ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2659/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției:

Prin sentința nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că prima instanță, deși aparent a respins acțiunea, nu a intrat în cercetarea fondului litigiului într-un mod concret și efectiv, respectiv nu a analizat în mod real motivele invocate în fundamentarea pretențiilor.

Astfel, referitor la pretențiile vizând neplafonarea indemnizației de încadrare brute lunare, rezultate în urma recalculării acesteia prin utilizarea valorii de referință sectorială de 605,225 de RON, la cuantumul corespunzător coeficientului de ierarhizare prevăzut în anexele Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, prima instanță a omis să analizeze argumentele sale din paragrafele 2-4 din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, privitoare la existența unei situații de inechitate în materie de salarizare între recurent și un membru personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției, întrucât acesta din urmă beneficia, potrivit înscrisului anexat răspunsului la întâmpinare, de o indemnizație de încadrare într-un cuantum neplafonat la nivelul maxim stabilit potrivit anexelor Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, curtea de apel omițând să evalueze acest argument.

De asemenea, și în privința pretențiilor referitoare la acordarea unor sporuri în cotă cumulată de 45% din indemnizația de încadrare plafonată sau, după caz, neplafonată, iar, în subsidiar, în cotă cumulată de 30% din indemnizația de încadrare plafonată sau, după caz, neplafonată, prima instanță a omis să analizeze argumentele sale, expuse în paragrafele 5-13 din cuprinsul răspunsului la întâmpinare și la paragrafele 1-5 din cuprinsul notelor de ședință depuse în data de 13.09.2022, privitoare la existența unei situații de inechitate în raport cu alți judecători din categoria personalului asimilat, cărora sporurille le-au fost acordate în cotă de 45% (maximul legal) sau de peste 30%, comparativ cu sporurile în cotă cumulată de 26,76% recunoscute recurentului prin ordinul de salarizare atacat, respectiv între recurent și ceilalți salariați din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", cărora le-a fost recunoscută administrativ îndreptățirea la acordarea unor sporuri în cotă de cel puțin 30%, față de 26,76%, acordată recurentului.

Arată că, întrucât prin demersul judiciar pendinte a urmărit și asigurarea sancțiunii juridice a situației de inechitate (discriminare) în materie de salarizare, ca urmare a emiterii de către pârât a actului de salarizare nelegal, instanța de fond avea obligația de a evalua temeinicia pretențiilor sale și în raport cu aceste argumente și să prezinte, într-o manieră coerentă și inteligibilă, motivele care au fundamentat adoptarea soluției.

Susține că, respingând cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără a proceda la o analiză concretă și efectivă a argumentelor sale, prima instanță a omis să procedeze la o ascultare în mod real și efectiv a părților, componentă și garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impune un răspuns specific și concret al instanței la apărările formulate de părți într-o cauză.

Consideră că, sub acest aspect, se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motivul nesocotirii de către instanță a dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că, în ceea ce privește neplafonarea indemnizației de încadrare brute lunare rezultate în urma recalculării în raport cu VRS 605,225 de RON la cuantumul corespunzător coeficientului de ierarhizare prevăzut în anexele Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, prima instanța a nesocotit principiul de interpretare a actelor juridice, respectiv a speciei acestora, conform adagiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în concursul dintre norma generală din art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și cea specială înscrisă la art. 74 alin. (2) teza I din Legea nr. 303/2004, aplicabilă litigiului în raport cu data emiterii actului contestat și în temeiul regulii de drept tempus regit actum, consacrată la art. 6 alin. (3) din C. civ. și art. 205 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, care a abrogat și înlocuit, pe data intrării sale în vigoare, Legea nr. 303/2004, a acordat întâietate celei dintâi, deși, în acord cu principiul anterior evocat de interpretare a normelor juridice, s-ar fi impus a se acorda întâietate acestei din urmă norme speciale, iar nu dispoziției generale.

Consideră că incidența normei speciale ar fi fost de natură a conduce la admiterea cererii de chemare în judecată în privința emiterii unui nou ordin de salarizare fără plafonarea indemnizației de încadrare rezultate cu utilizarea VRS 605,225 de RON la cuantumul maxim prevăzut de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022.

Precizează că o normă specială similară a fost edictată de legiuitor și în cuprinsul noului act normativ în materie, prin care a fost reglementat statutul judecătorilor și al procurorilor, anume Legea nr. 303/2022 - art. 205 alin. (2), care a abrogat și înlocuit, pe data intrării sale în vigoare, Legea nr. 303/2004.

Mai arată că reducerea cuantumului indemnizației de încadrare brute lunare cu peste 30% este eronată și nefundamentată pe probe, prima instanță reținând în mod greșit că prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu s-ar produce, în realitate, o diminuare a indemnizației de încadrare.

Consideră că interpretarea primei instanțe încalcă principiul independenței financiare a judecătorilor, principiul independenței justiției și cel al protecției jurisdicționale efective, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea pronunțată de Marea Cameră în data de 27.02.2018, în cauza C - 64/16 - Associacao Sindical dos Juizes Portugueses împotriva Tribunal de Cotfta5 - ECLI:EU:C:2018:117).

De asemenea, consideră că este lipsit de fundament legal argumentul primei instanțe în sensul că limitarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim prevăzut de noua lege-cadru în materie pentru anul 2022 ar fi operat încă de la data de 01.07.2017, întrucât aceasta se fondează pe o interpretare contra legem a normei înscrise la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin care se stabilește în mod neechivoc că o atare limitare se aplică abia cel mai devreme începând cu data de 01.01.2018, iar nu anterior acestei date, prima instanță neindicând dispoziția legală prin care, similar art. 38 alin. (6) din Lege, dar pentru perioada începând cu data de 01.07.2017, ar fi fost instituită o asemenea soluție legislativă de plafonare, printr-un act de reglementare primară al Parlamentului.

Referitor la acordarea unor sporuri în cotă cumulată de 45% din indemnizația de încadrare plafonată sau, după caz, neplafonată, iar, în subsidiar, în cotă cumulată de 30% din aceeași indemnizație, consideră că instanța de fond nu a analizat susținerile privitoare la situația de inechitate invocată, iar pe de altă parte, a realizat o greșită interpretare a normelor temporare și speciale în vigoare în perioada 2019, 2021 și 2022 (omițând să indice norma temporară aplicabilă în anul 2020), privitoare la menținerea în plată în fiecare dintre acești ani a sporurilor în cuantumul plătit în luna decembrie a anului anterior.

Astfel, arată că instanța de fond a omis faptul că normele speciale și temporare cuprinse la art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 - pentru anul 2019, în art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 1/2020 - pentru anul 2020, în art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 - pentru anul 2021, în art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 130/2021 - pentru anul 2022, s-au înscris în procesul de aplicare etapizată a prevederilor Legii nr. 153/2017, stabilit prin art. 38 alin. (3) lit. a), alin. (4) și alin. (6) din acest act normativ, care a vizat atât salariile de bază sau indemnizațiile de încadrare, cât și sporurile prevăzute de acest act normativ-cadru, astfel cum a statuat instanța supremă prin Decizia în interesul legii nr. 27/2020, derogând de la aceste norme generale tranzitorii, în sensul că, în perioada 2019 - 2022, prin excepție de la normele generale înscrise la art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 - potrivit cărora ar fi trebuit acordată anual o mărire a salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare și a sporurilor până la atingerea nivelului prevăzut de acest act normativ pentru anul 2022 -, a fost instituită soluția legislativă a menținerii ("înghețării") cuantumului salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare și al sporurilor la nivelul acordat în luna decembrie a anului anterior, sub condiția desfășurării activității în aceleași condiții cu relevanță din perspectiva salarizării, fiind, astfel, anihilată (temporar) acțiunea normei generale în temeiul căreia ar fi trebuit acordată anual, în aceeași perioadă, o majorare atât a salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, cât și a sporurilor.

Cu toate acestea, prin normele speciale și tranzitorii antereferite, vizând cuantumul sporurilor, precum și prin cele corespondente, conținute în aceleași acte normative, vizând cuantumul salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, legiuitorul nu a interzis, pe durata aplicării etapizate a noii legi-cadru în materie de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, majorările de salariu de bază/indemnizație de încadrare și, consecutiv, de sporuri, ca urmare a egalizării acestora la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară, astfel cum aceasta este definită la art. 7 lit. g) din Legea nr. 153/2017, normele speciale și temporare antemenționate derogând, astfel cum rezultă din chiar partea introductivă a acestora, numai de la dispozițiile art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 (vizând majorările salariale anuale prefigurat a fi acordate în perioada 2019 - 2022), iar nu și de la cele consacrate la art. 39 alin. (1) și alin. (4) din același act normativ, prin care a fost menținută soluția legislativă consacrată anterior în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 a egalizării indemnizației de încadrare și a sporurilor la nivelul maxim aflat în plată pentru acceeași funcție/pentru o funcție similară, aceste norme speciale asigurând sancțiunea juridică pentru situațiile de inechitate în materie de salarizare.

În consecință, și în perioada de aplicare a normelor temporare și speciale anteevocate, anume anii 2019 - 2022, a fost posibilă egalizarea (creșterea) salariului de bază/indemnizației de încadrare, în baza art. 39 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 153/2017, Ia nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similar. Invocă în acest sens considerentul decizoriu de la paragraful 64 al Deciziei în interesul legii nr. 24/2021, prin care se face trimitere la considerentul decizoriu cu același conținut de la paragraful 68 al Deciziei în interesul legii nr. 27/2020.

Arată că prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/C/07.02.2022, contestat în prezenta cauză, pârâtul a realizat tocmai o egalizare a indemnizației de încadrare brute lunare la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară, rezultat ca urmare a utilizării VRS 605,225 de RON, constatând că, ulterior acestei recalculări cu utilizarea noului nivel al VRS, cuantumul indemnizației de încadrare depășește nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, motiv pentru care, în baza art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cuantumul astfel recalculat al indemnizației de încadrare a fost plafonat la nivelul maxim prevăzut de actul normativ pentru anul 2022.

Precizează că, dată fiind depășirea, în urma recalculării, a nivelului prevăzut de lege pentru anul 2022 al indemnizației de încadrare - în considerarea celor statuate prin Deciziile în interesul legii nr. 27/2020 și nr. 24/2021, pârâtul era ținut a proceda și la determinarea sporurilor, cu respectarea celor stabilite în Anexa nr. 5 a Legii nr. 153/2017, nemaiputând fi menținute în plată, ulterior acestui moment, sporurile determinate potrivit O.U.G. nr. 27/2006 și normelor temporare și speciale edictate în perioada 2010 - 2022.

În aceste condiții, existența normelor speciale și temporare cuprinse la art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 - pentru anul 2019, în art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 1/2020 - pentru anul 2020, în art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 - pentru anul 2021, respectiv în art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 130/2021 - pentru anul 2022 nu constituia un impediment - astfel cum, fără fundament legal, a reținut prima instanță - în stabilirea celor 3 sporuri cuvenite potrivit Legii nr. 153/2017, inclusiv a Anexei nr. 5 la aceasta. De altfel, chiar pârâtul, prin întâmpinare a învederat că a procedat la o astfel de redimensionare a sporurilor cuvenite tuturor judecătorilor, în raport cu prevederile Anexei nr. 5 a Legii nr. 153/2017.

Susține că sporurile nu ar fi trebuit stabilite, prin actul administrativ contestat în prezenta cauză, în integralitate potrivit prevederilor Legii nr. 153/2017, ci, în continuare, potrivit normelor tranzitorii și a celor înscrise în O.U.G. nr. 27/2006, cum a reținut prima instanță, această interpretare nesocotind inclusiv cele statuate prin cele Două decizii în interesul legii nr. 27/2020 și nr. 24/2021.

Astfel, arată că față de cele de mai sus, instanța de fond nu a analizat în mod concret și efectiv, conform dreptului la un proces echitabil, pretenția vizând cota procentuală cumulată a sporurilor la care reclamantul era îndreptățit, acest mod de soluționare a cauzei echivalând cu o necercetare veritabilă a fondului acestei pretenții.

Consideră că și în măsura în care s-ar aprecia că statuarea primei instanțe în sensul "înghețării" cuantumului sporurilor ar fi fost corectă, instanța de fond era ținută a evalua pretenția sa vizând cota procentuală cumulată a sporurilor: de 45%, iar, în subsidiar, de minim 30% din indemnizația de încadrare, în raport cu nelegalitatea ordinului de salarizare contestat pe motivul încălcării dreptului său la stabilirea indemnizației brute lunare într-o manieră nediscriminatorie față de personalul comparabil din perspectiva salarizării, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o, omițând și din această perspectivă, să cerceteze într-un mod concret și efectiv fondul acestei pretenții.

Cât timp pârâtul era ținut a determina, prin ordinul de salarizare litigios, și cota procentuală a sporurilor, potrivit Anexei nr. 5 la noul act normativ-cadru în materie de salarizare, consideră că a fost încălcat principiul egalității (nediscriminării), care se aplică și salarizării personalului plătit din fonduri publice.

În acest sens, invocă cele statuate de instanța supremă prin Decizia în interesul legii nr. 10/2016, paragrafele 31, 37 și 40, apreciind că aceste considerente susțin nelegalitatea ordinului litigios, pe temeiul emiterii sale cu exces de putere, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 554/2004, prin încălcarea dreptului său la o remunerație egală cu personalul care ocupă o funcție similară, consacrat la art. 6 lit. b), c) și f) și art. 7 lit. g) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) - (4) din O.G. nr. 137/2000, aspect care reiese și din extrasul vizând drepturile salariale plătite la 31.03.2022 personalului de specialitate asimilat magistraților din cadrul Ministerului Justiției, de pe site-ul intimatului-pârât, din care se observă că indemnizația de încadrare nu este plafonată (în acest sens indică indemnizația de încadrare brută lunară a persoanei de la poziția 199).

Arată că în acord cu prevederile art. 6 lit. b) și c) din același act normativ, sistemul de salarizare reglementat prin noua lege are la bază principiile nediscriminării și egalității, sens în care invocă prevederile art. 4 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției al Anexei V - Justiție la Legea nr. 153/2017, art. 5 și art. 8 din aceleași Reglementări, referitoare la sporurile acordate, precum și Decizia nr. 683/31.10.2019 a Curții Constituționale, paragraful 27.

Cu atât mai mult consideră că se află într-o situație de discriminare, cu cât legiuitorul a aplicat egalitatea materială în locul celei strict formale, în sensul salarizării inclusiv a judecătorului care activează la instanța ierarhic inferioară, dar care deține gradul profesional superior, în raport cu judecătorul care deține același grad profesional, dar care își desfășoară efectiv activitatea la instanța ierarhic superioară.

Recurentul-reclamant face referire la sentința civilă nr. 624/15.03.2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, definitivă prin neapelare, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții judecători cu grad profesional de curte de apel, ce activează în cadrul unei curți de apel (Curtea de Apel Pitești), cărora începând cu 15.11.2018 le-a fost recunoscută îndreptățirea la recalcularea, începând cu 01.01.2018, a drepturilor salariale prin valorificarea unui spor în cotă de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a unui spor în cotă de 5% pentru confidențialitate, dispunându-se plata, începând cu aceeași dată, către aceștia a diferențelor de drepturi salariale astfel rezultate, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală penalizatoare.

Cât privește solicitarea subsidiară de stabilire a cotei cumulate a celor 3 sporuri la cel puțin 30% din indemnizația de încadrare, învederează că din întâmpinarea formulată de pârât în primă instanță rezultă că judecătorilor cu funcție de execuție din cadrul judecătoriilor le-au fost acordate, în medie, în baza Ordinului MJ general de salarizare nr. 6.245/30.12.2021 sporuri în cotă de 32% din indemnizația de încadrare, pe când celor din cadrul tribunalelor le-au fost acordate sporuri în cotă de numai 25%, iar celor din cadrul curților de apel, de 27%, fără a fi oferită vreo justificare obiectivă și rațională a acestei diferențe de tratament în raport cu gradul profesional deținut.

Consideră că este vorba de un mod arbitrar de stabilire a cotei procentuale a sporurilor de către ordonatorul principal de credite, ce contravine dispozițiilor art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017, care instituie principiul ierarhizării pe verticală în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, prin aceea că ar permite ordonatorului principal de credite, fără nicio justificare obiectivă și rațională, să stabilească sporurile cuvenite judecătorului cu grad de judecătorie la nivelul maxim prevăzut de lege, iar pe cele ale judecătorului din cadrul curții de apel (cu grad de curte de apel) la nivelul minim prevăzut de lege.

Susține că, deși intimatul-pârât a invocat necesitatea respectării limitei instituite prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, potrivit căreia suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare, nu a dovedit că prin acordarea către recurent a sporurilor în cuantumul respectiv s-ar depăși această limită la nivelul bugetului Curții de Apel Constanța și că această măsură ar fi necesară pentru respectarea limitei de 30% a sporurilor pe total buget al ordonatorului secundar de credite. Arată că sub acest aspect, sarcina probei incumbă pârâtului, în raport cu natura litigiului pendinte, de conflict de muncă în sens larg.

Mai arată că prin Decizia nr. 293/05.12.2022 a Președintelui Curții de Apel Constanța s-a dispus acordarea, începând cu data de 01.12.2022, către întregul personal de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Constanța și al instanțelor din circumscripția teritorială a acesteia, a unei cote cumulate a celor 3 sporuri de 45% din salariul de bază.

Invocă tratamentul discriminator în raport cu cuantumul sporurilor acordate personalului de specialitate asimilat magistraților.

Intimatul-pârât Ministerul Justiție a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Consideră că prima instanță a respins în mod corect acțiunea reclamantului, în condițiile în care dispozițiile art. 25 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 erau în vigoare, nu au fost declarate neconstituționale și nu puteau fi înlăturate de la aplicare de către instanța de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, revocarea parțială a Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/C/07.02.2022, în ceea ce privește modul de stabilire a drepturilor sale salariale și stabilirea indemnizației de încadrare brute lunare și a sporurilor (pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru păstrarea confidențialității), având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; revocarea parțială a ordinului contestat, în ceea ce privește modul de stabilire a drepturilor salariale și stabilirea sporurilor (pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru păstrarea confidențialității) prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară aferentă lunii decembrie 2017, având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; revocarea parțială a ordinului contestat, în ceea ce privește modul de stabilire a drepturilor salariale și stabilirea celor trei sporuri cel puțin în cuantum total de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, calculată prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Examinând considerentele hotărârii recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurent, Înalta Curte constată că acesta este fondat, având în vedere că instanța de fond nu a analizat toate aspectele invocate de către reclamant.

Astfel, prima instanță nu a analizat situația de discriminare pe care a invocat-o reclamantul în fața instanței de fond, în raport cu drepturile salariale acordate unei categorii profesionale similare, și anume personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, din cadrul Ministerului Justiției, precum și în raport cu alți judecători.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în cursul soluționării cererii de recurs a apărut o situație nouă, constând în emiterea Ordinului nr. 105/29.03.2023, prin care s-a constatat că dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON exista în iunie 2017, astfel încât, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătorești, acesta se impune a fi menținut și în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ceea ce exclude incidența dispozițiilor art. 38 alin. (3)-(5) din același act normativ.

În aceste condiții, se impune ca instanța de fond, în rejudecare, să analizeze dacă situația reglementată prin ordinul anterior menționat este aplicabilă și recurentului-reclamant, având în vedere, sub acest aspect, și argumentele expuse de către acesta prin cererea de chemare în judecată cu privire la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON.

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că prin sentința atacată nu s-a răspuns tuturor aspectelor antamate prin cererea de chemare în judecată, iar în acest mod a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, urmând să analizeze în concret toate aspectele deduse judecății în prezenta cauză, inclusiv cu privire la elementele care nu au fost analizate și cu privire la care prima instanță nu a arătat argumentele logico-juridice care să fundamenteze soluția adoptată.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea celorlalte critici din cererea de recurs care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea i urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2265 din data de 11 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 mai 2023.