ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4790/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin contestația împotriva Ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022 și a anexei la acesta unde sunt prevăzute drepturile bănești, înregistrată la data de 20.05.2022 pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ fiscal, sub nr. x/2/2022, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună modificarea parțială a acestuia în sensul: 1. recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 31.01.2017, conform titlului executoriu sentința civilă 924/23.07.2021 definitivă, și nu cu data de 30.12.2021, data acordării conform ordinului contestat; 2. recalcularea drepturilor bănești prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, inclusiv cu acordarea sporurilor din Anexa nr. V la această lege, adică începând cu data de 01.01.2018 și în continuare pentru viitor, a sporului de 25 %, reprezentând spor pentru risc și solicitare neuropsihică, a sporului de 5 % reprezentând spor de confidențialitate și a sporului de 15 %, reprezentând spor pentru condiții vătămătoare de muncă, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare; 3. înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prin aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește acordarea de sume compensatorii constând in sumele ce depășesc indemnizația lunara plafonată la nivelul anului 2022; 4. recalculării indemnizației de încadrare prin valorificarea și a unui coeficient de multiplicare de 19,00 și plății drepturilor salariale rezultate, începând cu 11.12.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 în raport de indemnizațiile procurorilor de pe lângă parchetul ÎCCJ conform anexei V litera B, pct. 1, din Legea nr. 153/2017, conform sentinței civile nr. 208/2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, definitivă prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 a Curții de Apel Ploiești. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 709 din 13 aprilie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. A admis în parte cererea formulată de reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Înalta Curte De Casație Și Justiție. A anulat în parte adresa nr. 2/22331/18.04.2022 emisă de pârâtul Ministerul Justiției în soluționarea contestației și ordinul nr. 401/C/7.02.2022 emis de același pârât, doar cu privire la data de la care reclamanții beneficiază de drepturi salariale calculate în raport de valoare de referință sectorială de 605,225 lei, aceasta urmând a fi data de 31.01.2017 conform titlului executoriu. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. 1.

Căile de atac exercitate în cauză 1.3.1. Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 709 din 13 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În esență, a susținut că instanța de fond, în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, cu încălcarea dispozițiilor art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, precum și a art. 38 C. proc. civ. din care reiese că la momentul transmiterii drepturilor și obligațiilor prevăzute de aceste texte legale, a avut loc transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a Ministrului Justiției către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiției. Astfel, în dezacord cu argumentele reținute de către instanța de fond, a apreciat că transmiterea calității procesuale operează în totalitate, indiferent dacă actul administrativ contestat a fost emis sau nu de către partea care se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției. Mai mult, în opinia sa, nu există niciun argument juridic pentru menținerea calității procesuale pasive atât a Ministerului Justiției cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece o eventuală anulare parțială a Ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022 și a anexei la acesta, va produce efecte juridice, în temeiul dispozițiilor art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, doar în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul neavând posibilitatea, ulterior intrării în vigoare a acestei legi, modificării parțiale a ordinului contestat. 1.3.2. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 709 din 13 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei în sensul respingerii capătului de cerere privind modificarea parțială a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022 referitor la recalcularea și plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 31.01.2017, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 924/23.07.2021 definitivă, și nu cu data de 30.12.2021, ca rămas fără obiect. În esență, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere Legea nr. 554/2004 care reglementează în art. 11 două termene, respectiv un termen de prescripție și un termen de decădere. A arătat că intimații-reclamanți s-au adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru modificarea Ordinului nr. 401/C/07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, considerând că acesta este nelegal, în privința datei de la care s-a stabilit acordarea VRS 605, respectiv data de 30.12.2021, iar nu data de 31.07.2017, când această valoare a fost acordată în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 924/23.07.2021. Or, intimații-reclamanți în perioada anterioară au fost salarizați prin ordine care nu au fost contestate de aceștia în privința datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de VRS 605,22 lei. Prin urmare, aceștia au stat în nelucrare în privința pretenției de a fi salarizați potrivit VRS 605, 22 lei cu începere din 31.01.2017 până la emiterea Ordinul prin care Ministrul Justiției a decis să extindă drepturile câștigate de alte persoane din familia ocupațională „Justiție” a acestei VRS, prin emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021 și a Ordinului subsecvent nr. 401/C/07.02.2022. Or, în condițiile în care demersul judiciar al intimaților-reclamanți are o evidentă componentă materială, aceștia urmărind să obțină unele drepturi salariale diferite față de cele obținute deja, pentru o perioadă mai mare decât pentru cea pentru care respectivele drepturi le-au fost deja acordate, este evident că rămânerea lor în nelucrare pentru o perioadă de aproximativ 5 ani nu poate rămâne nesancționată doar pentru că au înțeles să atace un ordin de salarizare ulterior. În sprijinul acestei opinii, recurenta-pârâtă a invocat considerentele Deciziei nr. 22/2019 privind recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul dosarului nr. x/1/2019 din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019. Prin această decizie, instanța supremă a statuat că „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind lezat în mod direct si aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia”. Or, în condițiile în care intimații-reclamanți au formulat acțiune în contencios administrativ în despăgubire (urmărind și plata drepturilor aferente unei noi salarizări), în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat instanței de control judiciar să constate ca fiind nelegală dispoziția privind obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți a unui ordin de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 31.01.2017 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, fiind dată, evident, în pofida logicii juridice care fundamentează regulile aplicabile procedurii contenciosului administrativ. În plus, dată fiind natura pretențiilor solicitate (drepturi salariale), recurenta-pârâtă a apreciat că nu poate fi exclusă de plano aplicabilitatea normelor de drept comun în materia prescripției. În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond privind anularea în parte a adresei nr. 2/22331/18.04.2022 emisă de Ministerul Justiției și a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, doar cu privire la data de la care se calculează drepturile salariale ale intimaților-reclamanți, prin raportare la VRS de 605,225 lei, respectiv data de 31.07.2017 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 924/23.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/120/2020 de Tribunalul Dâmbovița, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere ca rămas fără obiect În acest sens, a arătat că Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 este subsecvent Ordinului nr. 6245/C din 30 decembrie 2021. Emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021 a reprezentat o decizie administrativă prin care s-a urmărit, probabil, stoparea litigiilor vizând acordarea VRS 605,225 lei. Această decizie a intrat în competența de apreciere exclusivă a ordonatorului principal de credite de la acea dată, singurul în măsură să aprecieze asupra eficienței efectelor avute în vedere prin emiterea ordinului în discuție. Hotărârea este nelegală având în vedere că instanța de fond a reținut ca dată de reîncadrare și recalculare a drepturilor salariale solicitate de intimații-reclamanți data de 30.01.2017, care este anterioară emiterii Ordinului contestat. Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale. Pentru perioada anterioară emiterii ordinului contestat, a solicitat instanței să ia în considerare dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimite art. III din O.U.G. nr. 20/2016, dispoziții pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere. În plus, a subliniat faptul că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023 prin care toți judecătorii au dobândit o vocație generală de a li se calcula indemnizația de încadrare în forma menționată, însă în perioada anterioară datei de 01.04.2023, vocația efectivă este determinată de mai mulți factori, respectiv: perioada de activitate; existența sau inexistența unor hotărâri judecătorești de recunoaștere a unor drepturi de natură salarială prin raportare la VRS 605,225 și perioadele pentru care acestea sunt recunoscute; intervenirea sau nu a prescripției dreptului de a solicita drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 lei sau intervenirea prescripției dreptului de a solicita executarea silită; orice alte situații particulare ce pot influența acordarea acestor drepturi salariale, urmând ca data de la care se vor acorda drepturile salariale să fie stabilită individual pentru fiecare judecător în urma analizei situațiilor concrete ale acestora. Ulterior, au fost emise și ordinele individuale de stabilire a drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți din prezenta cauză, respectiv Ordinul nr. 1003/I/02.05.2023, iar la data de 27.09.2023 a fost emis Ordinul nr. 2734/I/2023. În temeiul Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 3226/I din 02.11.2023 prin care s-a stabilit că pentru perioada 30.12.2021 - 31.03.2023, judecătorii din circumscripția Curții de Apel București beneficiază de drepturile salariale stabilite în anexă. 1.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 10 octombrie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Intimații-reclamanți, în calitate de judecători în cadrul Tribunalului București, au supus controlului instanței de contencios administrativ legalitatea Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de Ministerul Justiției prin care s-au stabilit, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale acestora prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia în anexe. La alin. (2) s-a prevăzut că, pentru perioada anterioară emiterii ordinului, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente. Prin sentința recurată s-au respins excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții, a fost anulată în parte adresa nr. 2/22331/18.04.2022 emisă de pârâtul Ministerul Justiției în soluționarea contestației și Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de același pârât, doar cu privire la data de la care reclamanții beneficiază de drepturi salariale calculate în raport de valoare de referință sectorială de 605,225 lei, aceasta urmând a fi data de 31.01.2017 conform titlului executoriu pe care îl dețin. S-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată. Recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vor fi analizate punctual de instanța de recurs. 2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Justiției este fondat, în limitele și pentru considerentele arătate în continuare. În esență, prima instanță a reținut că este justificată în cauză calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Justiției deoarece se contestă actele emise de acesta, în calitate de ordonator principal de credite, iar faptul că pe timpul judecății a intervenit o modificare legislativă ce a justificat transmiterea calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, nu justifică scoaterea din cauză a pârâtului Ministerul Justiției care este emitentul actelor contestate și care era, inclusiv la data formulării acțiunii, ordonatorul principal de credite. Instanța de control judiciar constată că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, precum și de art. 38 C. proc. civ. În conformitate cu art. 38 C. proc. civ., „Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.” Prin dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304 /2022 privind organizarea judiciară, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. Așadar, chiar dacă Ministerul Justiției este emitentul actelor contestate în prezenta cauză și era, inclusiv la data formulării acțiunii, ordonatorul principal de credite, cât timp subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției a avut loc prin efectul legii, ea trebuia constatată de către instanța judecătorească învestită cu soluționarea litigiului în curs de desfășurare, față de necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligațiilor a căror aducere la îndeplinire se urmărește pe calea executării silite. Pentru aceste motive, în conformitate cu prevederile art. 38 C. proc. civ. raportat la art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, instanța de control judiciar reține că pârâtul Ministerul Justiției nu mai justifica calitate procesuală pasivă în cauză, fiind în mod greșit respinsă de către prima instanță excepția invocată. 2.3. Examinând criticile de nelegalitate ale sentinței recurate, formulate de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a criticat raționamentul instanței de fond cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare perioadei de 3 ani calculate până la data introducerii acțiunii. Instanța de recurs reține că, în fața instanței de fond, în motivarea excepției prescripției invocate prin întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Justiției, s-a făcut trimitere la existența și conținutul dispozițiilor art. 2500 art. 2517 art. 2524 C. civ. și art. 171 din C. muncii. Prin cererea de chemare în judecată, intimații-reclamanți au contestat Ordinul de salarizare nr. 401/C din 07.02.2022 în privința modului și a datei stabilirii drepturilor salariale, în sensul că acestea să fie calculate în raport de drepturile stabilite deja prin sentința civilă nr. 924/23.07.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă, definitivă prin decizia nr. 565/10.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Astfel cum reiese din dispozitivul titlului executoriu de care intimații-reclamanți s-au prevalat, pentru intervalul anterior datei de 31.01.2017 (în cazul V.R.S. 605,225 lei) a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune. Așadar, în prezenta cauză, intimații-reclamanți nu au solicitat acordarea pentru prima dată a acestor drepturi salariale (V.R.S 605,22 lei), acestea fiind recunoscute deja prin hotărâri judecătorești definitive prin care s-a tranșat inclusiv aspectul prescripției, ci solicită modificarea parțială a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale care a fost emis fără a fi avute în vedere drepturile recunoscute prin hotărârea judecătorescă menționată anterior. Instanța de recurs nu poate reține argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia intimații-reclamanți ar fi stat o perioadă de aproximativ 5 ani în nelucrare în privința pretenției de a fi salarizați potrivit VRS 605,225 lei cu începere din 31.01.2017 până la emiterea Ordinul prin care Ministrul Justiției a decis să extindă drepturile câștigate de alte persoane din familia ocupațională „Justiție” a acestei VRS, prin emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021 și a Ordinului subsecvent nr. 401/C/07.02.2022, câtă vreme dreptul acestora de a solicita modificarea parțială a actului administrativ sub aspectul datei de la care beneficiază de drepturi salariale calculate în raport de VRS 605,225 lei s-a născut la data soluționării definitive a dosarului nr. x/120/2020, respectiv 10.03.2021. Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei-pârâte referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că instanța de fond nu a avut în vedere Legea nr. 554/2004 care reglementează în art. 11 două termene, respectiv un termen de prescripție și un termen de decădere. În acest sens, în mod corect a reținut instanța de fond că, în raport de obiectul și cauza deduse judecății, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Anexa V Capitolul VIII la Legea nr. 153/2017 care prevăd că împotriva hotărârilor organele de conducere ale Ministerului Justiției se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, aceste dispoziții fiind respectate în prezenta cauză. Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a criticat soluția pronunțată de instanța de fond privind anularea în parte a adresei nr. 2/22331/18.04.2022 emisă de Ministerul Justiției și a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, doar cu privire la data de la care se calculează drepturile salariale ale intimaților-reclamanți, prin raportare la VRS de 605,225 lei, respectiv data de 31.07.2017 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 924/23.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/120/2020 de Tribunalul Dâmbovița, considerând că acest capăt de cerere ar trebuit respins, ca rămas fără obiect, în raport de emiterea Ordinului nr. 959/12.04.2023 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcând referire și la emiterea ulterioară a ordinelor individuale de stabilire a drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți, respectiv Ordinul nr. 1003/I/02.05.2023, precum și la Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023 și Ordinul nr. 3226/I/02.11.2023. Analizând conținutul ordinelor invocate de recurenta-pârâtă, instanța de control judiciar reține că prin niciunul dintre acestea nu s-a avut în vedere situația particulară a intimaților-reclamanți care beneficiau de recunoașterea unei valori sectoriale de referință de 605,225 lei începând cu data de 31.07.2017, conform titlului executoriu invocat. Prin Ordinul 959/12.04.2023 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus la art. 1 că „Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13, părți integrante ale prezentului ordin.” . Câtă vreme în cuprinsul ordinului nu s-a făcut referire la vreo dată anterioară de la care ar produce efecte, este evident că efectele acestui ordin se produc de la data emiterii, respectiv 12.04.2023. Dispoziția din Ordinul nr. 1003/I/02.05.2023 este clară și vizează exclusiv perioada care debutează cu data de 1 aprilie 2023, astfel cum reiese din art. 1 „Începând cu data de 1 aprilie 2023, judecătorii din circumscripția Curții de Apel București beneficiază de salariale stabilite în Anexa parte integrantă la prezentul ordin”. Totodată, prin Ordinul nr. 2734/27.09.2023 s-a dispus că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință de 605,225 lei, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat, 30.12.2021, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dată de la care această valoare de referință sectorială a fost recunoscută în patrimoniul tuturor judecătorilor aflați în activitate. Iar prin ultimul ordin invocat nr. 3226/I/02.11.2023 s-au recunoscut drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel București pentru perioada 30.12.2021-31.03.2023. Prin urmare, în mod corect prima instanță a anulat în parte adresa nr. 2/22331/18.04.2022 emisă de pârâtul Ministerul Justiției în soluționarea contestației și Ordinul nr. 401/C/7.02.2022 emis de același pârât, doar cu privire la data de la care reclamanții beneficiază de drepturi salariale calculate în raport de valoare de referință sectorială de 605,225 lei, stabilind că aceasta este data de 31.01.2017 conform titlului executoriu. 2.4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată, în sensul că, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și va respinge cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, va respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 709 din 13 aprilie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată, în sensul că, admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respinge cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 709 din 13 aprilie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 24 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.