ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4085/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a, în data de 09.06.2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat admiterea contestațiilor formulate împotriva O.M.J. nr. 404/C/07.02.2022 și a O.M.J. nr. 1177/C/14.03.2022, anularea/revocarea/modificarea parțială a ordinelor contestate și eliberarea unor noi ordine de salarizare în sensul:

Prin sentința nr. 775 din 4 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 38 C. proc. civ., a luat act de transmisiunea calității procesuale pasive de la pârâtul Ministerul Justiției la pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție și, în temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., a dispus scoaterea din proces a pârâtului Ministerul Justiției.

A respins excepția tardivității, ca neîntemeiată.

A respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 775 din 4 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, pentru că dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 au fost interpretate în mod greșit, impunându-se interpretarea acestor dispoziții în mod unitar și nediscriminatoriu prin raportare la ceilalți magistrați.

În dezvoltarea recursului, referitor la interpretarea art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017, recurenta a invocat Decizia nr. 34/06.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezelgarea unor chestiuni de drept, redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele relevante de la paragraful 104 din această decizie, și a arătat că limitarea indemnizației la nivelul stabilit pentru anul 2022 ar avea ca efect diminuarea nivelului indemnizației de bază, cu ignorarea principiilor legalității, egalității și nediscriminării consacrate prin dispozițiile art. 6 și în vădită contradicție cu scopul urmărit de legiuitor, acela al menținerii în plată a drepturilor câștigate, în edictarea nomei cuprinse în art. 38 alin. (6

1

) și alin. (8) din Legea-cadru 153/2017.

A mai susținut recurenta că, la 1 iulie 2017 - data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu putea fi anticipat efectul hotărârilor judecătorești sau al actelor administrative ale ordonatorului de credite_asupra nivelului indemnizației de încadrare pentru personalul din familia ocupațională "Justiție", pentru a se putea deduce intenția legiuitorului de a le cuprinde în noțiunea de "majorări reglementate" la care face trimitere alin. (6) al art. 38.

Sfera noțiunii de "majorări reglementate", la care se referă alin. (6) al art. 38. are în vedere majorările reglementate la alin. (3), (4) și următoarele ale art. 38, iar o interpretare în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești în sfera noțiunii de "majorări reglementate", cu consecința diminuării indemnizației de încadrare, astfel recunoscută prin hotărârile judecătorești, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, contravine statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cuprinse în Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, prin care s-a stabilit că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009.

În aplicarea aceluiași raționament, interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 este necesar să fie în sensul menținerii drepturilor câștigate pentru o perioadă de referință anterioară aplicării acestora.

Recurenta susține că nu se poate reține incidența art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece s-ar încălca considerentele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, discriminarea existând în continuare, iar indemnizația de încadrare a reclamantului, în fapt, nu ar fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească, ci într-un cuantum inferior. Ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau nu a prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

Din cuprinsul textului rezultă că legiuitorul a folosit sintagma "majorări salariale reglementate" iar din interpretarea gramaticală a acesteia rezultă că s-au avut în vedere majorări salariale stabilite de lege.

Aceeași concluzie se impune și din interpretarea textului legal în coroborare cu întreg cuprinsul art. 38 din Legea 153/2017. Prin urmare, plafonarea la care face referire art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate privi decât acele creșteri salariale acordate anual, în temeiul legii, prin dispozițiile art. 38 alin. (3)-(5), iar nu drepturi recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea - cadru nr. 153/2017, "sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal (...)".

Or, potrivit Ordinului Ministerului Justiției privind stabilirea unor drepturi salariale nr. 6245/C/30.12.2021, în situația în care prin stabilirea indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare.

În acest sens, recurenta susține că nu este legal să i se aplice o salarizare inferioară, plafonată, deși valoarea VRS 605,225 îi este recunoscută potrivit deciziei civile nr. 834/A/09.12.2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, sectia I Civilă în dosarul nr. x/2020, prin care Tribunalul Neamț a fost obligat să îi plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate și cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi cuvenite, începând cu data de 26.02.2017, a unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON (respectiv valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016).

Drepturile salariale prevăzute de legile de salarizare nu pot fi stabilite cu ignorarea hotărârilor judecătorești definitive care recunosc anumite majorări salariale, prin dispoziții legale care încalcă art. 6 CEDO, Decizia ICCJ - RIL nr. 7/2019, dar și Decizia CCR nr. 794/2016.

În ceea ce privește solicitarea de depășire a plafonului instituit de art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017, recurenta a invocat Decizia nr. 15/28.06.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele relevante de la paragrafele 91-95 din această decizie și a arătat că prin această decizie, ICCJ a lămurit problema în sensul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual; întinderea acestor drepturi ținând de modalitatea de executare al titlurilor executorii obținute.

Astfel, în măsura în care hotărârile judecătorești au fost puse în executare în mod corespunzător, limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) nu ar fi necesară.

O interpretare în sensul arătat de către pârâtă ar conduce la încălcarea efectelor hotărârilor judecătorești, depășind totodată sfera de aplicare a prevederilor legale ce rezultă din cuprinsul art. 25 alin. (1) din lege.

Plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, întrucât legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat.

Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudența constituțională, recurenta susține că prima instanță trebuia să constate că în modalitatea de stabilire și de plată a drepturilor salariale începând cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat, nu există niciun argument legal care să justifice diferențele de salarizare litigioase.

Potrivit jurisprudenței constante a instanței de contencios constituțional, precum și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a ordonatorului de credite care emite ordine de salarizare și a momentului la care acesta înțelege să emite aceste ordine (restrângând astfel perioada de timp pentru beneficiarii ordinului în funcție de propria manifestare de voință), ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv și să aibă în vedere majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Plafonarea cuantumului total al sporurilor afectează doar personalul salarizat conform salariilor de bază stabilite în lege pentru anul 2022, dar nu și personalul al căror salarii de bază nu a atins nivelul prevăzut pentru anul 2022; acesta este motivul pentru care, din perspectiva acordării sporurilor, există discriminare și între salariații din cadrul aceleiași instanțe, care lucrează în aceleași condiții.

Or, Ministerul Justiției, prin maniera în care a acționat, a aplicat un tratament discreționar.

4.1. Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

4.2. Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la 25.01.2024, Ministerul Justiție a solicitat să se ia act că Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, s-a subrogat în drepturile procesuale ale Ministerului Justiției. De asemenea, a arătat că susține apărările formulate de intimată ICCJ.

4.3. Intimata-pârâtă a depus note de ședință prin care a susținut, în ceea ce privește solicitarea de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că acțiunea este lipsită de interes sau rămasă fără obiect pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021.

4.4. Recurenta reclamantă a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea excepției lipsei de interes.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Preliminar analizării argumentelor recurentei-reclamante, în ceea ce privește aspectul referitor la lipsa de interes a acțiunii, invocată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin raportare la capătul de cerere vizând înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în raport cu emiterea Ordinelor nr. 959/I/12.04.2023 și nr. 2734/I/2023, Înalta Curte apreciază că acesta reprezintă o apărare de fond și o precizare a situației existente la momentul soluționării recursului, sens în care urmează a fi analizat odată cu examinarea motivelor de casare dezvoltate în calea de atac.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în condițiile prevăzute Legea nr. 153/2017, solicitând anularea/revocarea/modificarea parțială a ordinelor O.M.J. nr. 404/C/07.02.2022 și a O.M.J. nr. 1177/C/14.03.2022 și eliberarea unor noi ordine de salarizare prin care drepturile salariale ale reclamantei, recalculate pe baza unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON rezultate, să nu fie plafonate în temeiul art. 38 alin. (6) și al art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, ca sporurile (pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase/pentru risc și suprasolicitare neuropsihică/pentru păstrarea confidențialității), să fie recalculate prin raportare, în principal la o indemnizație de încadrare neplafonată și stabilită pe baza unei VRS de 605,225 RON și, în subsidiar, prin raportare la o indemnizație de încadrare plafonată și stabilită pe baza unei VRS de 605,225 RON.

Soluționând cererea reclamantei, prima instanță a apreciat că este neîntemeiată, reținând în ceea ce privește înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare, urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în esență, faptul că nu există discriminare, din perspectiva hotărârilor judecătorești obținute și a prevederilor Legii nr. 153/2017, între persoanele care au atins plafonul aferent anului 2022 și cele care nu au atins acest plafon, deoarece hotărârile judecătorești privind VRS 605,225 sunt pronunțate în baza legislației anterioare actualei legi a salarizării, recunoscând respectivele drepturi pentru perioade anterioare datei de 01.07.2017, urmând ca ulterior acestei date, toți salariații să se supună exclusiv efectelor acestei legi.

Sub aspectul recalculării sporurilor, instanța de fond a apreciat că sporurile indicate în anexele celor două ordine contestate (Ordinul MJ nr. 404/C/07.02.2022 și Ordinul MJ nr. 1177/14.03.2017) reprezintă, în realitate, o reconstituire a sporurilor cuvenite la data de 26.02.2017, astfel cum au fost ele influențate ulterior de dispozițiile art. 38 alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte constată, reținând și apărările formulate de intimata-pârâtă în ceea ce privește înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, prin Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit modul de salarizare a judecătorilor, prin stabilirea unor indemnizații de bază în raport cu VRS 605,225 neplafonate la valorile prevăzute pentru anul 2022 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu 12 aprilie 2023.

De asemenea, instanța de control judiciar mai reține că, ulterior, în considerarea faptului că, la 22.12.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat de la Ministerul Justiției prerogativa gestionării bugetului instanțelor, în ale cărui drepturi și obligații s-a subrogat, în limitele prevăzute de art. 142 din Legea nr. 304/2002 privind organizarea judiciară, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2734/27.09.2023 prin care s-a dispus că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat, 30.12.2021, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dată de la care această valoare de referință sectorială a fost recunoscută în patrimoniul tuturor judecătorilor aflați în activitate.

În emiterea acestui ordin, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a ținut cont de considerentele Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.OC nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut în vedere "nivelul maxim de salarizare la nivelul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, care au același scop, îndeplinesc aceleași funcții și atribuții și se situează la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123).

În aceste condiții, instanța de control observă că, în cursul soluționării procesului, ordonatorul de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a stabilit faptul că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu 31 decembrie 2021.

Astfel, din perspectiva plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, drepturile salariale ale recurentei-reclamante au fost calculate după cum aceasta a solicitat prin acțiune, atât în ceea ce privește indemnizația de încadrare, cât și în privința sporurilor, neputându-se reține criticile formulate prin cererea de recurs.

Referitor la susținerile recurentei privind modul de calcul al sporurilor, care ar fi nelegal și discriminatoriu, instanța de control judiciar reține a fi incidente și cele statuate prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a decis că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ."

Cele reținute în considerentele acestei decizii sunt incidente și în prezenta cauză, fiind de prisos a fi reluate în cuprinsul prezentei hotărâri.

În concluzie, nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 775 din 4 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.