Decizia nr. 59/2019 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: "în situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de…

Tribunalul Dolj - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 14 mai 2019, în Dosarul nr. 20.291/215/2018, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 24 iulie 2019, cu nr. 1.978/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 9 decembrie 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă - forma în vigoare la data de 30 iulie 2018 Art. 906. - "(...) (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților. (...)" Prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (în continuare, Legea nr. 310/2018), forma acestui alineat a fost modificată, după cum urmează: "(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova - Secția civilă la data de 30 iulie 2018, cu nr. 20.291/215/2018, reclamantul A a chemat în judecată Comisia locală de fond funciar Ghercești și Comisia județeană de fond funciar Dolj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se stabilească suma definitivă ce i se datorează cu titlu de penalități, ca urmare a neexecutării obligației stabilite prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj - Secția I civilă.

În motivarea cererii s-a arătat că prin această decizie s-a admis recursul, s-a admis acțiunea și a fost obligată fiecare pârâtă în parte, în limitele atribuțiilor legale ce îi revin, să îl pună în posesie pe reclamant și să îi elibereze titlu de proprietate pentru suprafața de teren de 89,40 ha, pe raza comunei Ghercești, județul Dolj sau, în subsidiar, pe raza unei alte localități. Întrucât pârâtele nu și-au executat de bunăvoie obligațiile, printr-o nouă cerere, înregistrată pe rolul instanței cu nr. 19.812/215/2016, reclamantul a solicitat constrângerea debitoarelor la executarea obligațiilor stabilite în decizia civilă amintită, prin plata de penalități de 1.000 lei/zi de întârziere până la executare. În soluționarea acestei din urmă cereri s-a pronunțat Încheierea nr. 949 din 19 octombrie 2016 prin care Judecătoria Craiova - Secția civilă a admis acțiunea și a obligat debitoarele să plătească o penalitate de 500 lei pe fiecare zi de întârziere, de la data comunicării încheierii și până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013. Cu toate acestea, pârâtele au refuzat în continuare executarea obligației stabilite în sarcina lor, fapt ce a determinat formularea unei noi acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Prin Sentința civilă nr. 1.442 din 11 februarie 2019, Judecătoria Craiova - Secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamant, reținând, în esență, că pârâtele au trecut la executarea obligației stabilite în dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu (luând în considerare imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, recunoscută de Tribunalul Dolj prin hotărârea pronunțată) și au inițiat formalitățile de reconstituire a dreptului de proprietate pe un alt amplasament, pentru care este necesar și acordul persoanei îndreptățite, în speță creditorul A. În urma inventarierii terenurilor (în aplicarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare - în continuare, Legea nr. 165/2013), Comisia locală de fond funciar Ghercești a comunicat reclamantului imposibilitatea punerii la dispoziția acestuia a unei suprafețe de teren compacte de 89,40 ha, deoarece rezerva de teren existentă este de doar 40 ha și este constituită din suprafețe mici, de aproximativ 1-2 ha fiecare. Totodată, i-a înaintat reclamantului oferta de terenuri din rezerva comunei Ghercești, aflate la dispoziția Comisiei locale de fond funciar. Anterior acestor demersuri a înaintat o adresă către Agenția Domeniilor Statului, prin care i-a învederat obligația fixată de Tribunalul Dolj, aceasta comunicând faptul că are la dispoziție o suprafață de teren arabil compactă de 89,40 ha, pe raza localității Sadova. Ca urmare, s-a adresat petentului A cu propunere pe punere în posesie pe raza localității Sadova, solicitându-i acordul scris; petentul a comunicat, prin intermediul executorului judecătoresc, refuzul său și solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament. În urma refuzului reclamantului a comunicat Agenției Domeniilor Statului solicitarea de punere în posesie pe vechiul amplasament, transmițându-i totodată oferta din rezerva comunei Ghercești, cuprinzând mai multe suprafețe de teren în total de 36,38 ha, atât cât exista în rezervă. Reclamantul a trimis mai multe adrese către Comisia locală de fond funciar Ghercești, precum și o declarație privind opțiunea pentru validarea dreptului de proprietate, prin care insista în reconstituirea dreptului de proprietate doar pe vechiul amplasament, după ce se va face transferul de teren din proprietatea statului către Comisia locală, fiind dispus să aștepte să se realizeze acest transfer. Întrucât acest demers nu depinde de voința și puterea de decizie a pârâtei, nu se poate reține că ar avea vreo vină și nici nu poate fi sancționată. Pe baza acestei situații s-a conchis că pârâta Comisia locală de fond funciar Ghercești și-a îndeplinit obligațiile ce îi revin, în limita atribuțiilor fixate de lege, pentru încercarea de reconstituire a dreptului de proprietate pe alt amplasament, fiind singura posibilitate reală prin care se poate face reconstituirea dreptului de proprietate, variantă recunoscută de Tribunalul Dolj în hotărârea ce constituie titlu împotriva sa și explicată în considerente. La rândul său, conform art. 6 lit. f) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005), comisia județeană de fond funciar are, printre alte atribuții principale, și pe aceea de a emite titlurile de proprietate pentru cererile validate, pe baza documentelor prezentate de comisiile locale. Obligația comisiei județene de fond funciar este una subsecventă obligațiilor comisiei locale, astfel că, până la îndeplinirea acestora și înaintarea documentației necesare emiterii titlurilor de proprietate, comisia județeană nu poate proceda la emiterea titlului de proprietate către reclamant, fără efectuarea procedurilor prealabile. Așadar, nu se poate reține în sarcina acesteia nicio culpă, în raport cu solicitările reclamantului.

Împotriva sentinței a declarat apel creditorul, apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în sensul că a procedat la verificarea demersurilor efectuate de către pârâtele Comisia locală de fond funciar Ghercești și Comisia județeană de fond funciar Dolj, în condițiile în care trebuia să stabilească suma definitivă ce i se cuvenea ca urmare a neexecutării obligației dispuse prin titlul executoriu, având în vedere că prin Încheierea nr. 949 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Craiova - Secția civilă s-a admis acțiunea și au fost obligate debitoarele la plata unei penalități de 500 lei/pe fiecare zi de întârziere de la data comunicării și până la data executării obligației prevăzute în titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013.

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2019, apelantul- reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă, în situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu acest titlu, hotărârea pronunțată este sau nu supusă căii de atac a apelului. Prin încheierea pronunțată la același termen, instanța a constatat admisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: - de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data de 30 iulie 2018 (data introducerii cererii), depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât prin sentința civilă apelată a fost respinsă cererea reclamantului privind fixarea sumei definitive, iar din analiza acestor dispoziții legale rezultă că instanța se pronunță prin încheiere definitivă, în condițiile prevăzute de text; - problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; - problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data pronunțării încheierii de sesizare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a apreciat că, față de împrejurarea că există o jurisprudență nesemnificativă în domeniu și că norma de drept a fost susceptibilă de a fi interpretată diferit de instanțele de fond și de apel, este îndeplinită condiția de admisibilitate privind noutatea chestiunii de drept. Asupra acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a mai pronunțat, iar valorile ocrotite prin norma legală în discuție sunt atât de interes public, cât și privat. Practic, interpretarea dată de instanțele de fond și de apel conduce la atribuirea de efecte juridice unor acte care atestă în conținutul lor împrejurări sau fapte neadevărate, contrare situațiilor factuale probate în mod indubitabil. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 906 alin. (4) și (5) din Codul de procedură civilă rezultă că debitorul are la îndemână calea contestației la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalității stabilite de instanță, legiuitorul prevăzând în mod expres că, dacă execută obligația prevăzută în titlul executoriu, poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. De același tratament juridic ar trebui să beneficieze și creditorul care, fiind pus în situația în care instanța de fond nu îi stabilește suma definitivă, potrivit alin. (4), respingându-i acțiunea, să poată solicita examinarea temeiniciei și legalității hotărârii primei instanțe. Prin modalitatea de redactare a acestui text de lege, precum și prin interpretarea diferită dată de instanțele de judecată se încalcă egalitatea în drepturi și accesul liber la justiție al creditorului, care este pus în situația în care nu mai beneficiază de libertatea deplină de a critica hotărârea primei instanțe, atât din punct de vedere factual, cât și legal. Prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut expres calea de atac aflată la îndemâna creditorului în situația în care instanța respinge cererea de stabilire a sumei definitive cu titlu de penalități.

Intimata-pârâtă Comisia locală de fond funciar Ghercești a apreciat că dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă sunt clare, încheierea de fixare a sumei fiind definitivă; în prezenta cauză se impun dezlegările din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndreptată prin Încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018 (în continuare, Decizia nr. 73/2017), referitoare la faptul că încheierea prin care se stabilesc penalitățile în temeiul art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă este definitivă și că nu a apărut un nou element care să justifice sesizarea instanței supreme cu o nouă cerere.

După comunicarea raportului, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 20.291/215/2018 a reținut următoarele: Încheierile prin care se soluționează cererile privind stabilirea sumei definitive, în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data de 30 iulie 2018 (data introducerii cererii deduse judecății), indiferent de soluția pronunțată, sunt definitive, astfel încât apelul formulat împotriva acestora este inadmisibil. În susținerea acestei opinii, instanța de apel a apreciat că, față de formularea textului art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care instanța de executare se pronunță asupra cererii de fixare a sumei definitive este o încheiere definitivă, în consecință nesusceptibilă de apel, indiferent de soluția adoptată. În privința felului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de executare și regimului juridic al acesteia, sub aspectul posibilității de a se recurge la formularea căilor de atac, dreptul comun este reprezentat de prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare". S-a apreciat, pe de o parte, faptul că regula pentru instanța de executare o reprezintă pronunțarea unor încheieri executorii, susceptibile de apel, iar, pe de altă parte, că această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la regimul juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunțate de instanța de executare în etapa executării silite (prevăzând, de exemplu, că instanța de executare se pronunță prin încheiere sau prin încheiere executorie). Analizând dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că această normă reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privința posibilității de atacare cu apel a încheierilor, textul prevăzând în mod expres că instanța de executare pronunță, cu citarea părților, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate fi atacată cu apel, date fiind dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Întrucât art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data introducerii cererii - 30 iulie 2018, instituie din acest punct de vedere o excepție de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare și aplicare, pentru că, ori de câte ori legiuitorul a intenționat instituirea unui regim juridic diferențiat în privința posibilității de a se recurge la exercitarea căii de atac, în funcție de soluția de admitere sau respingere a unei cereri, a prevăzut-o în mod expres, de vreme ce aceasta este întotdeauna o situație de excepție. De altfel, prin Decizia nr. 73/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. Pentru identitate de rațiune, s-a apreciat că și încheierea pronunțată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data de 30 iulie 2018, este definitivă, indiferent de soluția pronunțată de instanța de executare. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Din hotărârile judecătorești comunicate de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și din opiniile teoretice exprimate de magistrați asupra chestiunii de drept supuse dezlegării a rezultat existența unor interpretări diferite a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Astfel, într-o primă orientare, s-a apreciat că în cazul reglementat de alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă (forma anterioară modificării normei prin Legea nr. 310/2018) încheierea este definitivă, indiferent de soluția pronunțată de instanța de executare. S-a arătat că dispoziția legală în discuție instituie reguli speciale, derogatorii de la normele de drept comun, cu privire la calea de atac, reprezentând o excepție de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Acest text este de strictă interpretare și aplicare, pentru că, ori de câte ori legiuitorul a intenționat instituirea unui regim juridic diferențiat în privința posibilității de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcție de soluția de admitere sau respingere a unei cereri, a prevăzut-o în mod expres, de vreme ce aceasta este întotdeauna o situație de excepție. S-a apreciat că statuările instanței supreme din Decizia nr. 73/2017 trebuie aplicate pentru identitate de rațiune. Au fost și instanțe care au arătat că trebuie făcută distincție între cererile introduse în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 310/2018 și cererile introduse după intrarea în vigoare a menționatei legi de modificare a Codului de procedură civilă. În acest context, s-a constatat că sesizarea vizează o cauză promovată pe rolul instanței la data de 30 iulie 2018, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Prin urmare, în cazul supus analizei, în raport cu data sesizării instanței cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea pronunțată, indiferent de soluție, este definitivă. În schimb, s-a apreciat că, în situația în care cererea întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este introdusă pe rolul instanței după data de 21 decembrie 2018, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, din moment ce legiuitorul nu a mai prevăzut o excepție de la regula instituită prin art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ce prevede calea de atac a apelului împotriva încheierilor pronunțate de instanța de executare, înseamnă că încheierea pronunțată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este supusă, sub aspectul căii de atac, normei de drept comun și astfel, încheierile pronunțate în baza acestui text sunt supuse apelului în termen de 10 zile de la comunicare, indiferent de soluția pronunțată de instanță, respectiv de admitere sau de respingere.

Într-o altă orientare, instanțele au apreciat că încheierea primei instanțe, prin care a fost respinsă cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu acest titlu, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este susceptibilă de a fi atacată cu apel. S-a susținut că, având în vedere că este vorba despre o hotărâre pronunțată de instanța de executare, în ceea ce privește calea de atac ce poate fi formulată împotriva acesteia, sunt incidente dispozițiile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța se pronunță prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare. Regula pentru instanța de executare o reprezintă pronunțarea unor încheieri susceptibile de apel, iar această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la acest regim juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunțate de instanța de executare în etapa executării silite.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat următoarele decizii, relevante în cauza de față: Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, prin care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități. În considerentele acestei decizii s-au reținut, printre altele, următoarele: "45. (...) caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuituu personae. (...) 50. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, a introdus ca o noutate absolută în legislație reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. 51. Astfel, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu. 52. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși obligația, în natură." Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndreptată prin Încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018, prin care a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că "72. (...) art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă (...) reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privința posibilității de atacare cu apel a acestora, textul prevăzând în mod expres că instanța de executare pronunță, cu citarea părților, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate fi atacată cu apel, date fiind dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 73. Întrucât art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă instituie, din acest punct de vedere, o excepție de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare și aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis."

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Astfel, textul de lege a fost criticat din perspectiva lipsei unei căi de atac împotriva încheierilor pronunțate în acest caz de instanța de executare, ceea ce ar îngrădi accesul liber la justiție. Curtea Constituțională, respingând excepțiile de neconstituționalitate invocate, a reținut că finalitatea reglementării criticate este evidentă și constă în determinarea debitorului rău- platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității, ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanță cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și, prin urmare, la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces. Curtea a reținut, totodată, că art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale presupune existența posibilității efective de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de Convenție (Cauza Kudla împotriva Poloniei, 2000) și, în consecință, "nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac" (Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). În acest sens au fost pronunțate, spre exemplu, deciziile nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017; nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017; nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017; nr. 326 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018; nr. 643 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 18 martie 2019; nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019; nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019 etc. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că sesizarea dedusă spre soluționare nu se referă la o chestiune de drept reală, veritabilă, care să prezinte noutate și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se fi pronunțat și lipsesc condiția distinctă a noutății, precum și cea negativă, a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra acesteia. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Condițiile de admisibilitate a sesizării privind dezlegarea unei chestiuni de drept, deduse din analiza coroborată a dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă sunt: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Aplicarea acestor dispoziții legale sesizării pendinte conduce spre observația întrunirii doar parțiale a condițiilor de admisibilitate, după cum urmează.

Primele două condiții de admisibilitate sunt întrunite, ori, după caz, pot fi considerate ca întrunite, observându-se că litigiul în care s-a pus problema sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile are ca obiect stabilirea sumelor definitive ce i se datorează creditorului unor obligații de "a face" intuitu personae, cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ca urmare a neexecutării de către debitoare a acestor obligații stabilite prin titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Apelul declarat de creditor împotriva încheierii prin care prima instanță i-a respins cererea având acest obiect, cerere înregistrată pe rolul judecătoriei la data de 30 iulie 2018, se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Dolj - Secția I civilă - instanța de trimitere.

Întrucât chestiunea de drept sesizată vizează chiar posibilitatea de a ataca încheierea judecătoriei, de respingere a cererii creditorului formulate în temeiul și în circumstanțele descrise de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, trebuie acceptat (mai înaintea antamării fondului acesteia, spre a nu se prejudeca sesizarea) că - cel puțin din punct de vedere formal - primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.

Astfel, în măsura în care o cale de atac împotriva încheierii instanței de executare, de respingere a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ar fi posibilă din punct de vedere legal, în temeiul art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, aceasta ar reveni în competența de soluționare a tribunalului care, într-o astfel de ipoteză, ar judeca în ultimă instanță.

Cea de-a treia condiție de admisibilitate - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată - este doar parțial îndeplinită în cazul sesizării de față.

Cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării face ca procedura de unificare, reglementată prin dispozițiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură doar în măsura în care soluția adoptată ori prefigurat a fi adoptată în cauza ce a generat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi determinată în mod direct și necesar de aplicarea unor norme și instituții de drept procesual.

Deși problema supusă analizei instanței supreme este una de drept procesual civil (iar nu de drept material), se constată că, în mod evident, de lămurirea chestiunii admisibilității apelului depinde soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea fiind admisibilă sub acest aspect.

În corelație cu această a treia condiție de admisibilitate însă, doctrina a subliniat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune și existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită ori contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

Și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în procedura art. 519-520 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă loc în legătură cu o problemă de drept ce necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (în acest sens, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016 etc.).

Deși neprevăzută în mod explicit în dispozițiile art. 519- 520 din Codul de procedură civilă, condiția dificultății chestiunii de drept decurge în mod direct din rațiunea mecanismului procedural reglementat de aceste prevederi, spre a evita transformarea sa într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare și deturnarea de la scopul în realizarea căruia a fost conceput, acela al unificării practicii judiciare, prin rezolvarea de către instanța supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Tocmai de aceea, încheierea instanței de trimitere trebuie să se refere, în mod necesar, nu doar la problema punctuală ce face obiectul sesizării, ci și la circumstanțele cauzei și la dificultățile întâmpinate de instanța de trimitere în rezolvarea acesteia ori care sunt apte să confere chestiunii în cauză un anumit potențial de dificultate sau un caracter controversat.

Atare analiză ori justificare lipsește cu totul din încheierea instanței de trimitere, care se rezumă să constate admisibilitatea sesizării față de împrejurarea că de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (forma în vigoare la data sesizării instanței - 30 iulie 2018) depinde soluționarea pe fond a cauzei, problema de drept este nouă și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare la data consultării evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu numai că analiza acestei condiții lipsește încheierii de sesizare, dar se constată că ea lipsește sesizării ca atare, în circumstanțele în care anterior, prin Decizia nr. 73/2017, aceeași problemă de drept a mai fost rezolvată, este adevărat, cu trimitere la încheierile pe care instanța de executare le pronunță la cererea creditorului, în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, de aplicare a unor penalități debitorului, ținut în temeiul unui titlu executoriu la îndeplinirea unor obligații de a face sau de a nu face, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane și pe care acesta refuză să le execute.

Chiar dacă a fost pronunțată în interpretarea și aplicarea altor dispoziții legale - art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă -, se observă că identitatea de problemă de drept există între actuala sesizare și cea amintită, în ambele cazuri punându-se problema determinării regimului juridic al încheierilor (din punct de vedere al căilor de atac susceptibile a fi promovate împotriva lor) pe care le pronunță instanța de executare atunci când i se solicită luarea unor anumite măsuri menite să pună în practică mecanismul de constrângere indirectă a debitorului unor obligații de "a face" sau de "a nu face", care implică faptul său personal și a căror executare acesta o refuză. Se observă și faptul că, în concepția legiuitorului, atât încheierile pe care le pronunță instanța de executare în puterea art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, cât și acelea pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din același cod au fost tratate sau concepute în mod identic, în fiecare caz în parte [atât la alineatul (2), cât și la alineatul (4) existând mențiunea în textul legii că instanța de executare se pronunță prin "încheiere definitivă"].

De altfel, așa cum rezultă din opiniile teoretice și din jurisprudența comunicată actualului complet, dar, deopotrivă, și din cuprinsul încheierii de sesizare, problema admisibilității exercitării unei căi de atac împotriva încheierii prin care instanța de executare respinge cererea de stabilire a sumelor definitive datorate de debitor creditorului (și în promovarea căreia doar acesta din urmă poate fi interesat) s-a pus în exact aceiași termeni ca în sesizarea precedentă, privitoare la admisibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierilor pronunțate de instanța de executare în temeiul art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, prin care se respinge cererea creditorului de aplicare față de debitor a unor penalități pe zile de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

Astfel, în ambele situații, o opinie jurisprudențială a pornit de la realizarea unei distincții, după cum încheierea instanței de executare este una de admitere sau, dimpotrivă, de respingere a cererii creditorului. Speculându-se modul de redactare a textelor alineatelor (1), (2) și (4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă - "poate fi constrâns", "instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă", "va fixa suma definitivă" -, au fost instanțe care au recunoscut caracter definitiv (și, deci, nesusceptibil de exercitarea căii de atac a apelului) doar încheierilor de admitere a cererilor creditorilor, în timp ce, în privința celor de respingere, au recunoscut posibilitatea exercitării (de către creditor) a căii de atac a apelului.

Cea de-a doua opinie jurisprudențială (majoritară) a recunoscut caracterul definitiv al încheierilor pe care le pronunță instanța de executare în derularea procedurii instituite prin art. 906 din Codul de procedură civilă, indiferent de soluția dată cererilor (de admitere sau respingere), pornind de la dreptul comun în privința hotărârilor pe care le pronunță instanța de executare, dat de art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, și de la recunoașterea caracterului derogatoriu de la acest regim al încheierilor la care se referă art. 906 din cod.

S-a subliniat, în această orientare, că, ori de câte ori legiuitorul a intenționat instituirea unui regim juridic diferențiat în privința posibilității de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcție de soluția pe care o pronunță instanța, a prevăzut-o în mod expres, o astfel de situație fiind întotdeauna una de excepție și neputând fi dedusă pe cale de interpretare, cum s-a realizat în cazul încheierilor cu regimul dat de prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă.

Această din urmă opinie jurisprudențială a fost, de altfel, și cea validată prin Decizia nr. 73/2017, cu referire la încheierile pe care le pronunță instanța de executare în temeiul art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, neexistând nicio diferență de regim juridic ori de abordare din partea legiuitorului între acestea și cele pe care le pronunță instanța de executare în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Așadar, fiind vorba despre una și aceeași problemă de drept, care a mai fost anterior rezolvată printr-o hotărâre a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este evident că sesizarea dedusă în prezent spre soluționare nu se referă la o chestiune de drept reală, dificilă, care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare. Oricât de dificilă ori controversată a putut fi o problemă de drept, ea își pierde această caracteristică prin chiar faptul rezolvării sale printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ori cel pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din aceleași motive sunt înlăturate condiția (distinctă) a noutății chestiunii de drept și cea negativă, ca asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat, rezultând că prin sesizarea Tribunalului Dolj - Secția I civilă a fost deferită spre rezolvare una și aceeași problemă de drept, care a fost pusă în aceiași termeni în cele două curente jurisprudențiale și susținută cu aceleași argumente.

Simplul fapt că actuala sesizare ține de interpretarea și aplicarea unei alte dispoziții legale - art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă - decât cele al căror sens a fost lămurit prin Decizia nr. 73/2017 - art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă - nu conferă noutate chestiunii de drept, nu o transformă în una nouă, întrebarea fiind aceeași, respectiv "dacă în situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive, ce i se datorează creditorului cu acest titlu, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (așadar a unui rezultat negativ - s.n.), hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?".

Este adevărat că situația jurisprudențială și cea a opiniilor instanțelor consultate pe problema de drept sesizată în cauza de față nu sunt cu nimic diferențiate de cea existentă la data pronunțării Deciziei nr. 73/2017, menținându-se caracterul divergent al punctelor de vedere, deși, odată rezolvată problema de drept de principiu, urmarea firească ar fi fost cea a unificării jurisprudenței și opiniilor instanțelor inclusiv pe aplicarea normei art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dată fiind identitatea soluției legislative, însă intervenția instanței supreme în tranșarea pe fond, din nou, a problemei de drept nu se justifică.

Rolul și funcția hotărârii prealabile nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată în interpretarea și aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conțin una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile trebuie văzută mai puțin ca un argument de forță obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 521 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decât ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât și la altele identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.

Mai trebuie subliniat și faptul că mecanismul unificator al hotărârii prealabile nu poate fi utilizat pentru îmbunătățirea legislației ori pentru adaptarea soluției legislative deja prevăzute de legiuitor, așa cum se înțelege că s-a urmărit de către creditor, potrivit punctului său de vedere asupra problemei de drept, și s-a îngăduit de către instanța de trimitere, prin atitudinea sa necritică în legătură cu solicitarea părții.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, asupra textului de lege supus interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legiuitorul a adus deja modificări prin Legea nr. 310/2018, în noua formulă legislativă menționându-se că "(...) instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu - (așadar, tot în varianta pozitivă a exprimării, s.n.) -, prin încheiere, dată cu citarea părților".

Așadar, în noua reglementare a alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă, aplicabilă însă doar cererilor introduse ulterior intrării în vigoare a noului act normativ, conform art. 24 din Codul de procedură civilă, suprimarea mențiunii "definitivă", în privința încheierii pe care instanța o pronunță pe acest temei legal, este semnalul clar al schimbării opțiunii legiuitorului asupra soluției legislative inițiale, în care astfel de cereri se judecau în primă și ultimă instanță de judecătorie și pe care a abandonat-o în favoarea unei judecăți efectuate în două grade de jurisdicție (fond și ap