AFFAIRE OCNEANU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32019/03) adresată României și de care un cetățean al acestui stat, D. Ștefan Ocneanu („reclamantul"), a sesizat Curtea la 25 septembrie 2003 în conformitate cu art. 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

La 29 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. D. Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România, s-a abținut, iar Guvernul a desemnat pe D. Josep Casadevall pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament). PE FAPT

Printr-un ordin din 26 mai 2000, ministerul industriei și comerțului (MIC) a concediat reclamantul din funcția sa de director general al biroului român de metrologie legală (BML). De la acea dată, MIC a încețat să-i plătească salarii nete și să verse la bugetul securității sociale, pentru seama reclamantului, sumele datorate în conformitate cu obligațiile sale de angajator, din care o parte era dedusă din salarii brute ale interesatului.

Prin sentință din 14 decembrie 2000, curtea de apel din București a admis acțiunea introdusă de reclamant împotriva MIC, a judecat concedierea sa ca fiind ilegală, și a ordonat reintegrarea lui în aceeași funcție și plata drepturilor salariale datorate până la data reintegrării efective. Această sentință a devenit definitivă ca urmare a respingerii recursului MIC prin hotărâre din 30 aprilie 2001 a Curții Supreme de Justiție.

La 3, 4 și 21 mai, 19 iulie și 23 noiembrie 2001, precum și 11 februarie și 12 decembrie 2002, reclamantul a cerut autorităților, și în special MIC, să execute sentința definitivă din 14 decembrie 2000. De asemenea, la 18 februarie 2002, a sesizat parchetul tribunalului de primă instanță din București o plângere penală privind refuzul conducerii MIC de a executa această sentință.

După ce a văzut respingerea, prin hotărâri din 19 noiembrie 2001 și 9 decembrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție, actelor sale care urmăreau respectiv revizuirea și anularea sentinței din 14 decembrie 2000 precitate, reclamantul a primit răspuns de la MIC la 16 decembrie 2002 că nu mai era nevoie de executare a sentinței în cauză. MIC se baza pe motivele pe care le ridicase în fața tribunalelor atunci când judecarea cauzei, și anume pe faptul că interesatul acceptase la 1 septembrie 2000 o funcție în societatea națională a petrolului (SNP).

La 2 și 5 iunie 2003, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamantul a pus în vedere MIC să execute sentința din 14 decembrie 2000 și a inițiat procedura de execuție forțată. La 4 iunie 2003, MIC a răspuns executorului judecătoresc că, având în vedere transferul reclamantului la SNP și oferta care-i fusese făcută de a accepta plata salariilor datorate până la 1 septembrie 2000, sentința în cauză fusese executată. MIC a adăugat că creanța invocată la titlul salariilor nu era sigură, lichidă și exigibilă. La 3 septembrie și 8 decembrie 2003, executorul judecătoresc a consemnat în procese-verbale că autoritățile nu-i permiteau acces la sediul MIC în vederea execuției și că BML refuzase reintegrarea reclamantului în funcția de director general.

La 24 și 26 octombrie 2003, executorul judecătoresc a pus în vedere MIC să plătească reclamantului sumele datorate în conformitate cu sentința din 14 decembrie 2000, suma în cauză fiind stabilită pe baza unei expertize care lua în considerare salariile nete ale interesatului, și a obținut autorizația tribunalului de primă instanță din București de a proceda la o sechestru-atribuire a conturilor bancare ale MIC.

Prin sentință din 20 ianuarie 2004, confirmată în ultimă instanță la 18 ianuarie 2005, tribunalul de primă instanță din București a respins ca neîntemeiată o opoziție la execuția forțată introdusă de MIC, care susținea că creanța reclamantului nu era determinată și că nu mai era nevoie de reintegrarea acestuia în funcția sa deoarece acceptase la 1 septembrie 2000 o funcție la SNP. Tribunalul a precizat că creanța decurgând din sentința definitivă din 14 decembrie 2000 era sigură, lichidă și exigibilă.

La 29 ianuarie și 24 octombrie 2004, precum și 21 și 24 ianuarie 2005, executorul judecătoresc a pus în vedere MIC să reintegreze reclamantul în funcția de director general al BML și să-i plătească sumele datorate în conformitate cu sentința din 14 decembrie 2000.

După reintegrarea reclamantului la 23 februarie 2005 în funcția de director general al BML, printr-un ordin din 24 februarie 2005, MIC l-a revocat din această funcție pe motiv că nu îndeplinea cerințele profesionale minime prevăzute de regulamentul intern al BML.

Printr-un ordin al MIC din 25 aprilie 2005, reclamantul a fost din nou reintegrat în funcția de director general al BML. Din dosar apare că, pentru luna mai 2005, contribuțiile individuale ale reclamantului la bugetele securității sociale, asigurării medicale și șomajului, deduse de MIC din salariu brut, s-au ridicat respectiv la 437 lei noi români (RON), 420 RON și 60 RON.

Prin sentință din 24 mai 2005, curtea de apel din București a admis parțial acțiunea introdusă de reclamant, a anulat ordinul MIC din 24 februarie 2005 pe care l-a considerat ilegal și a condamnat MIC să plătească interesatului salariile aferente funcției de director general de la data ordinului în cauză și până la reintegrare efectivă, să verseze la bugetul statului, pentru perioada în cauză, sumele datorate și să modifice în mod corespunzător carnetul de muncă al interesatului. Această sentință a devenit definitivă prin hotărâre din 23 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție („Curtea de Casație", noua denumire a Curții Supreme de Justiție după 2003).

Prin mai multe ordine din 11 iulie 2005, MIC l-a revocat pe reclamant din funcția de director general al BML, interesatul continuând a fi angajat ca consilier tehnic, și a ordonat numirea lui în funcția de director general și președinte al consilului de administrație al societății comerciale BML-Cert SA („BML-Cert"), societate cu capital majoritar de stat creată ca urmare a divizării BML.

La 14 octombrie 2005, executorul a procedat la o nouă punere în vedere a MIC de a plăti salariile nete actualizate datorate reclamantului, a căror valoare totală calculată până în aprilie 2005 s-a ridicat la 170.029,35 RON. La 16 noiembrie și 14 decembrie 2005, MIC a procedat la plata sumei în cauză.

La 16 ianuarie 2006, reclamantul a demisionat din funcția de director general și președinte al consilului de administrație al BML-Cert, pe motiv că autoritățile nu-i furnizaseră mijloacele profesionale promise atunci când acceptase această funcție. La o dată neprecizată, interesatul a aflat că BML și MIC nu versaseră la bugetul securității sociale, pentru seama lui, sumele datorate pentru perioada în care autoritățile refuzaseră reintegrarea lui conform sentinței din 14 decembrie 2000. Reclamantul a fost pensionat în august 2006.

Ca răspuns la cererile făcute de reclamant din iunie 2005 care vizau versarea la bugetul statului a sumelor mai sus menționate, la 18 ianuarie 2007 MIC a precizat că, spre deosebire de sentința din 24 mai 2005 a curții de apel din București, sentința definitivă din 14 decembrie 2000 nu se referea la o asemenea obligație și că procedura de execuție forțată nu s-a extins la asemenea sume. Prin urmare, MIC s-a angajat să verseze sumele datorate în conformitate cu sentința din 24 mai 2005 precitată. În februarie 2007, a efectuat un transfer de 3.212 RON la bugetul statului, pentru seama reclamantului, din care 1.496 RON reprezentau impozitul pe salarii, 908 RON contribuția la securitatea socială destinată fondului pensiilor de pensionare, 719 RON contribuția la fondul de asigurare medicală și 89 RON cea la fondul de șomaj.

Prin hotărâre din 13 aprilie 2007, pronunțată în ultimă instanță, Curtea de Casație a judecat că, în lumina altor ordine emise în aceeași zi, ordinul MIC din 11 iulie 2005 de a revoca reclamantul din funcție fusese legal, funcția de director general al BML-Cert acceptată de reclamant fiind incompatibilă cu funcția sa anterioară. Prin urmare, a respins cererea de despăgubire a interesatului.

Angajatorul are obligația de a versa caselor de pensii, pentru seama angajaților, atât contribuțiile individuale ale acestora la bugetul securității sociale cât și pe cele datorate în calitate de angajator (art. 28). Angajatorul trebuie să procedeze simultan, furnizând documente justificative, la plata salariilor angajaților și la versarea sumelor datorate la bugetul securității sociale pentru seama lor. În cazul neachitării contribuțiilor în termenul prevăzut, casele de pensii procedează la execuția forțată a sumelor datorate la bugetul securității sociale, considerate creanțe bugetare (art. 30). 22. Un sistem similar de contribuții la bugetul statului este prevăzut de ordonanța de urgență a guvernului nr. 150/2002 privind funcționarea asigurării medicale și de legea nr. 95/2006 privind reforma sistemului de sănătate care a înlocuit ordonanța în cauză. 23. Prin hotărâri definitive din 27 mai 2002 și 3 mai 2006, pronunțate în acțiuni introduse de angajați împotriva angajatorului lor care nu plătise la bugetul securității sociale contribuțiile deduse din salariile lor brute, curtea de apel din Timișoara a respins aceste acțiuni ca inadmisibile, pe motiv că în conformitate cu art. 30 al legii nr. 19/2000 dreptul de a acționa aparținea casei departamentale de pensii, creditoare a sumelor datorate la bugetul statului. PE DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

Reclamantul susține că execuția tardivă și parțială a sentinței definitive din 14 decembrie 2000 de către autorități a adus atingere dreptului lui de acces la tribunal și dreptului lui de respect pentru beni. Invocă articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, redactate în părțile lor pertinente în speța de față după cum urmează: art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" art. 1 al Protocolului nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-și respecta bunurile. Niciun om nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că aceste griefuri nu sunt manifest neîntemeidate conform articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să le declare admisibile. B. Privind fondul

Guvernul susține că autoritățile nu au refuzat execuția sentinței din 14 decembrie 2000 a curții de apel din București. Potrivit lui, într-adevăr, la 4 iunie 2003 MIC răspunse reclamantului că, referitor la obligația de a-l reintegra în funcția ocupată înainte de concediere, sentința în cauză trebuia să fie considerată executată în lumina transferului interesatului la SNP la 1 septembrie 2000; cât privește plata sumelor datorate la titlul drepturilor salariale, creanța în cauză nu era sigură, lichidă și exigibilă înainte ca MIC să fi fost informat de procesul-verbal din 24 octombrie 2003 de valoarea sa, stabilită prin expertiză. De altfel, Guvernul estimează că întârzierea în plata acestor sume a fost generată de necesitatea de a prevedea rectificări în bugetul curent al MIC și că această întârziere nu este nerezonabilă. În sfârșit, consideră că, având în vedere că au fost plătite sumele actualizate datorate la titlul drepturilor salariale și securității sociale, nu a existat o ingerință disproporționată în dreptul reclamantului de respect pentru beni chiar și în cazul în care Curtea ar estima că execuția a fost tardivă.

Reclamantul combate teza Guvernului, susținând că acesta reiau argumentele MIC care fuseseră deja respinse în procedurile privind fondul și opoziția la execuția sentinței din 14 decembrie 2000. Subliniind refuzul MIC de a proceda la o execuție integrală și în termen rezonabil al sentinței în cauză, el susține inefectivitatea reintegrărilor sale succesive în funcția de director general al BML și plata de către MIC doar o parte din sumele datorate, pentru seama lui, la bugetul securității sociale.

Curtea observă că, în cauza de față, sentința din 14 decembrie 2000 a curții de apel din București, devenită definitivă la 30 aprilie 2001, condamna MIC să reintegreze reclamantul în funcția de director general al BML și să plătească drepturile salariale datorate până la data reintegrării efective a interesatului.

Curtea nu poate accepta argumentul reclamantului atunci când susține că reintegrarea sa la 25 aprilie 2005 nu fusese efectivă, observând că revocarea ulterioară din 11 iulie 2005 fusese judicată legală de jurisdicțiile interne datorită acceptării altei funcții de conducere de către interesatul și incompatibilității decurgând din aceasta (paragrafele 16 și 20 mai sus). De altfel, ea observă că salariile nete datorate reclamantului în virtutea sentinței în cauză i-au fost plătite la 14 decembrie 2005, actualizate conform unei expertize stabilite sub controlul executorului judecătoresc care-l asistat pe interesatul în cursul execuției.

În schimb, în măsura în care sentința definitivă din 14 decembrie 2000, care condamna MIC să reintegreze interesatul în funcția lui și să plătească drepturile salariale datorate, urmărea scopul de a plasa reclamantul într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă concedierea ilegală nu ar fi avut loc, Curtea estimează că execuția sentinței nu poate fi considerată integrală fără respectarea de către MIC a obligației corelative și simultane de a deduce din salariile brute ale interesatului și de a versa la bugetul statului, pentru seama interesatului, sumele datorate ca angajator (§21 mai sus). Guvernul, de altfel, nu contrazice nici aceasta, dar susține că această obligație decurgând din sentință a fost executată de MIC în februarie 2007 (§19 in fine mai sus). Cu toate acestea, Curtea observă, cu reclamantul, că în lumina valorii lor foarte mici sumele versate de MIC nu pot acoperi perioada cuprinsă între mai 2000 și aprilie 2005, perioada în care reclamantul a fost privat de funcția lui și de drepturile pe care trebuia să le beneficieze ca salariat.

Observațiile de mai sus sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, în speța de față, prin refuzul, de-a lungul mai multor ani, de a executa integral obligațiile decurgând din sentința din 14 decembrie 2000, odată ce aceasta a devenit definitivă, autoritățile naționale au anulat orice efect util dreptului de acces la tribunal al reclamantului. De altfel, neachitarea, pe parcursul a patru ani și opt luni, a salariilor nete datorate în virtutea acestei sentințe a privat fără justificare valabilă interesatul, pe perioada în cauză, de suma căreia avea dreptul în virtutea acestei sentințe. Prin urmare, a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere că grieful tras din art. 13 vizează în substanță aceleași aspecte ca și grieful deja examinat mai sus din unghiul articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că convine să-l declare admisibil, fără ca să fie nevoie de a statuă în plus asupra fondului acestui grief.

În continuare, Curtea estimează că reclamantul nu și-a fundamentat grieful tras din art. 53 din Convenție, nimic din dosar nefiind de natură să releve o limitare a drepturilor recunoscute interesatului datorită interpretării de către autoritățile interne a dispozițiilor Convenției. Din aceasta rezultă că acest grief este manifest neîntemeidat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 231.750 de euro (EUR) pentru prejudiciu material datorită inexecuției integrale a sentinței din 14 decembrie 2000 a curții de apel din București. El estimează că acest prejudiciu a rezultat mai ales din non-plata salariilor pe care ar fi trebuit să le perceapă până în iulie 2006 dacă revocarea abuzivă nu ar fi avut loc în aprilie 2005, din diferența decurgând din calculul dezavantajos al salariilor nete de executorul judecătoresc, și din diminuarea pensiei lui de pensionare generată de neachitarea de către MIC, pentru seama lui, a contribuțiilor datorate la bugetul securității sociale. Reclamantul cere, de asemenea, 50.000 EUR pentru prejudiciu moral datorită suferinței și frustrării provocate de inexecuția sentinței în cauză.

Guvernul se opune acordării unei sume pentru prejudiciu material, argumentând că reclamantul nu ceruse sumele în cauză în procedura de execuție forțată și că primise toate sumele cărora avea dreptul în virtutea sentinței din 14 decembrie 2000, în conformitate cu o expertiză pe care o acceptase. Referitor la prejudiciul moral susținut, Guvernul estimează că ar fi suficient compensat de constatarea încălcării și că suma cerută la acest titlu este în orice caz excesivă.

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare determină pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în așa fel încât să restabilească cât mai mult posibil situația anterioară (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

În speța de față, Curtea reamintește că reclamantul a fost reintegrat în funcția lui și că primise suma căreia avea dreptul la titlul salariilor, sumă actualizată în cursul execuției forțate conform unei expertize pe care reclamantul nu o contestase. Referitor la prejudiciul suferit datorită diminuării pensiei de pensionare a interesatului datorită neachitării de către MIC, pentru seama lui, a contribuțiilor datorate la bugetul securității sociale, Curtea observă că reclamantul nu înaintase piese, cum ar fi o expertiză, care dovedesc prejudiciul susținut, știind că calculul pensiei de pensionare este funcție de mai multe variabile, printre care durata și suma globală a contribuțiilor făcute pentru seama interesatului la bugetul securității sociale. În schimb, în lumina concluziilor sale privind inexecuția integrală a sentinței definitive din 14 decembrie 2000, ea estimează că revine Guvernului să ia măsurile necesare pentru ca sumele datorate de MIC pentru seama reclamantului pentru perioada cuprinsă între mai 2000 și aprilie 2005 să fie versate integral la bugetele securității sociale, asigurării medicale și șomajului (a se vedea, mutatis mutandis, Miclici c. România, nr. 23657/03, § 67 in fine, 20 decembrie 2007).

De altfel, Curtea estimează că reclamantul a suferit un prejudiciu moral datorită mai ales frustrării provocate de imposibilitatea de a vedea executată sentința definitivă pronunțată în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea încălcării.

În aceste circumstanțe, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și statuând în echitate, după cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 3.500 EUR la titlul prejudiciului moral. B. Frais et dépens

Reclamantul nu a înaintat o cerere de rambursare a cheltuielilor și daunelor expuse pentru procedura în fața jurisdicțiilor interne sau în fața Curții. C. Dobânzi pentru întârziere

Curtea consideră că este adecvat să fixeze rata dobânzii de întârziere conform ratei dobânzii pentru ușurarea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorat de trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind griefurile trase din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și din art. 1 al Protocolului nr. 1, și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 4. Declară că nu este nevoie de examinarea fondului griefuluui tras din art. 13 din Convenție; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să execute integral sentința definitivă din 14 decembrie 2000 pronunțată de curtea de apel din București, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; Statul pârât trebuie, de asemenea, să verseze reclamantului 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro), de convertit în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data stingerii, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă putând a fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu dobânda pentru ușurarea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată de trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 iulie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32019/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ștefan Ocneanu (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 septembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 29 juin 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie, s’étant déporté, le Gouvernement a désigné M. Josep Casadevall pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Par un ordre du 26 mai 2000, le ministère de l’Industrie et du Commerce (MIC) licencia le requérant de son poste de directeur général du bureau roumain de métrologie légale (BML). A partir de cette date, le MIC cessa de lui payer les salaires nets et de verser au budget de la sécurité sociale, pour le compte du requérant, les sommes dues en vertu de ses obligations d’employeur, dont une partie était déduite des salaires bruts de l’intéressé.

Par un jugement du 14 décembre 2000, la cour d’appel de Bucarest fit droit à l’action introduite par le requérant contre le MIC, jugea son licenciement illégal, et ordonna sa réintégration dans le même poste et le paiement des droits salariaux dus jusqu’à la date de sa réintégration effective. Ce jugement devint définitif à la suite du rejet du recours du MIC par un arrêt du 30 avril 2001 de la Cour suprême de justice.

Les 3, 4 et 21 mai, le 19 juillet et le 23 novembre 2001, ainsi que le 11 février et le 12 décembre 2002, le requérant demanda aux autorités, et en particulier au MIC, d’exécuter le jugement définitif du 14 décembre 2000. Par ailleurs, le 18 février 2002, il saisit le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest d’une plainte pénale portant sur le refus de la direction du MIC d’exécuter ce jugement.

Après avoir vu rejeter, par des arrêts des 19 novembre 2001 et 9 décembre 2002 de la Cour suprême de justice, ses actions tendant respectivement à la révision et à l’annulation du jugement du 14 décembre 2000 précité, le requérant se vit répondre par le MIC, le 16 décembre 2002, qu’il n’y avait plus lieu d’exécuter le jugement en cause. Le MIC se fondait sur les motifs qu’il avait soulevés devant les tribunaux lors du jugement de l’affaire, notamment sur le fait que l’intéressé avait accepté le 1 er septembre 2000 un poste dans la société nationale du pétrole (SNP).

Les 2 et 5 juin 2003, par l’intermédiaire d’un huissier de justice, le requérant mit le MIC en demeure d’exécuter le jugement du 14 décembre 2000 et entama la procédure d’exécution forcée. Le 4 juin 2003, le MIC répliqua à l’huissier de justice que, étant donné le transfert du requérant à la SNP et l’offre qui lui avait été faite d’accepter le paiement des salaires dus jusqu’au 1 er septembre 2000, le jugement en cause avait été exécuté. Le MIC ajouta que la créance invoquée au titre des salaires n’était pas certaine, liquide et exigible. Les 3 septembre et 8 décembre 2003, l’huissier de justice consigna dans des procès-verbaux que les autorités ne lui avaient pas permis l’accès au siège du MIC en vue de l’exécution et que le BML avait refusé de procéder à la réintégration du requérant dans le poste de directeur général.

Les 24 et 26 octobre 2003, l’huissier de justice mit le MIC en demeure de payer au requérant les sommes dues en vertu du jugement du 14 décembre 2000, le montant en cause ayant été établi sur la base d’une expertise qui prenait en compte les salaires nets de l’intéressé, et il obtint l’autorisation du tribunal de première instance de Bucarest de procéder à une saisie ‑ attribution des comptes bancaires du MIC.

Par un jugement du 20 janvier 2004, confirmé en dernier ressort le 18 janvier 2005, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta comme étant mal fondée une opposition à l’exécution forcée introduite par le MIC, lequel soutenait que la créance du requérant n’était pas déterminée et qu’il n’y avait plus lieu de réintégrer ce dernier dans son poste puisqu’il avait accepté, le 1 er septembre 2000, un poste dans la SNP. Le tribunal précisa que la créance découlant du jugement définitif du 14 décembre 2000 était certaine, liquide et exigible.

Les 29 janvier et 24 octobre 2004, ainsi que les 21 et 24 janvier 2005, l’huissier de justice mit le MIC en demeure de réintégrer le requérant dans le poste de directeur général du BML et de lui payer les sommes dues en vertu du jugement du 14 décembre 2000.

Après avoir réintégré le requérant le 23 février 2005 dans le poste de directeur général du BML, par un ordre du 24 février 2005, le MIC le révoqua de ce poste au motif qu’il ne remplissait pas les exigences professionnelles minimales prévues par le règlement intérieur du BML.

Par un ordre du MIC du 25 avril 2005, le requérant fut à nouveau réintégré dans le poste de directeur général du BML. Il ressort du dossier que, pour le mois de mai 2005, les contributions individuelles du requérant aux budgets de la sécurité sociale, de l’assurance maladie et du chômage, déduites par le MIC de son salaire brut, s’élevaient à 437 nouveaux lei roumains (RON), à 420 RON et à 60 RON respectivement.

Par un jugement du 24 mai 2005, la cour d’appel de Bucarest fit droit partiellement à l’action engagée par le requérant, annula l’ordre du MIC du 24 février 2005 qu’il considéra comme illégal et condamna le MIC à payer à l’intéressé les salaires afférents au poste de directeur général à partir de la date de l’ordre en cause et jusqu’à la réintégration effective, à verser au budget de l’Etat, pour la période en cause, les sommes dues et à modifier de manière conforme le carnet de travail de l’intéressé. Ce jugement devint définitif par un arrêt du 23 novembre 2005 rendu par la Haute Cour de cassation et de justice (« la Cour de cassation », nouvelle appellation de la Cour suprême de justice après 2003).

Par plusieurs ordres du 11 juillet 2005, le MIC révoqua le requérant de son poste de directeur général du BML, l’intéressé continuant à être employé en tant que conseiller technique, et ordonna sa nomination au poste de directeur général et président du conseil d’administration de la société commerciale BML-Cert SA (« la BML-Cert »), société à capital majoritaire d’Etat créée à la suite de la division du BML.

Le 14 octobre 2005, l’huissier procéda à une nouvelle mise en demeure du MIC de payer les salaires nets actualisés dus au requérant, dont le montant total calculé jusqu’en avril 2005 s’élevait à 170 029,35 RON. Les 16 novembre et 14 décembre 2005, le MIC procéda au paiement du montant en question.

Le 16 janvier 2006, le requérant démissionna de son poste de directeur général et président du conseil d’administration de la BML-Cert, au motif que les autorités ne lui avaient pas fourni les moyens professionnels promis lorsqu’il avait accepté ce poste. A une date non précisée, l’intéressé apprit que le BML et le MIC n’avaient pas versé au budget de la sécurité sociale, pour son compte, les sommes dues pour la période durant laquelle les autorités avaient refusé de le réintégrer dans son poste conformément au jugement du 14 décembre 2000. Le requérant fut mis à la retraite en août 2006.

En réponse aux demandes faites par le requérant à partir de juin 2005 visant à ce que soient versées au budget de l’Etat les sommes susmentionnées, le 18 janvier 2007 le MIC précisa que, à la différence du jugement du 24 mai 2005 de la cour d’appel de Bucarest, le jugement définitif du 14 décembre 2000 ne se référait pas à une telle obligation et que la procédure d’exécution forcée n’avait pas porté sur de telles sommes. Partant, le MIC s’engagea à verser les sommes dues en vertu du jugement du 24 mai 2005 précité. En février 2007, il fit un virement de 3 212 RON au budget de l’Etat, pour le compte du requérant, dont 1 496 RON représentaient l’impôt sur les salaires, 908 RON la contribution à la sécurité sociale destinée au fonds des pensions de retraite, 719 RON la contribution au fonds d’assurance maladie et 89 RON celle au fonds de chômage.

Par un arrêt du 13 avril 2007, rendu en dernier ressort, la Cour de cassation jugea que, au vu des autres ordres émis le même jour, l’ordre du MIC du 11 juillet 2005 de révoquer le requérant de son poste avait été légal, le poste de directeur général de la BML-Cert accepté par le requérant étant incompatible avec son poste antérieur. Partant, elle rejeta la demande de dommages-intérêts de l’intéressé. II.

L’employeur a l’obligation de verser aux caisses de pensions, pour le compte de ses employés, tant les contributions individuelles de ces derniers au budget de la sécurité sociale que celles dues en sa qualité d’employeur (article 28). L’employeur doit procéder simultanément, en fournissant des documents à l’appui, au paiement des salaires des employés et au versement des sommes dues au budget de la sécurité sociale pour le compte de ceux-ci. En cas de défaut de paiement des contributions dans le délai prévu, les caisses de pensions procèdent à l’exécution forcée des sommes dues au budget de la sécurité sociale, considérées comme créances budgétaires (article 30). 22. Un système similaire de contributions au budget de l’Etat est prévu par l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 150/2002 relative au fonctionnement de l’assurance maladie et par la loi n o 95/2006 sur la réforme du système de santé qui a remplacé l’ordonnance en question. 23. Par des arrêts définitifs des 27 mai 2002 et 3 mai 2006, rendus dans des actions engagées par des employés contre leur employeur qui n’avait pas payé au budget de la sécurité sociale les contributions déduites de leurs salaires bruts, la cour d’appel de Timișoara a rejeté ces actions comme étant irrecevables, au motif qu’en vertu de l’article 30 de la loi n o 19/2000 le droit d’agir appartenait à la caisse départementale de pensions, créancière des sommes dues au budget de l’Etat. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Le requérant allègue que l’exécution tardive et partielle du jugement définitif du 14 décembre 2000 par les autorités a porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal et à son droit au respect de ses biens. Il invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que les autorités n’ont pas refusé d’exécuter le jugement du 14 décembre 2000 de la cour d’appel de Bucarest. Selon lui, en effet, le 4 juin 2003 le MIC a répondu au requérant que, s’agissant de l’obligation de le réintégrer dans le poste occupé avant le licenciement, le jugement en cause devait être considéré comme exécuté au vu du transfert de l’intéressé à la SNP le 1 er septembre 2000 ; quant au paiement des sommes dues au titre des droits salariaux, la créance en question n’était pas certaine, liquide et exigible avant que le MIC eût été informé par le procès-verbal du 24 octobre 2003 de son montant, établi par une expertise. Par ailleurs, le Gouvernement estime que le retard dans le paiement de ces sommes a été engendré par la nécessité de prévoir des rectifications dans le budget en cours du MIC et que ce retard n’est pas déraisonnable. Enfin, il considère que, vu qu’il a été procédé au paiement des sommes actualisées dues au titre des droits salariaux et de la sécurité sociale, il n’y a pas eu d’ingérence disproportionnée dans le droit du requérant au respect de ses biens même dans le cas où la Cour estimerait que l’exécution a été tardive.

Le requérant combat la thèse du Gouvernement, plaidant que celui-ci reprend les arguments du MIC qui ont déjà été rejetés dans les procédures relatives au fond et à l’opposition à l’exécution du jugement du 14 décembre 2000. Soulignant le refus du MIC de procéder à une exécution intégrale et dans un délai raisonnable du jugement en cause, il allègue l’ineffectivité de ses réintégrations successives dans le poste de directeur général du BML et le paiement par le MIC d’une partie seulement des sommes dues, pour son compte, au budget de la sécurité sociale.

La Cour observe que, dans la présente affaire, le jugement du 14 décembre 2000 de la cour d’appel de Bucarest, devenu définitif le 30 avril 2001, a condamné le MIC à réintégrer le requérant dans le poste de directeur général du BML et à payer les droits salariaux dus jusqu’à la date de la réintégration effective de l’intéressé.

La Cour ne saurait accepter l’argument du requérant lorsqu’il soutient que sa réintégration le 25 avril 2005 n’a pas été effective, observant que la révocation ultérieure du 11 juillet 2005 a été jugée légale par les juridictions internes à raison de l’acceptation d’un autre poste de direction par l’intéressé et de l’incompatibilité en découlant (paragraphes 16 et 20 ci ‑ dessus). Par ailleurs, elle relève que les salaires nets dus au requérant en vertu du jugement en question lui ont été payés le 14 décembre 2005, actualisés selon une expertise établie sous le contrôle de l’huissier de justice ayant assisté l’intéressé au cours de l’exécution.

En revanche, dans la mesure où le jugement définitif du 14 décembre 2000, condamnant le MIC à réintégrer l’intéressé dans son poste et à payer les droits salariaux dus, poursuivait le but de placer le requérant dans une situation équivalente à celle où il se serait trouvé si le licenciement illégal n’avait pas eu lieu, la Cour estime que l’exécution du jugement ne saurait être considérée comme étant intégrale sans le respect par le MIC de l’obligation corrélative et simultanée de déduire des salaires bruts de l’intéressé et de verser au budget de l’Etat, pour le compte de l’intéressé, les sommes dues en tant qu’employeur (paragraphe 21 ci ‑ dessus). Le Gouvernement ne le conteste d’ailleurs pas non plus, mais il soutient que cette obligation découlant du jugement a été exécutée par le MIC en février 2007 (paragraphe 19 in fine ci-dessus). Or la Cour observe, avec le requérant, qu’au vu de leur très faible montant les sommes versées par le MIC ne sauraient couvrir la période comprise entre mai 2000 et avril 2005, pendant laquelle le requérant a été privé de son poste et des droits dont il devait bénéficier en tant que salarié.

Les observations ci-dessus suffisent à la Cour pour conclure que, dans la présente affaire, en refusant pendant plusieurs années d’exécuter intégralement les obligations découlant du jugement du 14 décembre 2000, une fois celui-ci devenu définitif, les autorités nationales ont ôté tout effet utile au droit d’accès à un tribunal du requérant. Par ailleurs, le défaut de paiement, pendant quatre ans et huit mois, des salaires nets dus en vertu de ce jugement a, sans justification valable, privé l’intéressé pendant la période en question du montant auquel il avait droit en vertu de ce jugement. Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. II.

Etant donné que le grief tiré de l’article 13 vise en substance les mêmes aspects que celui déjà examiné ci-dessus sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour considère qu’il convient de le déclarer recevable, sans qu’il y ait lieu de statuer de surcroît sur le fond de ce grief.

Ensuite, la Cour estime que le requérant n’a pas étayé son grief tiré de l’article 53 de la Convention, rien dans le dossier ne faisant ressortir une limitation des droits reconnus à l’intéressé du fait de l’interprétation par les autorités internes des dispositions de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 231 750 euros (EUR) pour préjudice matériel à raison de l’inexécution intégrale du jugement du 14 décembre 2000 de la cour d’appel de Bucarest. Il estime que ce préjudice est résulté notamment du non-versement des salaires qu’il aurait dû percevoir jusqu’en juillet 2006 si sa révocation abusive n’avait pas eu lieu en avril 2005, de la différence découlant du calcul désavantageux des salaires nets par l’huissier de justice, et de la diminution de sa pension de retraite générée par le défaut de paiement par le MIC, pour son compte, des contributions dues au budget de la sécurité sociale. Le requérant demande également 50 000 EUR pour préjudice moral en raison des souffrances et de la frustration provoquées par l’inexécution du jugement en question.

Le Gouvernement s’oppose à l’octroi d’un montant pour préjudice matériel, faisant valoir que le requérant n’a pas réclamé les sommes en question dans la procédure d’exécution forcée et qu’il a reçu toutes les sommes auxquelles il avait droit en vertu du jugement du 14 décembre 2000, conformément à une expertise qu’il avait acceptée. S’agissant du préjudice moral allégué, le Gouvernement estime qu’il serait suffisamment compensé par un constat de violation et que le montant exigé à ce titre est de toute manière excessif.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

En l’espèce, la Cour rappelle que le requérant a été réintégré dans son poste et qu’il a reçu le montant auquel il avait droit au titre des salaires, montant actualisé au cours de l’exécution forcée selon une expertise que le requérant n’a pas contestée. S’agissant du préjudice subi du fait de la diminution de la pension de retraite de l’intéressé en raison du défaut de paiement par le MIC, pour son compte, des contributions dues au budget de la sécurité sociale, la Cour note que le requérant n’a pas soumis de pièces, telle une expertise, prouvant le préjudice allégué, sachant que le calcul de la pension de retraite est fonction de plusieurs variables, parmi lesquelles la durée et le montant global des contributions faites pour le compte de l’intéressé au budget de la sécurité sociale. En revanche, eu égard à ses conclusions quant à l’inexécution intégrale du jugement définitif du 14 décembre 2000, elle estime qu’il appartient au Gouvernement de prendre les mesures nécessaires pour que les sommes dues par le MIC pour le compte du requérant pour la période comprise entre mai 2000 et avril 2005 soient intégralement versées aux budgets de la sécurité sociale, de l’assurance maladie et du chômage (voir, mutatis mutandis , Miclici c. Roumanie , n o 23657/03, § 67 in fine , 20 décembre 2007).

Par ailleurs, la Cour estime que le requérant a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter le jugement définitif rendu en sa faveur et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 3 500 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant n’a pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens exposés pour la procédure devant les juridictions internes ou devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le fond du grief tiré de l’article 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit exécuter intégralement le jugement définitif du 14 décembre 2000 rendu par la cour d’appel de Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention ; l’Etat défendeur doit également verser au requérant 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Greffier Présidente