile

Curtea constată că nu există legătură de cauzalitate între încălcările stabilite și daunele materiale pretinse. În consecință, nu vede nici un motiv pentru a acorda reclamantului o astfel de despăgubire.

în schimb, consideră că absența unei anchete efective asupra violențelor suferite și plasării sale în centrul de tranzit Otopeni au cauzat reclamantului o nedreptate morală sigură care nu este reparată suficient prin constatările încălcării

Date fiind circumstanțele cauzei și statuând în echitate conform articolului 41, aceasta decide acordarea sumei de 2

Reclamantul nu a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor de judecată.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Așadar, în speță, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă cu acest titlu.

Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.