ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3095/2025

Ședința publică din data de 4 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2022, reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalului București, a formulat contestație împotriva Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiției și a răspunsului nr. x/2022 din data de 30.06.2022 emis de Ministerul Justiției prin care a solicitat:

-revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiției în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiției în sensul majorării sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității în raport de majorarea indemnizației de încadrare brută lunară și prin raportare la procentul de 30% aplicabil cuantumului total al salariilor de încadrare din cadrul ordonatorului Ministerul Justiției.

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiției în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 0l august 2016, și nu cu data de 30.12.2021;

- revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiției în sensul includerii coeficientului 19,00 prevăzut de O.U.G. nr. x în indemnizația brută de încadrare și a plății acestuia pentru viitor, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 913 din 23.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, definitivă potrivit deciziei civile nr. 2935 din 21.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestui coeficient pentru perioada 01.03.2018-31.05.2019.

La data de 01.09.2022, pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului față de prevederile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. și prevederile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pretențiile referitoare la plata unor eventuale drepturi, în susținerea excepției solicitând a se avea în vedere Decizia nr. 13/13.06.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016 și Decizia nr. 60/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; excepția tardivității cererii de chemare în judecată față de împrejurarea că reclamanta nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizației începând cu 01.08.2016, precum și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară celor 3 ani de la introducerea cererii de chemare în judecată. Pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin nota depusă la dosar la data de 02.03.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în temeiul art. 164 alin. (6) din Legea 304/2022, se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, cu asumarea tuturor consecințelor legale aferente acestei subrogări.

1.2. Prin sentința nr. 162/06.03.2023, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, calitate procesuală transmisă ope legis de la Ministerul Justiției, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În urma declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022.

Prin încheierea de ședință din 4 mai 2023, după încheierea dezbaterilor, instanța a reținut cauza în vederea soluționării și a amânat pronunțarea succesiv pentru datele de 11.05.2023, 23.05.2023, 30.05.2023 și 14.06.2023. La data din urmă, instanța a repus cauza pe rol, în temeiul art. 400 din C. proc. civ., stabilind un nou termen de judecată pentru 16.11.2023. Totodată, a fost emisă o adresă către Tribunalul București, solicitând transmiterea anexei la Ordinul nr. 959 din 12 aprilie 2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel a reținut cauza pentru soluționare, amânând pronunțarea succesiv pentru datele de 29.11.2023, 12.12.2023 și 19.12.2023. La ultima dată menționată, instanța a repus cauza pe rol, în temeiul art. 400 din C. proc. civ., solicitând depunerea documentației aferente cererii formulate de reclamantă la 28.10.2022.

Prin sentința nr. 238 din 14 mai 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, calitate procesuală transmisă ope legis de la Ministerul Justiției;

- a modificat în parte Ordinul nr. 401/07.02.2022, în sensul ca plata drepturilor salariale recunoscute prin acesta, având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectată de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, să se realizeze începând cu data de 01.01.2018, iar sumele ce reprezintă diferența între drepturile salariale astfel stabilite și drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, să fie actualizate cu indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei în fond și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond nu a pus în discuție și nu s-a pronunțat asupra excepțiilor de fond absolute invocate prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Justiției, în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat, ope legis, Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, au fost formulate următoarele excepții: lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, tardivitatea formulării cererii și prescripția dreptului material la acțiune. Aceste excepții nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, nu au fost analizate și nu au fost soluționate nici prin încheiere interlocutorie, nici prin hotărârea finală.

Această omisiune constituie o încălcare gravă a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, principii fundamentale ale procesului civil, consacrate de art. 14 din C. proc. civ. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanța este obligată să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac inutilă continuarea procesului. Nerespectarea acestei obligații atrage nulitatea hotărârii.

În temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta -pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în special a dispozițiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În acest sens, a arătat că instanța de fond a dispus anularea ordinului administrativ emis de Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea acesteia la emiterea unui nou ordin de salarizare, stabilind valoarea de referință sectorială (VRS) la 605,225 RON începând cu 01.01.2018, fără aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din lege.

Această soluție este nelegală, întrucât generalizarea valorii VRS de 605,225 RON a fost realizată abia prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 6245/C/2021, emis la 30 decembrie 2021, care a intrat în circuitul civil și nu a fost contestat. Ordinul individual nr. 401/C/2022, emis ulterior, nu putea produce efecte retroactive. Intimata-reclamantă a stat în pasivitate din 2016 până în 2022, fără a contesta ordinele de salarizare anterioare sau a solicita recunoașterea dreptului pretins. Această pasivitate nu poate fi compensată prin atacarea unui ordin emis ulterior.

Totodată, principiile nediscriminării și egalității nu pot fundamenta recunoașterea retroactivă a unor drepturi salariale în lipsa unei hotărâri judecătorești individuale. Instanța de fond a interpretat eronat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - în special Deciziile nr. 55/2021 și nr. 80/2023 - care nu consacră recunoașterea automată a valorii VRS pentru toți magistrații.

În plus, recurenta-pârâtă a subliniat că dreptul la acțiune este supus prescripției, conform dispozițiilor C. civ., Codului muncii și Legii contenciosului administrativ. Intimata-reclamantă ar fi trebuit să solicite recunoașterea dreptului la salarizare cu VRS 605,225 RON încă din 01.08.2016, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016. Dreptul la salarizare retroactivă nu poate fi exercitat după mai mult de 3 ani de la data nașterii lui, iar instanța de fond a ignorat complet acest aspect. Obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea actelor administrative și, implicit, la recunoașterea dreptului începând cu 01.01.2018, fără a se ține cont de intervenirea prescripției, ar conduce la imprescriptibilitatea dreptului de a fi salarizat prin raportare la VRS, ceea ce contravine principiilor ce guvernează prescripția extinctivă și scopului urmărit de legiuitor.

4.1. La data de 07.04.2025, intimata-reclamantă A. a formulat cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, solicitând instanței să ia act de renunțare. În subsidiar, în măsura în care instanța nu v-a luat act de renunțare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere incidența Deciziei nr. 43/2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4.2. Prin notele scrise depuse la dosar, recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat instanței să ia act de cererea de renunțare formulată de intimata-reclamantă. În subsidiar, recurenta-pârâtă a dezvoltat criticile privind nelegalitatea soluției instanței de fond, cu accent pe interpretarea corectă a regimului juridic aplicabil valorii de referință sectorială (VRS) în contextul Legii-cadru nr. 153/2017. A invocă jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți, în special Deciziile nr. 3/2024 și nr. 43/2024, care au statuat că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) nu se aplică în situațiile în care depășirea acestuia este determinată de utilizarea VRS. Se subliniază caracterul general, unic și invariabil al VRS în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", spre deosebire de coeficienții de multiplicare, care au aplicabilitate diferențiată.

4.3. La termenul de judecată din data de 04.06.2025, Înalta Curte, constatând că intimata-reclamantă nu a remediat lipsa semnăturii de pe cererea de renunțare la judecată, a luat act de această împrejurare și a reținut cauza în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate de către recurent, Înalta Curte constată că recursul este fondat, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ce atrage trimiterea cauzei spre rejudecare, devenind inutilă analizarea celorlalte motive de nelegalitate.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv vizează nu doar neregularitățile procedurale sancționate expres cu nulitatea (cu excepția celor prevăzute la punctele 1-4 ale aceluiași alineat), ci și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror încălcare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În temeiul acestui motiv, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, din perspectiva omisiunii instanței de fond de a analiza excepțiile procesuale absolute invocate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiției, în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat, ope legis, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Criticile sunt întemeiate.

Din examinarea dosarului de fond, Înalta Curte constată că la dosarul Tribunalului Dâmbovița se regăsește întâmpinarea formulată de Ministerul Justiției (în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție), prin care au fost invocate, pe lângă excepția necompetenței materiale a tribunalului - admisă prin sentința nr. 162/06.03.2023, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu declinarea competenței către Curtea de Apel Ploiești - și următoarele excepții: excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu pretențiile privind plata unor eventuale drepturi, având în vedere că atribuțiile privind salarizarea magistraților au fost preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție; excepția tardivității cererii de chemare în judecată, raportat la necontestarea în termen legal a ordinelor de salarizare anterioare; excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară celor trei ani anteriori introducerii cererii.

Deși în practicaua sentinței de declinare nr. 162/06.03.2023 (actul de învestire al Curții de Apel București) se menționează depunerea întâmpinării, din analiza încheierilor de ședință ulterioare și a sentinței recurate nu rezultă că excepțiile invocate au fost puse în discuție, analizate sau soluționate în vreun fel.

Înalta Curte subliniază că excepțiile, ca incidente procedurale, trebuie soluționate cu prioritate față de cercetarea fondului cauzei. În acest sens, art. 248 C. proc. civ. prevede că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori cercetarea în fond.

Respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității impune punerea în discuție a excepțiilor invocate, alături de toate cererile, împrejurările de fapt și temeiurile de drept prezentate de părți sau invocate din oficiu, conform art. 224 C. proc. civ. Instanța este obligată să se pronunțe asupra acestora ca asupra unor chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicțional fiind lipsit de transparența cerută de dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Excepțiile procesuale, ca mijloace de apărare ce pot conduce la încheierea procesului fără cercetarea fondului, impun o analiză prioritară. Instanța are obligația de a le soluționa prin încheiere motivată, pentru a respecta dreptul la apărare al părții care le invocă, dar și al celei căreia i se opun, asigurând transparența actului jurisdicțional și accesul efectiv la justiție.

Or, așa cum s-a arătat, deși excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive, tardivitatea cererii și prescripția extinctivă au fost invocate în termen legal de Ministerul Justiției, în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de apel nu le-a pus în discuție și nu le-a analizat sau soluționat nici în sentința finală, ci a rămas în pronunțare pe fond încă de la primul termen de judecată din 04.05.2023, ignorând practic apărările recurentei-pârâte.

Înalta Curte reține că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al recurentei-pârâte, prin ignorarea dispozițiilor art. 248 și art. 224 C. proc. civ., precum și a naturii juridice a incidentului procedural, care impunea instanței fie soluționarea imediată a excepțiilor, prin încheierea de la termenul din 04.05.2023, fie soluționarea lor odată cu fondul, prin sentința recurată.

În consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispozițiile art. 496 și art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care va trebui să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile legale incidente.

În raport cu aceste elemente, omisiunea de a pune în discuție și de a soluționa cu prioritate excepțiile invocate face ca sentința recurată să fie nelegală din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât încalcă norme procedurale imperative și principii fundamentale menite să garanteze drepturile procesuale ale părților (dreptul la un proces echitabil, contradictorialitate, dreptul la apărare), ceea ce atrage nulitatea acesteia, în temeiul art. 174 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispozițiile art. 496 și art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță, care va trebui să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinarea formulate de Ministerul Justiției, în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor legale incidente.

Având în vedere soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere, dacă va fi cazul, de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 238 din 14 mai 2024 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.