ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2264/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 20.05.2022 sub nr. x/2022, reclamantele A., B. și C. au formulat contestație împotriva Ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022 și a anexei la acesta în care sunt prevăzute drepturile bănești ale reclamantelor, solicitând modificarea parțială a acestuia în sensul: - recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 16.07.2017, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1717/25.11.2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești (în cazul tuturor reclamanților) și nu cu data de 30.12.2021, data acordării conform ordinului contestat; - recalculării drepturilor bănești prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, inclusiv cu acordarea sporurilor din Anexa nr. V la această lege, adică începând cu data de 01.01.2018 și în continuare pentru viitor, a sporului de 25 %, reprezentând spor pentru risc și solicitare neuropsihică, a sporului de 5 % reprezentând spor de confidențialitate și a sporului de 15 %, reprezentând spor pentru condiții vătămătoare de muncă, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare; - înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prin aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) indice 1 din Legea 153/2017. În ceea ce privește acordarea de sume compensatorii, constând în sumele ce depășesc indemnizația lunara plafonata la nivelul anului 2022, deoarece în caz contrar drepturile salariate ar scădea în raport de cuantumul stabilit anterior intrării în vigoare a Legii 153/2017, aspect care contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor potrivit cărora, drepturile salariate ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. - recalculării indemnizației de încadrare prin valorificarea și a unui coeficient de multiplicare de 19,00 și plății drepturilor salariate rezultate, începând cu 28.09.2015 (pentru reclamantele B. și C.), respectiv începând cu data de 23.04.2016 (pentru reclamanta A.) și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 în raport de indemnizațiile procurorilor de pe lângă Parchetul Î.C.C.J., conform anexei V lit. B), pct. 1 din Legea nr. 153/2017, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 686/17.04.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 2938/21.11.2019 a Curții de Apel Ploiești (în cazul reclamantelor B. și C.) și prin sentința civilă nr. 1219/04.07.2019 pronunțată dc Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019 (în cazul reclamantei A.), definitivă prin decizia civilă nr. 1060/15.07.2020 a Curții de Apel Ploiești.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 2480 din 21 decembrie 2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, ca inadmisibilă.

Recursul principal exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele A., B. și C., acestea apreciind că prima instanță a admis în mod nelegal excepția inadmisibilității. Astfel, în motivarea acțiunii s-a arătat că la data de 19 aprilie 2022 reclamantele au primit răspunsul Ministerului Justiției la plângerea prealabilă formulată împotriva ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022 emis de Ministrul Justiției, însă nu au depus dovada și nici instanța nu a solicitat-o. De asemenea, din conținutul contestației forrnulate rezultă că recurentele au respectat ordinea legală insituită de art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiției al Anexei nr. V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - la Legea-cadru nr. 153/2017, formulând o contestație în termen de 20 de zile de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ordinul de salarizare nr. 401/C/07.02.2022 și anexele acestuia, contestație care a fost respinsă, conform dovezii atașate. Ulterior, în termen de 30 de zile de la comunicarea răspunsului Ministerului Justiției, s-a înregistrat cererea de chemare în judecată la Curtea de Apel București, prin aceasta fiind criticat actul de soluționare a contestației administrative formulate împotriva ordinului de salarizare. Chiar dacă s-a precizat, în drept, că se formulează contestație împotriva ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022, din întreaga argumentație, care cuprinde răspunsuri punctuale la toate motivele invocate de Ministerul Justiției în actul administrativ nr. x/18.04.2022, rezultă clar că intenția recurentelor a fost de a respecta dispozițiile art. 7 alin. (2) anterior menționat. Mai mult decât atât, instanța de fond nu a lămurit calificarea în drept a cererii, ci a respins cererea printr-un formalism excesiv, încălcând dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil.

Apărările formulate și recursul incident Ministrul Justiției a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamante. Totodată, a depus și recurs incident declarat împotriva sentinței nr. 2480 din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, solicitându-se, în situația admiterii recursului declarat de reclamante, casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și constatarea subrogării legale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prima instanță a respins, în mod greșit, excepția lipsei calității sale procesuale pasive prin raportare la prevederile art. 142, 148 și 162 din Legea nr. 304/2022, conform cărora a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiției în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. Astfel, față de prevederile art. 38 C. proc. civ. și art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, recurentul a apreciat că la momentul transmiterii drepturilor și obligațiilor prevăzute în textele mai sus citate, a avut loc transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție. In speță, deși hotărârea a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, rezultă că nici Ministerul Justiției și nici ministrul justiției nu mai justifică la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză. În ceea ce privește drepturile și obligațiile sale, Înalta Curte de Casație și Justiție și, după caz, președintele acesteia, trebuie să se bucure de independență procesuală, respectiv să aibă deplina posibilitate de a face acte procesuale de dispoziție și de a ataca hotărârea judecătorească formulând propriile critici, inclusiv pe fondul cauzei. Pentru aceste motive, s-a solicitat a se constata că Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției ce decurg din prezenta cauză, astfel încât se impune și comunicarea hotărârii criticate către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea asigurării dreptului la apărare și la independență procesuală, pentru a-i da posibilitatea formulării propriei căi de atac.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal, dar și cel incident sunt fondate, în limitele și pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că reclamantele au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, în sensul recalculării și plății drepturilor salariale conform mai multor hotărâri judecătorești-titluri executorii deținute de acestea, inclusiv cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, ca neîntemeiată și a admis excepția inadmisibilității, respingând ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției. Cu titlu prealabil, se constată că susținerile din cuprinsul celor două recursuri promovate în cauză se circumscriu cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi analizate prin prisma acestora. În ceea ce privește criticile recurentelor-reclamante vizând soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte reține că prima instanță a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, obiectul controlului de legalitate exercitat de secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București îl constituie actul administrativ al Ministerului Justiției prin care se soluționează contestația formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantelor și nu în mod direct ordinul prin care s-au stabilit aceste drepturi salariale. Lecturând sentința atacată, instanța de recurs apreciază că aceasta a fost pronunțată de către prima instanță cu un formalism excesiv, care se îndepărtează de sensul legii și scopul instituit de legiuitor prin dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București." Înalta Curte reamintește că autorităților naționale le revine, într-adevăr, sarcina de a interpreta și aplica normele de natură procedurală, însă un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (a se vedea mutatis mutandis, Sovtransavto Holding vs. Ucraina, par. 81). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet vs. Franta, par. 42, 36; a se vedea, de asemenea, Canete de Goni vs. Spania, par. 34). Deși recurentele-reclamante au solicitat, prin cererea de chemare în judecată, doar anularea Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, nu și anularea Adresei nr. x/18.04.2022 prin care pârâtul Ministerul Justiției a răspuns contestației formulată de către acestea împotriva ordinului de salarizare, Înalta Curte reține că motivele care au stat la baza stabilirii drepturilor salariale ale recurentelor-reclamante sunt comune actelor administrative menționate, precum și faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, se face referire și la acest răspuns comunicat reclamantelor la data de 19.04.2022. De asemenea, întrucât numai omisiunea parcurgerii procedurii prealabile obligatorii de contestare a ordinului de salarizare poate să atragă inadmisibilitatea acțiunii în anulare formulate direct la instanță, iar nu omisiunea de a indica în mod expres că se contestă și răspunsul administrativ, Înalta Curte apreciază că prima instanță trebuia să facă o calificare juridică a obiectului cererii de chemare în judecată în funcție de motivele invocate de reclamante în susținerea acțiunii, asigurându-le astfel accesul la justiție. Prin urmare, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciază că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe, pentru ca aceasta să analizeze motivele invocate prin cererea de chemare în judecată referitoare la legalitatea și temeinicia modului de soluționare a contestației administrative prin adresa x/18.04.2022 și a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, precum și capatele de cerere subsecvente. Totodată, Înalta Curte reține caracterul fondat și al susținerilor recurentului-pârât Ministerul Justiției din cuprinsul recursului incident promovat în cauză și constată că Legea nr. 304/2022, care prin art. 142 lin. (6) stabilește că " Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii", a intrat în vigoare la data de 16.12.2022, anterior pronunțării sentinței recurate. Din acest motiv, cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează a stabili inclusiv cadrul procesual legal, în raport de subrogarea reglementată de dispozițiile anterior menționate, la care se face referire și în recursul incident. Pentru considerentele expuse și pentru a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție, în temeiul dispozițiilor art. 497 alin. (1) coroborate cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul principal, dar și recursul incident, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.