Decizia nr. 2358/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 349/2021 a Curții de Apel Craiova

Circumstanțele cauzei Prin cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, începând 05.03.2017 și în continuare raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru completarea și modificarea O.U.G. nr. 57/2015, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat in plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții; luarea de către ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 349 din 1 noiembrie 2021 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Respinge excepțiile (excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile și excepția prescripției dreptului material la acțiune). Admite acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București. Obligă Ministerul Justiției să emită reclamantului ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 05.03.2017, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605.225 RON (valoarea de referință sectorială la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). Obligă ambii pârâți să plătească reclamantului diferențele salariale rezultate, începând cu data de 05.03.2017 și până la emiterea noului ordin, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective."

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, ambii criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat casarea hotărârii, având în vedere aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv Anexa V Ia Legea-cadru nr. 153/2017 și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă în ceea ce privește obligarea acestui minister la plata diferențelor salariale rezultate și în rest, ca neîntemeiată. Un prim motiv de recurs a vizat lipsa calității procesuale pasive în privința obligației de plată a diferențelor salariale, în acest sens fiind invocată Decizia Î.C.C.J. nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială". O caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale". Prin urmare, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc, formulate de către personalul instanțelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției. Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale reclamantului au fost stabilite cu instanțele angajatoare, astfel că drepturile salariate ale acestora au fost datorate, calculate și plătite direct de către acestea. Așadar, Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamantul-intimat, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi bănești. Totodată, au fost invocate și statuările de la punctele 48-57 din cuprinsul deciziei nr. 60/2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002 și art. 222 C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățite cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. Ca atare, s-a solicitat admiterea recursului, casarea soluției primei instanțe sub acest aspect și admiterea exceptiei lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește obligarea la plata diferențelor salariale și respingerea acestui capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Printr-un al doilea set de critici, recurentul a apreciat că modalitatea de aplicare a creșterii de 25% prin care s-ar obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție". Astfel, pe de o parte, aceste dispoziții legale nu se aplică categoriei profesionale din care face parte reclamantul-intimat. În acest sens, dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevede în mod clar că: "Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut a! salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015." Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "Începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuinre se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.". Spre deosebire de Legea nr. 293/2015, prin care s-a prevăzut în mod expres faptul că majorarea cu 10% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015 se aplică și cuantumului sporurilor, indemnizațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizația brută, opțiunea legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, a fost una diferită, în sensul că a făcut o netă distincție între cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare (art. 1 alin. (1), pe de o parte și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2), pe de altă parte. Ținând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creșterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință. De altfel, unele instanțe s-au pronunțat deja definitiv în privinga pretențiilor formulate de consilierii de probațiune și au statuat că procentul de 25% se aplică numai la salariul de bază și nu la alte elemente de salarizare (cum este cazul sporurilor ori al VRS), iar alte instanțe s-au pronunțat deja, în mod direct, în sensul respingerii majorării de 25% prin acordarea unei VRS de 605,225 RON. Recurentul a invocat și prin Decizia nr. 51/2020, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bacău, constatându-se că dispozițiile art. 30 alin. (6) și ate art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 4 alin. (1) și ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, ale art. 1 atin. (5) din Legea nr. 285/2010 și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt neconstituționale, Curtea Constituțională reținând că a doua premisă avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016, în sensul că "pentru toate categoriile de personal aflate în situații identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică unde sunt încadrați" (paragraful 47), reprezintă " o modificare a opțiunii legiuitorului, dar s-a substituit și instanței de contencios constituțional, cu încălcarea prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituție, care consacră rolul Curții Constituționale de garant suprem at Constituției, efectuând un veritabil control de constituționalitate ce a avut drept rezultat refuzul aplicării unor dispoziții legale ce ar fi fost, în opinia sa, contrare principiului egalității în drepturi". În ceea ce privește discriminarea implicită, raționamentul pleacă de la premisa eronată că personalului din familia ocupațională "Justiție" i se aplică valori sectoriale de referință diferite. Interpretând dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, așa cum s-a arătat anterior, reiese că, începând cu august 2016, a fost acordată în favoarea consilierilor de probațiune o creștere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumut brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valorii de referință sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probațiune. Cu atât mai puțin a avut loc o majorare a valorii de referință sectorială aplicabile în familia ocupațională "Justiție", așa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeași valoare de referință sectorială aplicată la nivelul instanțelor judecătorești, întrucât nu ne aflăm în prezența unor VRS diferite. În realitate, dispozițiile legate invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probațiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, așa că nu poate fi reținută vreo discriminare nici prin raportare la restul temeiurilor de drept invocate. Fiind vorba de profesii distincte, reglementate prin statute diferite, situația reclamantului-intimat nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probațiune. Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017: "(6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Astfel, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale, potrivit legii. Cu titlu de practică judiciară recurentul a invocat sentința civilă nr. 486/30.10.2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr. x/2019, modificată prin decizia civilă 404/09.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, decizia civilă nr. 944/04.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2020, decizia civilă nr. 848/14.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2020. Prin recursul declarat în cauză recurenta-pârâtă Curtea de Apel București a solicitat casarea hotărârii primei instanțe, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Apărările formulate de intimat Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. În esență, prin apărările formulate s-a subliniat faptul că reclamantul deține hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce priveste plata, începând cu data de 05.03.2017 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit unei valorii de referință sectorială de 605,225 RON și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective (sentința civilă nr. 927/23.07.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 162/28.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă). Toate susținerile recurentului referitoare la fondul pretențiilor reprezintă aspecte inutile si străine cauzei de fată, acesta refuzând executarea unei hotărâri judecătorești definitive, care se impune cu putere de lucru judecat între părti, conduită ce încalcă flagrant și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intimatul-reclamant a invocat și statuările din cuprinsul Deciziilor nr. 55/2021, nr. 56/2018, nr. 36/2018 și nr. 23/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justitțe - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Deciziei CCR nr. 794/2016.

Alte aspecte relevante Recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat instanței de recurs să rețină autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive pronunțate în dosarul nr. x/2020, prin care a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive în privința capătului de cerere vizând obligarea la plata către același reclamant a diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 5.03.2017. Referitor la obligația instituită de prima instanță, de emitere a ordinului de încadrare cu un VRS corespunzător (605,225 RON), recurentul a apreciat că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, întrucât a emis O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, conform căruia drepturile salariale ale judecătorilor se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. De asemenea, la data 28.02.2023 recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus note scrise, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, prin prisma dispozițiilor art. 142 alin. (2), (5), (6) și (8) din Legea nr. 304/2022, solicitând și introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calitate de recurentă, ca urmare a subrogării de drept a acesteia în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției. În ședința publică din data de 4 mai 2023, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Apel București.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În privința recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Apel București, se reține că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. În aceste condiții, sentința nr. 349 din 1 noiembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, calea de atac trebuind să respecte termenul de declarare sus-menționat. Din verificarea actelor dosarului, se constată că sentința recurată a fost comunicată pârâtei la data de 15.11.2021, conform dovezii de comunicare aflate la dosar fond, iar cererea de recurs a fost transmisă prin fax la data de 3.12.2021 cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împlinit la data de 2.12.2021. Întrucât recurenta a exercitat calea de atac după împlinirea termenului anterior menționat și nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. (1) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite excepția tardivității recursului invocată din oficiu și va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel București, ca tardiv formulat. În privința recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, în ale cărui drepturi și obligații s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând cu prioritate excepția lipsei de obiect a capătului de cerere vizând obligarea la emiterea ordinului de încadrare, Înalta Curte reține că rămânerea fără obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021 a fost invocată de recurentul-pârât în raport de emiterea O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel. Potrivit susținerilor recurentului-pârât, prin O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021 a fost recunoscut, începând cu data emiterii ordinului, dreptul reclamantului la calcularea unei indemnizații lunare brute de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și s-a stabilit că achitarea drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, se va realiza în mod eșalonat. Obiectul acțiunii civile deduse spre soluționare în cauza pendinte este reprezentat de solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, începând cu 5.03.2017, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Înalta Curte reține că ordinul colectiv de salarizare - O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 30 decembrie 2021, ulterior pronunțării sentinței recurate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii instanței de fond (1 noiembrie 2021), cu atât mai mult cu cât solicitarea reclamantului viza emiterea ordinului începând cu data de 5.03.2017. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că emiterea O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de salarizare, motiv pentru care nu se poate reține ipoteza rămânerii fără obiect a cererii, chiar și în parte. Din perspectiva fondului cauzei, se reține că prin sentința civilă nr. 927/23.07.2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 162/28.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost definitiv stabilit, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/20169, dreptul subiectiv al reclamantului la plata unui salariu raportat la valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 5.03.2017 și în continuare. Potrivit art. 74 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege, iar drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor și procurorilor stabilindu-se prin lege specială . De asemenea, conform dispozițiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. Potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009, în exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise. Rezultă astfel că, în ceea ce privește judecătorii, Ministrul Justiției era, la data pronunțării sentinței primei instanțe, cel care avea competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi, fiind astfel nefondate criticile recurentului privind lipsa unei calități procesuale pasive a Ministrului Justiției în cauză. De asemenea, subrogarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile Ministrului Justiției, în virtutea prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 a operat în baza unor prevederi legale intrate în vigoare ulterior datei soluționării cauzei în primă instanță, motiv pentru care, la data pronunțării hotărârii atacate, Ministrul Justiției era subiectul de drept cu legitimitate procesuală pasivă în cauză. În ceea ce privește criteriile în raport de care trebuie stabilită indemnizația de încadrare, instanța de control judiciar apreciază că și din această perspectivă trebuie să se dea eficiență autorității de lucru judecat atașate sentinței definitive nr. 927/23.07.2020 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, prin care instanța a decis că reclamantul are dreptul la calcularea indemnizației de încadrare raportate la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 5.03.2017. Astfel, deși în prezenta cauză nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat în raport cu sentința anterior menționată, este, însă, incident efectul pozitiv al lucrului judecat. Întrucât reclamantul se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul acestuia la acordarea unei indemnizații de încadrare raportate la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 5.03.2017, se constată că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin sentința definitivă nr. 927/23.07.2020, refuzul acestuia fiind nejustificat. În consecință, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat, în mod corect, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului de a emite pentru reclamant un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON. În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamantului, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina acestuia. Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora. Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite aparține curților de apel și tribunalelor, care, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic. În raport cu obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară, în speță, între intimatul-reclamant și Curtea de Apel București (în cadrul căreia activează acesta), în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale. Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002 și art. 222 C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză: "55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială". 56. În motivarea acestei decizii s-a menționat, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49). 57. Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare." Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamant, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de acesta, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele expuse, reținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 din același cod Înalta Curte va respinge excepția lipsei de obiect a capătului de cerere vizând obligarea la emiterea ordinului de încadrare, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, în ale cărui drepturi și obligații s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale actualizate și a dobânzii legale, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, menținând restul dispozițiilor sentinței.