ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 93/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.951/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Argeș - Secția I civilă în Dosarul nr. 198/216/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Argeș - Secția civilă a dispus, prin încheierea din 26 februarie 2024, în Dosarul nr. 198/216/2021, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: " 1. Se poate aprecia că o entitate care nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat o hotărâre ce constituie titlu executoriu, hotărâre a cărei neexecutare generează declanșarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, dobândește calitatea de debitor în sensul acestor dispoziții legale strict ca efect al formulării unei cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata penalităților de întârziere? 2. Indiferent de soluția adoptată de instanța de fond, încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă își păstrează caracterul definitiv și raportat la această entitate sau este supusă apelului?". II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă: " Art. 906. - (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare. (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș, la 28 ianuarie 2021, cu nr. 198/216/2021, reclamanții-creditori au chemat în judecată pe pârâții-debitori primarul municipiului Curtea de Argeș - președinte al Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș, Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș și Comisia județeană de fond funciar Argeș, solicitând obligarea fiecăruia dintre debitori la plata unor penalități în sumă de câte 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea dispozitivului Deciziei civile nr. 160 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 634/216/2012*, prin care s-a dispus obligarea Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș la punerea în posesie a reclamanților pe suprafața de 3,774 ha, teren arabil.

Debitoarea Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș a chemat în garanție Agenția Domeniilor Statului, arătând că aceasta este deținătoarea terenului asupra căruia se solicită punerea în posesie.

Prin Sentința civilă nr. 800 din 26 aprilie 2023, Judecătoria Curtea de Argeș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu debitorii primarul municipiului Curtea de Argeș - președinte al Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș, Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș și Comisia județeană de fond funciar Argeș, a admis cererea de chemare în garanție formulată de debitoarea Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș, în contradictoriu cu Agenția Domeniilor Statului, a obligat intervenienta chemată în garanție Agenția Domeniilor Statului la plata către reclamanți a unei penalități în cuantum de 200 de lei pe zi de întârziere, pentru fiecare dintre aceștia, începând cu data pronunțării sentinței și până la executarea integrală a obligației de a preda Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș terenul menționat în dispozitivul Deciziei civile nr. 160 din 24 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeș. Totodată, a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

În considerentele acestei sentințe, Judecătoria Curtea de Argeș a reținut, în esență, că, în vederea executării Deciziei irevocabile nr. 160 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă în Dosarul nr. 634/216/2012*, Comisia județeană de fond funciar Argeș a validat propunerea Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș referitoare la dreptul de proprietate pentru suprafața de teren de 0,32 ha.

Totodată, Comisia județeană de fond funciar Argeș a trimis către Agenția Domeniilor Statului o adresă prin care i-a comunicat hotărârea de validare, menționând că această adresă servește "pentru luare la cunoștință și conformare".

În continuare, până în prezent, Agenția Domeniilor Statului nu a pus la dispoziția Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate Curtea de Argeș terenurile respective, demersurile reclamanților rămânând fără răspuns.

Față de această situație de fapt, prima instanță a constatat că, în lipsa demersurilor ce reprezentau obligația legală a Agenției Domeniilor Statului, dispozițiile executorii cuprinse în hotărârea judecătorească nu s-au putut duce la îndeplinire, creându-se un blocaj instituțional, în dauna reclamantului și cu încălcarea flagrantă a drepturilor conferite acestuia prin dispozițiile art. 6 și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Potrivit art. 72 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în garanție este cererea prin care: "Partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri."

În aceste condiții, prima instanță a observat că, deși Agenția Domeniilor Statului nu a fost obligată în mod direct prin decizia Tribunalului Argeș să efectueze anumite demersuri, de rolul activ al acestei instituții atârnă posibilitatea concretă de a se îndeplini obligațiile impuse comisiilor de fond funciar. Dat fiind că a împiedicat fără temei legal îndeplinirea acestor obligații, instanța a reținut că, în cazul în care debitoarele ar fi căzut în pretenții, ar fi fost îndreptățite să solicite despăgubiri de la Agenția Domeniilor Statului, reprezentând echivalentul penalităților la care ar fi fost obligate.

Astfel, este în interesul unei bune administrări a justiției și în conformitate cu scopul instituției cererii de chemare în garanție ca persoana în culpă să fie stabilită în cadrul unui demers judiciar unic.

Instanța învestită cu prezenta cerere de chemare în judecată are a verifica și dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 906 din Codul de procedură civilă, respectiv dacă executarea silită pornită în baza titlului executoriu a rămas fără eficiență, din culpa autorităților. Conform principiilor expuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privitor la art. 6 din Convenție, nicio hotărâre definitivă, executorie, nu poate rămâne fără finalitate într-un stat de drept. Totodată, instanța nu se poate substitui autorităților administrative ce au sarcina aplicării legilor fondului funciar și administrării domeniului public și privat al statului.

Astfel, comisiile de fond funciar și Agenția Domeniilor Statului sunt unicele în măsură să decidă dacă procesul de reconstituire este posibil în modalitatea reconstituirii în natură sau prin despăgubiri.

Până la acest moment însă, Agenția Domeniilor Statului nu a luat nicio poziție oficială, rămânând în pasivitate cu privire la demersurile reclamanților, ignorând adresele autorităților cu atribuții de fond funciar, dispozițiile legale, precum și hotărârile judecătorești definitive, fără a propune persoanelor îndreptățite sau care dețin titluri executorii o soluție de rezolvare a blocajului juridic și administrativ.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel chemata în garanție Agenția Domeniilor Statului, prin care a arătat că nu poate fi obligată la plata de penalități de 200 lei pe zi de întârziere, întrucât nu este debitoarea reclamanților, condiție imperativă prevăzută de art. 906 din Codul de procedură civilă.

Astfel, a susținut că o cerere de chemare în garanție este inadmisibilă în procedura prevăzută de art. 906 din Codul de procedură civilă, întrucât debitorul este identificat cu autoritate de lucru judecat prin titlul executoriu, astfel că răspunderea acestuia nu poate fi transferată pe seama unui terț, printr-o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 72 din Codul de procedură civilă, întrucât obligația de a face are caracter intuitu personae. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând că litigiul în legătură cu care se formulează sesizarea este în curs de judecată, aflându-se pe rolul Tribunalului Argeș, are ca obiect aplicarea penalităților de întârziere, iar hotărârea ce se va pronunța este definitivă.

Totodată, a constatat că soluționarea pe fond a apelului depinde de interpretarea ce se va da dispozițiilor legale supuse analizei.

Instanța de sesizare a mai arătat că problemele de drept ce se cer a fi lămurite prezintă caracter de noutate, în condițiile în care instanțele nu au dat încă o interpretare și aplicare dispozițiilor legale în discuție la nivel jurisprudențial.

De asemenea, din verificările efectuate s-au reținut lipsa unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept, precum și faptul că aceasta nu formează obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimații-debitori au arătat că sunt de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Intimații-creditori au considerat că nu se impune sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, apreciind că încheierea pronunțată de instanța de fond la data de 26 aprilie 2023 nu poate fi atacată cu apel, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, legiuitorul neprevăzând o asemenea cale de atac.

În acest sens au invocat și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndreptată prin încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018, și prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care este obligat debitorul să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, este definitivă.

De asemenea, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

Analizând cele două texte de lege, instanța de sesizare a observat că destinatarul este persoana care a dobândit calitatea de debitor în temeiul unui titlu executoriu.

În cauza de față, deși apelanta nu a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească la executarea obligațiilor invocate de intimații-creditori, prin hotărârea apelată a fost obligată la plata penalităților de întârziere până la executarea integrală a obligației de a preda terenurile menționate în dispozitivul Deciziei nr. 160 din 24 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeș - Secția civilă Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș, decizie ce nu îi este opozabilă.

Astfel, instanța de fond, prin Sentința civilă nr. 800 din 26 aprilie 2023 a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în ceea ce privește obligarea debitorilor primarul municipiului Curtea de Argeș - președinte al Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș, Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș și Comisia județeană de fond funciar Argeș, a admis cererea de chemare în garanție formulată de debitoarea Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș, în contradictoriu cu Agenția Domeniilor Statului, a obligat intervenienta chemată în garanție Agenția Domeniilor Statului la plata către reclamanți a unei penalități în cuantum de 200 de lei pe zi de întârziere, pentru fiecare dintre aceștia, începând cu data pronunțării sentinței și până la executarea integrală a obligației de a preda Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș terenul menționat în dispozitivul Deciziei civile nr. 160 din 24 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeș.

În aceste condiții se impune a se stabili dacă încheierea prevăzută de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă (sentință, în cauză) își păstrează caracterul definitiv și în situația în care instanța de fond a obligat la plata penalităților o persoană în patrimoniul căreia nu s-au stabilit obligații printr-o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu.

Totodată, se impune a se stabili dacă, deși subiectul de drept obligat la plata penalităților de întârziere nu avea calitatea de debitor anterior pronunțării încheierii, dobândește această calitate în temeiul încheierii și, prin urmare, nu are deschisă calea apelului.

De asemenea, se impune a se stabili dacă subiectul de drept ce nu are calitatea de debitor în temeiul unui titlu executoriu are deschisă calea contestației la executare prevăzute de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în condițiile în care aceste dispoziții reglementează doar posibilitatea înlăturării ori reducerii penalității pentru situațiile expres reglementate, respectiv în condițiile în care debitorul a executat obligația prevăzută în titlul executoriu sau a dovedit existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

Este evident că subiectului de drept aflat în situația anterior expusă trebuie să i se recunoască dreptul de a solicita unei instanțe de control analizarea legalității și a temeiniciei hotărârii instanței de fond, astfel încât accesul efectiv la o instanță garantat de art. 6 din Convenție să nu îi fie îngrădit.

Instanța de trimitere a subliniat că dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă au format obiectul analizei Înaltei Curți de Justiție și Casație, iar, în urma hotărârilor pronunțate, au fost modificate, astfel încât încheierea pronunțată să poată forma obiectul analizei unei instanțe de control judiciar.

S-a menționat că nu se supune analizei chestiunea dezlegată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ceea ce interesează în prezenta cauză este, de fapt, aplicabilitatea procedurii reglementate de dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă raportat la un subiect de drept ce nu are calitatea cerută de dispozițiile legale menționate, iar nu caracterul hotărârii pronunțate în situația admiterii sau respingerii cererii creditorului.

Este evident că, în condițiile în care penalitatea s-a aplicat subiectului de drept ce are calitatea de debitor, acest subiect poate uza de calea contestației la executare reglementată de dispozițiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost formulate puncte de vedere argumentate și au fost transmise hotărâri judecătorești cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de față, au rezultat următoarele aspecte:

Asupra primei întrebări, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că o entitate care nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat o hotărâre ce constituie titlu executoriu și a cărei neexecutare generează declanșarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă nu dobândește calitatea de debitor în sensul acestor dispoziții legale, ca efect al formulării unei cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata penalităților de întârziere.

În susținerea acestei opinii s-a invocat distincția dintre opozabilitatea și obligativitatea hotărârii judecătorești, reținerea obligativității acesteia pentru o persoană necesitând ca persoana respectivă să fi fost parte litigantă sau succesor al unei astfel de părți, terța persoană neputând fi obligată să execute dispozițiile hotărârii.

Scopul prevederilor art. 906 din Codul de procedură civilă este acela de a-l constrânge pe debitorul din titlu executoriu, care, nici după comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite, nu înțelege să se conformeze dispozițiilor din titlul executoriu, să își îndeplinească obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească și care nu poate fi îndeplinită de altă persoană, prin aplicarea unor penalități de întârziere. Totodată, textul prevede că debitorul va fi obligat la plata unor penalități până la executarea silită a obligației prevăzute în titlul executoriu, motiv pentru care doar debitorul din titlul executoriu ar putea fi obligat la plata acestor penalități [cu excepția cazului în care a avut loc o transmitere a calității procesuale conform art. 645 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Cu titlu de practică judiciară au fost identificate și transmise 3 sentințe definitive, precum și puncte de vedere teoretice exprimate de judecători.

A fost exprimată și o opinie minoritară, în sensul că o entitate care nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat o hotărâre ce constituie titlu executoriu, hotărâre a cărei neexecutare generează declanșarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, dobândește calitatea de debitor în sensul acestor prevederi legale, strict ca efect al formulării unei cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata penalităților de întârziere (regăsită doar în punctele de vedere exprimate la nivel teoretic de judecători, nefiind identificată practică judiciară în acest sens).

S-a motivat că, în anumite domenii strict reglementate, executarea obligației poate depinde și de concursul unui terț, astfel că, deși debitorul primordial face demersuri pentru a-și executa obligațiile, el poate fi împiedicat voit sau nu de un terț.

Asupra celei de a doua întrebări, într-o opinie majoritară, s-a considerat că, indiferent de soluția adoptată de instanța de fond, de admitere sau de respingere a cererii creditorului, încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă își păstrează caracterul definitiv, inclusiv prin raportare la entitatea la care se face referire.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prevederile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabilesc în mod clar caracterul definitiv al încheierii de aplicare a penalităților, nefiind permisă exercitarea unei căi ordinare, devolutive de atac, textul fiind de strictă interpretare și aplicare, fără distincții în funcție de partea care ar avea interes să exercite calea de atac.

De asemenea, în susținerea acestei opinii s-a arătat că nu se justifică recunoașterea dreptului de a exercita calea de atac a apelului, întrucât există remedii ce pot fi utilizate de terțul interesat, cât timp hotărârea pronunțată în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă este definitivă, deci nesupusă apelului/recursului, fiind însă deschise, în continuare, căile extraordinare de atac.

Nu au fost identificate hotărâri judecătorești în sensul acestei opinii, ci au fost exprimate doar puncte de vedere teoretice ale judecătorilor.

Opinia minoritară exprimată, de asemenea, doar la nivel teoretic, fără a fi identificată practică judiciară, a fost în sensul că încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă va putea fi atacată cu apel.

În susținerea acestei ipoteze s-a argumentat că regula în dreptul procesual civil este existența căii de atac, ceea ce presupune că excepțiile vor fi de strictă interpretare și aplicare. Prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, au fost interpretate prevederile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă în sensul suprimării căii de atac doar în cazul cererii formulate de creditor prin care solicită obligarea debitorului obligației de a face sau de a nu face, evaluabilă sau neevaluabilă în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, la plata de penalități pe zi de întârziere.

Or, câtă vreme se admite că entitatea care nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat o hotărâre ce constituie titlu executoriu nu dobândește calitatea de debitor ca efect al formulării unei cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata penalităților de întârziere, s-a apreciat că această situație nu se mai identifică cu ipoteza premisă, astfel cum a fost dezlegată de instanța supremă.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele decizii relevante ce au vizat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă în legătură cu chestiunea de drept sesizată.

Prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndreptată prin Încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului".

Astfel, prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarea chestiune de drept: "În situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?". IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 378 din 29 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 22 septembrie 2023, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că: "16. Prin Decizia nr. 630 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 8 iulie 2019, Curtea a constatat că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalități de către instanța de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfășurarea căruia legiuitorul să instituie garanțiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenței unor căi de atac. De aceea, caracterul definitiv al încheierii de respingere a cererii de aplicare de penalități nu contravine art. 21 din Constituție, care consacră dreptul de acces liber la justiție și la un proces echitabil, în jurisprudența sa Curtea Constituțională statuând în mod constant că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și, prin urmare, la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita un atare acces, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării."

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 18 septembrie 2024, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 906 alin. (2) și (4) din Codul de procedură civilă.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că: "26. (...) referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanța de executare a constrâns debitorul la executarea obligației prin aplicarea de penalități pentru neexecutarea acesteia, a subliniat în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 378 din 29 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 22 septembrie 2023, paragraful 15, sau Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017, paragraful 14) că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic să execute obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanță cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și, deci, la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces. Având în vedere acestea, nici pretinsa încălcare de către prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a dispozițiilor art. 21 din Constituție nu poate fi constatată." X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, care prevăd: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul normei enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, fiind identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite.

Astfel, Tribunalul Argeș - Secția civilă este învestit cu soluționarea unei cereri de apel, în cadrul unui litigiu întemeiat pe prevederile art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, vizând cererea creditorului de obligare a debitorilor primarul municipiului Curtea de Argeș - președinte al Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș, Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș și Comisia județeană de fond funciar Argeș la plata, fiecare, a unor penalități în sumă de câte 1.000 lei, pentru fiecare zi de întârziere, până la data îndeplinirii obligației stabilite în titlul executoriu.

Cererea a fost soluționată de instanța de executare, respectiv Judecătoria Curtea de Argeș, prin Sentința civilă nr. 800, pronunțată la data de 26 aprilie 2023, în sensul admiterii în parte a cererii de obligare a debitorilor la plata penalităților de întârziere, dar și a admiterii cererii de chemare în garanție formulate de debitoarea Comisia locală de fond funciar Curtea de Argeș în contradictoriu cu terțul Agenția Domeniilor Statului și de obligare a intervenientei chemate în garanție la plata unei penalități în cuantum de 200 de lei pe zi de întârziere, pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data pronunțării sentinței și până la executarea integrală a obligației de a preda Comisiei locale de fond funciar Curtea de Argeș terenurile menționate în dispozitivul Deciziei civile nr. 160 din 24 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeș. Totodată au fost respinse restul pretențiilor.

Împotriva acestei sentințe chemata în garanție a promovat apel, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș - Secția civilă, cea din urmă instanță fiind titulara sesizării de față.

Cea de a patra condiție de admisibilitate - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată - este îndeplinită în cazul sesizării de față, ca urmare a faptului că se solicită lămurirea unei probleme vizând posibilitatea constrângerii indirecte a unui terț debitor la plata de penalități de întârziere.

Cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce reprezintă obiectul sesizării face ca procedura de unificare a practicii judiciare, reglementată prin dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură doar în măsura în care soluția adoptată ori prefigurat a fi adoptată în cauza ce a generat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi determinată în mod direct și necesar de aplicarea unor norme și instituții de drept procesual.

Deși problema supusă analizei instanței supreme în cadrul prezentei proceduri este exclusiv una de drept procesual civil, iar nu de drept material, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cadrul competenței sale de soluționare a sesizărilor în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile este deja consacrată în sensul menționat, urmând a se considera că de lămurirea chestiunii admisibilității apelului depinde soluționarea pe fond a cauzei (a se vedea în acest sens: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2 martie 2017, etc.).

În cauză, sesizarea pune în discuție interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale procedurale în legătură cu exercitarea căii de atac a apelului împotriva unei hotărâri de soluționare a cererii de acordare a penalităților de întârziere, dispusă față de chemata în garanție (terț față de titlul executoriu), în derularea procedurii executării silite, în condițiile în care dispozițiile art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă stabilesc că încheierea pronunțată de instanța de executare în această procedură care privește, exclusiv, creditorul și debitorul din titlul executoriu este definitivă.

Prin urmare, de lămurirea chestiunii de drept vizând admisibilitatea căii de atac a apelului în cazul acțiunilor întemeiate pe prevederile art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea fiind admisibilă sub acest aspect, deoarece, în funcție de modalitatea de rezolvare, se poate da o dezlegare fondului raporturilor juridice sau, dimpotrivă, judecății de fond i se poate opune excepția inadmisibilității.

În corelație cu această condiție de admisibilitate, deși art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept", în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei probleme de drept reale, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar, fiind susceptibilă, în aceste condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

În jurisprudența dezvoltată la nivelul instanței supreme în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății și în măsură să atingă scopul prevenirii practicii neunitare (a se vedea Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, etc.).

Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile, în condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială, reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în acest sens fiind Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42).

În consecință, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Astfel, cu referire la a doua întrebare din sesizare, care ridică o problemă de interpretare a dispozițiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prealabilă modalității de stabilire a cadrului procesual și de rezolvare a raportului juridic litigios, aspecte incluse în prima întrebare, prin încheierea de sesizare nu se motivează în ce constă dificultatea de interpretare a normelor legale enunțate, care ar justifica necesitatea dezlegării de principiu în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

Textul de lege a cărui interpretare și aplicare se solicită menționează următoarele: " Art. 906. - (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare. (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu".

Instanța de trimitere nu întâmpină nicio dificultate în a reține, în tipologia acțiunilor de constrângere indirectă a debitorului la executarea în natură a obligației de a face intuitu personae, prin obligarea acestuia la plata unor penalități pe zi de întârziere până la îndeplinirea dispozițiilor cuprinse în titlul executoriu, caracterul definitiv al încheierii, conferit, în mod expres, de textul de lege.

Regimul juridic al încheierii pronunțate în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, implicit și al celor pronunțate în baza alin. (3) al aceluiași articol, a fost analizat și prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că "încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului".

Prin această decizie, instanța supremă a statuat că: " 68. Dreptul comun în privința felului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de executare, precum și regimul juridic al acesteia din perspectiva posibilității de a se recurge la formularea căilor de atac sunt reprezentate de prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă (...). 69. Constatarea anterioară are ca efect, pe de o parte, faptul că regula pentru instanța de executare o reprezintă pronunțarea unor încheieri executorii, susceptibile de apel, iar pe de altă parte, că această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la acest regim juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunțate de instanța de executare în etapa executării silite (prevăzând, de exemplu, că instanța de executare se pronunță prin încheiere sau prin încheiere executorie). 70. Dacă în privința executării silite dreptul comun pentru felul hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de executare și a termenului în care poate fi exercitată calea de atac prevăzută de lege decurge din art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dreptul comun general pentru căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă pentru procesul civil este stabilit prin dispozițiile art. 457-465 din Codul de procedură civilă, raportul juridic între normele de la art. 457-465 și cea prevăzută de art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă fiind acela de la normă generală la normă specială. 71. Ca atare, ori de câte ori în cuprinsul cărții a V-a din Codul de procedură civilă legiuitorul nu a prevăzut o regulă distinctă de procedură referitoare la căile de atac, acestea se completează cu cele generale, anterior identificate. 72. (...) această normă reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privința posibilității de atacare cu apel a acestora, textul prevăzând în mod expres că instanța de executare pronunță, cu citarea părților, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate fi atacată cu apel, date fiind dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 73. Întrucât art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă instituie, din acest punct de vedere, o excepție de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare și aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis."

Caracterul definitiv al hotărârii judecătorești în această etapă a executării silite a fost reținut a fi conform cu Legea fundamentală, prin jurisprudența constantă a Curții Constituționale, care a subliniat că "cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalități de către instanța de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfășurarea căruia legiuitorul să instituie garanțiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenței unor căi de atac" (Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 18 septembrie 2024, paragraful 27).

Din expunerea astfel realizată rezultă cu evidență că, în contextul evaluării specifice procedurii întrebării prealabile, au fost deja avute în vedere aspectele referitoare la caracterul definitiv al încheierii prin care debitorul executat silit în baza unui titlu executoriu a fost obligat la plata penalităților pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligației de a face intuitu personae.

Astfel, s-a răspuns, în concret, întrebării care vizează caracterul admisibil al căii de atac a apelului, stabilindu-se că legiuitorul, în cadrul procedurii speciale menționate, a instituit o normă specială, derogatorie de la regimul juridic comun al căii de atac, conferind caracter definitiv încheierii în raportul dintre creditor și debitor.

Ceea ce urmărește, în realitate, titularul sesizării este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească dacă încheierea de obligare la plata penalităților pe fiecare zi de întârziere își păstrează caracterul definitiv și în situația particulară în care partea obligată nu are calitatea de debitor în titlul executoriu, fiind atrasă în cadrul procedurii executării silite desfășurate, exclusiv, între creditorul și debitorul față de care a fost pronunțat titlul executoriu, prin aplicarea dispozițiilor art. 72 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Faptul că de la un astfel de regim juridic s-ar putea deroga, în contextul în care instanța de executare a încuviințat în principiu o cerere de chemare în garanție, specifică fazei judecății și nu celei de executare silită, obligând ins