CASE OF TASE v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La 25 octombrie 2006 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea în conformitate cu Articolul 5 alineatele 1 (c), 3 și 5 din Convenție. Prevalându-se de dispozițiile

Petentul s-a născut în 1957 și locuiește în Ploiești.

Poliția din Ploiești a început o investigație în ceea ce privește pretinderile conform cărora petentul ar fi furat produse petroliere de la angajatorul sau, o companie petrolieră.

La 6 iunie 2002, reclamantul a fost arestat de către Poliție.

La data de 4 iulie 2002 reclamantul a fost adus înaintea Tribunalului Județean pentru verificarea legalității măsurii arestării preventive. Avocatul reclamantului a solicitat ca ordonanța privind arestarea preventivă să fie anulată iar reclamantul eliberat, motivând, în special, că mandatul de arest era nelegal, iar măsura de a-l aresta înainte de proces a fost luată în mod automat și cu prea mare ușurință, întrucât nu exista nici o dovadă care să-l incrimineze cu privire la săvârșirea infracțiunii respective. .

La 4 iulie 2002 Tribunalul Județean Prahova, considerând că motivele care justificau măsura inițială rămâneau neschimbate, a dispus arestarea reclamantului pentru încă treizeci de zile, și anume până la data de 5 august 2002. Aceasta a luat la cunoștință de faptul că hotărârea putea fi atacată cu apel odată cu hotărârea privind fondul cauzei.

Alte patru audieri au mai avut loc înaintea Tribunalului Județean. De fiecare dată, arestarea preventivă era prelungită din motive similare cu cele din data de 4

La data de 9 octombrie 2002 Tribunalul Județean Prahova l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de furt agravat si a pronunțat o sentința de condamnare de un an de zile cu suspendare

Reclamantul a fost eliberat din arest la data de 10 octombrie 2002.

Curtea Supremă de Justiție a respins un apel promovat de către reclamant și a susținut hotărârea Tribunalului Județean printr-o decizie finală din 7

Între timp, la data de 8 august 2002, reclamantul a fost concediat de la locul de muncă prin aplicarea Codului Muncii, întrucât arestul său a durat mai mult de șaizeci de zile. Acesta și-a găsit un nou loc de muncă la data de 12 decembrie 2004.

Procedura pentru depunerea plângerilor împotriva măsurilor preventive, inclusiv arestul înainte de proces, este descrisă în articolul 140

În conformitate cu articolul 141 din Codul de procedură penală, se poate depune apel doar împotriva încheierii prin care instanța dispune, anulează, înlocuiește sau dispune încetarea unei măsuri preventive, în mod independent de sentința privind fondul cauzei, iar acest lucru trebuie să fie realizat în termen de trei zile de la data sentinței intermediare.

Persoanele care au fost reținute în mod nelegal, se pot folosi de două acțiuni pentru daune descrise în Codul de procedură penală și respectiv în Codul civil.

Articolul relevant din Codul de procedură penală prevede:

Într-o decizie din 10 martie 1998, publicată la data de 18 mai 1998 în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională, căreia i-a fost înaintată o excepție pretinzând că primul alineat din articolul 504 din Codul de procedură penală era neconstituțional, prevedea următoarele:

Articolele relevante din Codul civil prevăd următoarele :

Reclamantul susținea că a fost arestat și reținut în mod nelegal în absența unor motive solide și că nu a putut obține compensație pentru detenția sa de dinaintea procesului în măsura în care rezultatul procedurilor penale fusese nefavorabil pentru acesta. Reclamantul a invocat Articolul 5 alineatele 4 și 5 din Convenție. Curtea consideră că plângerea intră în sfera Articolului 5 alineatele 1 (c), 3 și 5 din Convenție care prevăd după cum urmează:

Toți indivizii arestați sau reținuți în conformitate cu prevederile din paragraful 1

Orice individ care a fost victimă a arestării sau detenției cu încălcarea prevederilor acestui articol va avea un drept executoriu la compensație.”

Curtea va examina în conformitate cu Articolul 5 §1 (c) pretinderile reclamantului conform cărora acesta a fost arestat în mod nelegal în absența unor motive solide.

Admisibilitate

Guvernul a prezentat o excepție de neepuizare a căilor de atac interne în ceea ce privește această plângere. În opinia acestuia, reclamantul ar fi trebuit să înainteze plângere împotriva ordonanței procurorului din 7 iunie 2002 în baza Articolului 140

Reclamantul susținea că plângerea nu ar fi fost eficient în cazul său.

Curtea reiterează că un control judiciar al unei astfel de detenții trebuie să fie automat și nu poate depinde de o cerere anterioară a părții deținute. (vezi,

În consecință, în pofida implicațiilor pe care eficacitatea plângerii în conformitate cu articolul 140

Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 §3 din Convenție. Constată în continuare ca nu este inadmisibilă în baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarată admisibilă.

Guvernul a afirmat că ordonanța procurorului din 7 iunie 2002 era conform cu legislația națională în măsura în care declara faptele, legea aplicabilă și motivele concrete pentru luarea măsurii (articolul 137 din Codul de procedură penală). Aceștia au constatat că un procuror putea dispune detenția pentru un proces pendinte dacă anticipa că sentința pentru infracțiune depășea doi ani și dacă libertatea continuă a persoanei acuzate constituia o amenințare pentru ordinea publică. (articolul 148 (h) din Codul de procedură penală).

Reclamantul pretindea că, nici la momentul arestării sale, nici în timpul procedurilor, nu a existat o bănuială întemeiată conform căreia ar fi comis acea infracțiune.

Curtea a constatat deja că, contrar cerințelor legii naționale, făcea parte din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică. Curtea a concluzionat anterior că exista o încălcare a articolului 5 §1 (c) pentru acel motiv (vezi,

Curtea constată că în cauza respectivă procurorul nu a oferit nici motive concrete pentru arestul reclamantului.

(c) din Convenție.

Curtea va examina în baza articolului 5 §3 legitimitatea ordonanțelor care prelungeau în mod repetat detenția reclamantului înainte de proces.

Admisibilitate

Guvernul a susținut că plângerea cu privire la prelungirea arestării preventive a reclamantului trebuia de asemenea să fie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu promova recurs împotriva fiecăreia din încheierile care prelungeau procesul său pendinte de detenție. Acesta susținea că o astfel de cale de atac era accesibilă, adecvată și suficientă și prin urmare trebuia să fie folosită de către reclamant. În legătură cu acestea, Guvernul a furnizat Curții o serie de decizii pronunțate de mai multe tribunale județene și curți de apel din întreaga țară (dar nu de Curtea de Apel Ploiești) în care au fost admise astfel de recursuri .

Făcând referire la indicațiile oferite de tribunalele de drept intern prin încheierile de ședință, reclamantul afirma că putea depune un singur apel în același timp cu apelul împotriva fondului cauze penale.

Tribunalul reiterează faptul că singurele remedii pe care un reclamant trebuie să le epuizeze sunt cele care au legătură cu pretinsele încălcări și care sunt în același timp disponibile si suficiente. Existența unor astfel de căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu doar teoretic ci și practic, în caz contrar neexistând accesibilitatea si eficiența necesare; îi revine statului pârât să stabilească precum aceste condiții diferite sunt satisfăcute (vezi, printre alte autorități,

Acesta constată că, în conformitate cu legea aplicabilă și cu interpretarea acesteia oferită de tribunalele în cauza în speță, reclamantul putea să înaintez apel doar împotriva încheierilor de ședință în același timp cu un apel împotriva fondului cauzei. Cu toate acestea, reclamantul a fost eliberat din arest în ziua ulterioară adoptării sentinței privind fondul, care reda un astfel de apel ineficient în circumstanțele cauzei.

Curtea ia în considerare temeiul de drept al cauzei prezentat de către Guvern pentru a justifica eficacitatea acestui apel. Cu toate acestea, acesta observă că nici una dintre hotărârile citate nu a fost pronunțată de Tribunalul Județean Ploiești sau de Curtea de Apel, aceasta in urmă fiind instanța competentă să soluționeze un astfel de recurs al reclamantului. În plus, nici una din hotărâri nu a fost pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Curtea, prin urmare, consideră că, dat fiind faptul că legea este rezervată asupra acestei probleme și nu au fost emise dispoziții de Înalta Curte în speță, practica unor curți de drept intern nu este suficientă pentru a face dintr-un astfel de apel o cale de atac care ar fi trebuit să fie epuizată în cazul special al reclamantului.

Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul Articolului 35 §l 3 din Convenție. Constată în continuare ca nu este inadmisibilă în baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarată admisibilă.

Fond

Guvernul a susținut că indiciile în baza cărora procurorul își argumentase inițial opinia că reclamantul trebuia reținut în arest, persistaseră pe parcursul arestării preventive anterioare investirii instanței prin rechizitoriu , care fusese destul de scurt - doar patru luni și trei zile. În timp ce admitea că încheierile de ședință ale Tribunalului Județean ar putea părea repetitive, Guvernul susținea că acestea ar trebui să fie citite în lumina tuturor materialelor din dosar aflat pe rolul instanței respective.

Reclamantul nu a fost de acord cu susținerile Guvernului și a susținut că încheierile de ședință nu ofereau nici un argument concret pentru prelungirea arestării sale preventive.

Curtea reiterează că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive “relevante și suficiente” pentru a justifica detenția continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (vezi

În cauza de față, Curtea constată că Tribunalul Județean Ploiești a prelungit detenția reclamantului de cinci ori prin folosirea aceleiași formule și fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul care susține că lipsa argumentării în cadrul sentințelor Tribunalului Județean era completată de dovezile din dosar. Aceasta reiterează că doar prin furnizarea unei decizii argumentate poate exista o cercetare atentă publică a administrării actului de justiție (vezi

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să conchidă că, dată fiind lipsa argumentelor concrete din hotărârile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetată a detenției reclamantului a încălcat Articolul 5 alineatul 3 din Convenție.

Admisibilitate

În cele din urmă, reclamantul s-a plâns că nu i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru arestarea sa din procesul pendinte.

Guvernul a susținut că articolul 5 § 5 era inaplicabil în cauză întrucât reclamantul nu a solicitat instanțelor de drept intern să stabilească pretinsa ilegalitate a detenției sale.

Curtea reiterează faptul că articolul 5 §5 este respectat acolo unde este posibilă aplicarea unei compensații în ceea ce privește o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4. Dreptul la compensație stabilit în §5 presupune prin urmare că o încălcare a unuia dintre alineatele precedente ale articolului 5 a fost stabilită , fie de o autoritate de drept intern sau de către Curte (vezi

Curtea reiterează că în prezenta cauză a constatat că detenția reclamantului înainte de proces a fost făcută cu încălcarea articolului 5 §1 și 3 din Convenție. A concluzionat de asemenea că reclamantul nu avea nicio cale de atac eficientă prin care să conteste ilegalitatea menținerii sale în arest.

Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 §3 din Convenție. Constată în continuare ca nu este inadmisibilă în baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarată admisibilă.

Fond

Părțile nu au prezentat alte comentarii cu privire la fondul plângerii.

Curtea constată că reclamantul nu putea pretinde compensație întrucât detenția sa nu a fost niciodată declarată nelegală de către instanțele de drept intern. În consecință, acesta nu putea să se folosească de procedura prevăzută în articolul 504 din Codul de procedură penală iar o acțiune în baza dreptului comun care reglementează repararea prejudiciului nu avea o perspectivă rezonabilă de succes.

În vederea celor de mai sus, Curtea conchide că legea română nu permite reclamantului un drept executoriu la compensație după cum este necesar prin articolul 5 §5 din Convenție.

Reclamantul a solicitat următoarele sume cu titlul de despăgubiri:

Reclamantul a prezentat o copie a cărții sale de muncă care indica faptul că salariul său înainte de concedierea din 8 august 2002 era de 5.528.494

Guvernul a afirmat că solicitările reclamantului erau nefondate și excesive.

Curtea constata că în luna august 2002 reclamantul a fost concediat din cauza detenției care s-a dovedit a fi nelegală. Prin urmare, pierderea venitului din 8 august până la 10 octombrie 2002 a fost cauzată de detenția sa nelegală. Cu toate acestea, nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și celelalte revendicări cu privire la daunele pecuniare nu poate fi constatată.

Prin urmare, calculând pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului 500 de euro cu titlul de daune materiale si 5.000 euro cu titlul de daune morale.

Reclamantul a solicitat de asemenea 1.000 euro pentru onorariile avocaților si 200 euro pentru taxele plătite Statului român. Acesta a transmis facturi de

Guvernul a contestat revendicările.

Curtea constată că costurile suportate în tribunalele de drept intern nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcarea constatată. Cu toate acestea, consideră rezonabil faptul că reclamantul a suportat costuri pentru traduceri pentru Curte; acestea au fost cel puțin parțial acoperite de suma de 850 euro primită de către reclamant pentru ajutorul social.

Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru restul.