ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1183/2025

Ședința publică din data de 5 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/2023 din data de 20.06.2023 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., (alături de alți reclamanți față de care s-a dispus disjungerea soluționării cererilor), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, solicitând obligarea pârâtului la emiterea unui ordin prin care să se dispună ca drepturile salariale ale personalului din Serviciile de Probațiune Dâmbovița și Suceava să se calculeze și să se plătească având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate, de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar sumele care reprezintă diferența dintre drepturile salariale stabilite potrivit ordinului și drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 să se achite în cuantum actualizat cu indicele de inflație, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 266 din data de 30 mai 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile și excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Justiției, ca neîntemeiate;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016-18.06.2020 și, în consecință, a respins pretențiile aferente acestei perioade ca fiind prescrise;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., N., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale cu utilizarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON pentru perioada 19.06.2020 - 02.08.2023, fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru reclamanții L., B., C., A., F., K., M., E., G., I., N. și pentru perioada 15.08.2021-02.08.2023 în ceea ce privește reclamanții D. și H.;

- a obligat pârâtul să plătească reclamanților L., B., C., A., F., K., M., E., G., I., N. diferența dintre drepturile salariale cuvenite potrivit prezentei hotărâri și cele efectiv încasate pentru perioada 19.06.2020-02.08.2023, respectiv 15.08.2021-02.08.2023 în ceea ce privește reclamanții D. și H., sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui salariu lunar până la data plătii efective, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data scadenței fiecărui salariu lunar până la data plătii efective;

- a respins cererea de recalculare a drepturilor salariale pentru perioada ulterioară datei de 02.08.2023, ca rămasă fără obiect;

- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 266 din data de 30 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii excepției inadmisibilității acțiunii și a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității acțiunii, a arătat că intimații-reclamanți nu au urmat în termen legal procedura prealabilă cu privire la contestarea ordinelor de salarizare, în conformitate cu dispozițiile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010, respectiv, de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest sens, a invocat cu titlu de practică judiciară sentița civilă nr. 1570/2015 din data de 16.12.2015 pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 297/2016 din 09.05.2016 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Referitor la lipsa calității sale procesuale pârâte, a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere Decizia nr. 13/2016 pronunțată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii, prin care a constatat că problema de drept care a generat practica neunitară vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 și ale art. 222 din C. civ., cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariala, raportat la calitatea sa de ordonator principal de credite, fără vreo altă diferențiere. Așadar, interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Cu alte cuvinte, ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

De asemenea, prin Decizia nr. 60/2019 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Pitești, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ICCJ a reținut că "în motivarea Deciziei nr. 13 din 13 iunie 2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a menționat, între altele, că "în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49). Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare."

Recurentul-pârât a indicat și decizii ale Înaltei Curți, cu titlu de practică judiciară, concluzionând că Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimații-reclamanți, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata drepturilor bănești acordate.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că reclamanții se identifică drept parte componentă a familiei ocupaționale "Justiție" și solicită o valoare de referință sectorială în cuantum de 602,225 RON aplicabilă altor categorii profesionale din această familie, însă aceștia fac parte din personalul de probațiune care a fost primul și unicul beneficiar din cadrul sistemului de justiție care a primit creșterea salarială de 25%, prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

Referitor la modul de aplicare a creșterii salariale de 25%, arată că această majorare a fost reglementată de legiuitor numai pentru personalul de probațiune, fiind inclusă direct în cuantumul brut al salariului de bază. Or, în condițiile în care această creștere este deja reflectată în drepturile salariale, o eventuală aplicare suplimentară a aceluiași procent asupra valorii de referință sectorială ar conduce la o dublă majorare a salariului, situație vădit nelegală. În plus, trebuie subliniat că alte categorii profesionale din familia ocupațională "Justiție" au solicitat aplicarea acestei creșteri asupra VRS, însă pentru personalul de probațiune această modalitate nu este justificată, dat fiind că procentul de 25% este deja inclus în salariul de bază.

Cu privire la aplicarea plafonului salarial instituit de Legea-cadru nr. 153/2017, a arătat că începând cu data de 1 ianuarie 2018, salarizarea personalului de probațiune nu se mai calculează prin raportare la VRS, ci exclusiv potrivit anexelor la Legea-cadru nr. 153/2017. Mai mult, salariile acestei categorii profesionale au fost aduse la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022, încă din 2018, conform art. 38 alin. (3) și (6) din lege. Prin urmare, orice majorare peste aceste limite ar reprezenta o depășire a plafonului stabilit expres de legiuitor, ceea ce atrage nulitatea hotărârilor judecătorești care ar dispune în acest sens. Această interpretare este confirmată și de jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 310/2019.

De asemenea, trebuie avut în vedere că eliminarea pe cale judiciară a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 presupune obținerea permisiunii de neaplicare a unei norme aflate în vigoare însă aceasta nu este posibilă decât prin constatarea neconstituționalității acesteia, ceea ce excedează atribuțiilor instanțelor de judecată. De altfel, Curtea Constituțională a respins în mod repetat excepțiile de neconstituționalitate ale acestui text legal, subliniind că limitarea cuantumului salariului de bază la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022 reprezintă o măsură tehnică justificată, circumscrisă scopului de eliminare a disfuncționalităților salariale, iar stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale ale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului - Deciziile nr. 700/2019, nr. 585/2021, nr. 409/2021, nr. 282/2021, nr. 106/2021, nr. 7/2021, nr. 813/2021, nr. 761/2020 și nr. 326/2020 ale Curții Constituționale.

Abordând solicitările reclamanților în contextul modificărilor legislative succesive din materia salarizării, arată că, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariale ale personalului de probațiune a inclus indemnizațiile de încadrare, precum și sporurile, însă valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele celor două acte normative nu s-a aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor și al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariția Legii-cadru nr. 153/2017. Așadar, valoarea de referință sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, a fost folosită în mod concret și direct la calculul indemnizațiilor sub imperiul legislației anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii nr. 284/2010, doar indirect și prin raportare la legislația anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizațiilor și sporurilor din luna decembrie a anului precedent. În schimb, după intrarea în vigoarea Legii-cadru nr. 153/2017 și începând cu 01.01.2018, salariile de bază nu pot fi majorate, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.

Așadar, majorarea VRS ar putea produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea s-ar mai raporta la aceasta, respectiv câtă vreme nu ar fi atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referință sectorială reglementată de legislația anterioară nu mai prezintă relevanță. Or, așa cum a arătat anterior, începând cu luna ianuarie 2018, personalul de probațiune aflat în activitate beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, atingând astfel plafonul maximal stabilit de această lege.

Totodată, invocarea discriminării în raport cu alte categorii profesionale nu poate fi reținută. Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competențele C.N.C.D. și ale instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție.

Curtea Constituțională a arătat în mod constant că instanțele judecătorești nu pot anula sau refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe motiv de presupus caracter discriminatoriu și nici nu le pot substitui cu alte norme create pe cale judiciară. O asemenea soluție ar încălca principiul separației puterilor în stat consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare, însă au depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 266 din data de 30 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte reține că, în speță, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției de a emite un act administrativ/ordin de salarizare prin care indemnizațiile de încadrare să fie recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, valoare de care beneficiază alți angajați din aceiași familie ocupațională, al căror drept a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, puse în executare de către ministerul pârât.

Se observă că reclamanții nu au învestit instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinelor de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 153/2017, fiind incidente prevederile art. 8 și art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privind refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri.

Înalta Curte constată că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a fost dezlegată în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2020, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunțate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestații prealabile în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze. Deși privesc relația dintre angajator și angajați, considerentele acestor decizii sunt incidente și în cazul Ministerului Justiției care, în exercitarea atribuțiilor sale de ordonator principal de credite, a emis ordine prin care a stabilit cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanții, având atribuții partajate în acest domeniu cu instituția angajatoare (căreia le revine obligația de plată a salariilor astfel stabilite) la care au funcționat reclamanții în intervalele de timp indicate în acțiune.

În concluzie, în situația în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze, respectiv, refuzul pârâtului Ministerul Justiției de emitere a ordinului de recunoaștere a drepturilor salariale solicitate de reclamanți, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Cât privește controlul de legalitate pe care instanța de recurs este chemată să îl realizeze asupra modului în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției din perspectiva celui de-al doilea capăt de cerere (privind obligarea Ministerului Justiției la plata drepturilor salariale), Înalta Curte găsește fondate argumentele subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată în cadrul legislativ aplicabil la data pronunțării sentinței atacate, în sarcina autorității ministeriale.

Această excepție a fost respinsă de prima instanță, apreciindu-se că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă în cauză, prin raportare la petitul principal, acela de obligare a sa la emiterea unui ordin de ministru prin care să stabilească VRS în cuantum de 605.225 RON, iar aprecierea calității procesuale se realizează prin raportare la întregul litigiu, în condițiile art. 36 din C. proc. civ. și nu doar la un anumit petit al acestuia.

Contrar acestei opinii, Înalta Curte subliniază că legitimarea procesuală (activă sau pasivă) este o condiție de exercițiu a acțiunii, verificată pentru fiecare raport juridic dedus judecății, deci implicit pentru fiecare capăt de cerere, întrucât la baza fiecărui petit se află un raport juridic concret. Așadar, calitatea procesuală pasivă se raportează distinct pentru fiecare capăt de cerere.

În cauză, Înalta Curte reține că reclamanții sunt consilieri de probațiune și își exercită profesia în cadrul Serviciilor de probațiune din Dâmbovița.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, "Finanțarea activității Direcției și a structurilor teritoriale se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiției.", ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 119 alin. (2) din același act normativ, "În vederea atingerii scopurilor activității sistemului de probațiune, Guvernul alocă resursele financiare, materiale și logistice, prin bugetul Ministerului Justiției, în vederea funcționării Direcției."

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, instanța de control judiciar constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite consilierilor de probațiune care activează în cadrul Serviciilor de probațiune din Dâmbovița nu poate să atragă obligarea acestuia la plată numai prin prisma calității de ordonator principal de credite, această obligație revenind instituției angajatoare.

Cu alte cuvinte, calitatea recurentului-pârât de ordonator principal de credite nu cuprinde și obligația de plată a diferențelor salariale restante.

După cum a arătat și pârâtul, chestiunea în discuție a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut relevanța Deciziei nr. 13 din 13 iunie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016 (paragrafele 55-57), care poate fi avută în vedere, mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, în mod corespunzător, și în alte cauze similare.

Astfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Din motivarea acestei decizii, se reține paragraful 49:

"În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze".

În concluzie, având în vedere cele statuate în Decizia RIL nr. 13/2016 (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față), instanța de control judiciar constată că în privința capătului de cerere privind plata diferențelor salariale restante, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar, dată fiind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, instanța de recurs observă că recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la soluția pronunțată de către instanța de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01 august 2016 -18 iunie 2020, cu privire la soluția de respingere a pretențiilor ulterioare datei de 2 august 2023, ca rămase fără obiect și cea de respingere a cererii de acordare a sporurilor în procent de 45% începând cu data de 1 iunie 2018, astfel că aceste soluții au căpătat caracter definitiv și nu vor face obiectul analizei prezentului recurs, urmând a fi menținute.

Așadar, în cele ce urmează, Înalta Curte va proceda la verificarea legalității soluției primei instanțe de obligare a pârâtului Ministerului Justiției la emiterea ordinelor de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru perioada 19.06.2020 - 02.08.2023, fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru reclamanții L., B., C., A., F., K., M., E., G., I., N. și pentru perioada 15.08.2021-02.08.2023 în ceea ce privește reclamanții D. și H., din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Reclamanții au solicitat emiterea ordinului de salarizare și de plată a drepturilor salariale prin utilizarea VRS 605,225 RON (VRS 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015), susținând că acest mod de calcul este deja aplicat în cazul altor angajați ai aceleiași familii ocupaționale, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive.

Recurentul-pârât a susținut că sentința instanței de fond, prin care se stabilește dreptul reclamanților la calcularea salariului în raport de VRS 605,225 RON este nelegală întrucât personalul de probațiune are deja inclusă creșterea de 25% în cuantumul brut al salariului de bază și că prima instanță a dispus stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON fără a ține cont de împrejurarea că valoarea de referință sectorială nu mai prezintă relevanță după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, iar prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 stabilesc un plafon maxim al nivelului salarizării, care nu mai poate fi depășit. Referitor la starea de discriminare a invocat jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența de a anula sau de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judecătorească.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că argumentul recurentului-pârât potrivit căruia prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 stabilesc un plafon maxim al nivelului salarizării, care nu mai poate fi depășit prin atingerea nivelului stabilit pentru anul 2022, a fost expus în mod generic, fără a se arăta dacă, raportat la salariul recalculat al reclamanților în raport de VRS 605,225 RON și la aplicarea etapizată a prevederilor Legii nr. 153/2017, conform art. 38, nivelul salarial al acestora ar depăși plafonul maxim prevăzut pentru anul 2022. Mai mult decât atât, deși contestă posibilitatea calculării drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 și invocă posibilitatea încălcării nivelului maxim al salariului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, totuși Ministerul Justiției a emis Ordinul ministrului justiției nr. 1407/2023, prin care a procedat la recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților, începând cu data de 2 august 2023, fapt ce a determinat rămânerea fără obiect a pretențiilor reclamanților ulterioare acestei date. Cu alte cuvinte, recalcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON a fost posibilă chiar în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, pârâtul recunoscând dreptul pretins de reclamanți după data de 02.08.2023, în aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Deciziilor nr. 55/2021, nr. 36/2018, 13/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 6 alin. (1) lit. b) și c) Legea nr. 153/2017, ceea ce înlătură ca nefondate criticile contrare.

Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizației de încadrare acordate unui consilier de probațiune, în raport de VRS 605,225 RON, nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător nu mai poate fi primită susținerea contrarie, privind incidența art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În caz contrar, ar exista o situație de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizației de încadrare în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă s-ar accepta alegațiile Ministerului Justiției, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuție nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu ordinul Ministrului Justiției nr. 1407/1/2023 din 02.08.2023.

În plus, instanța de recurs reamintește aspecte de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților, sens în care face referire exemplificativă la decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-au arătat următoarele:

"69. … este necesar a se ține seama de distincția esențială dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", …. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată…. 70. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81), și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). În această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", … 71. … distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.". [s.n.]

Având în vedere că potrivit art. 1 lit. f) din capitolul VIII Anexa 5 Legea nr. 153/2017, consilierii de probațiune sunt parte integrantă a familiei ocupaționale justiție, considerentele citate sunt deplin aplicabile în speță.

În aceste condiții, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii Ordinului MJ nr. 1407/2023 o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie și/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită, conform criticilor recurentului, este dacă reclamanții beneficiază de dreptul pretins pentru perioada anterioară emiterii acestui ordin.

Aplicarea conformă a legii a fost rațiunea esențială a emiterii Ordinului nr. 1407/2023, sub aspectul recunoașterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Or, într-o astfel de situație, recunoașterea dreptului salarial ar fi trebuit să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuție, sub condiția însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, calculat regresiv în raport de data formulării acțiunii (cu precizarea că ordinul nr. 1407/2023 a fost emis după introducerea acțiunii).

Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere a unui nou ordin de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și astfel, este preexistent situației litigioase.

În aceste condiții, în mod corect a recunoscut prima instanță dreptul reclamanților pentru intervalul de timp în care fiecare parte reclamantă a funcționat în calitate de consilier de probațiune, pentru trei ani anterior formulării acțiunii și până la data emiterii Ordinului nr. 1407/2023.

În raport de caracterul obligatoriu al deciziei respective în condițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., criticile dezvoltate de recurentul-pârât sub aspectul inexistenței pretinsei discriminări sunt lipsite de temei.

Principiul egalității, în componenta ce obligă la recunoașterea unor salarii egale pentru toate persoanele care sunt încadrate pe aceeași funcție și desfășoară aceeași muncă, în aceleași condiții de vechime și calificare, pornește de la premisa că salariile aflate în plată ce îndeplinesc aceste condiții sunt stabilite cu respectarea legii, indiferent că sunt sau nu sunt recunoscute prin hotărâri judecătorești, valoarea de referință sectorială fiind un element cu aplicabilitate generală în familia ocupațională justiție.

Statuând astfel, Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a principiului separației puterilor în stat, nefiind vorba de o înlocuire a normelor legale aplicabile cu o normă creată pe cale judiciară, astfel cum susține recurentul-pârât, ci de o interpretare și aplicare a normelor legale de către instanțele judecătorești, prin raportare la mecanismele de unificare a practicii judiciare obligatorii pentru instanțe, care nu echivalează cu o activitate de legiferare, ci reprezintă exercițiul firesc al atribuțiilor constituționale și legale ale puterii judecătorești.

Față de cele arătate în precedent, observând art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de control judiciar va admite recursul declarat; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând în limitele casării, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea acestuia la plata diferențelor drepturilor salariale și, în consecință, respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte va menține în rest sentința, în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului la emiterea ordinului de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților cu utilizarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Totodată, vor fi menținute și celelalte dispoziții ale sentinței, care nu au fost casate sau recurate, conform considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 266 din data de 30 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea acestuia la plata diferențelor drepturilor salariale și în consecință, respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.