ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 58/2019

Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 8 mai 2019, în Dosarul nr. 48.063/3/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă în aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază cuvenit personalului încadrat într-o agenție națională aflată în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv a Secretariatului General al Guvernului, trebuie avut în vedere nivelul maxim al salariilor aflate în plată la nivelul acestor ordonatori principali de credite, față de Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, și Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 iulie 2019, cu nr. 1.885/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 9 decembrie 2019.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările și completările ulterioare (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice), denumită, în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 iunie 2017 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Secretariatul General al Guvernului și Agenția Domeniilor Statului: achitarea drepturilor salariale începând cu data de 28 aprilie 2014 conform grilei de salarizare aplicabile personalului încadrat pe funcții similare la Secretariatul General al Guvernului și obligarea pârâților la achitarea diferențelor dintre salariile încasate efectiv și cele datorate, actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație, începând cu 28 aprilie 2014, data preluării de către Secretariatul General al Guvernului a celor 238 de posturi ale Agenției Domeniilor Statului, prin protocolul de predare-preluare din 28 aprilie 2014, și până la data de 10 aprilie 2017.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt angajați ai Agenției Domeniilor Statului, instituție care, potrivit art. 23 și 24 din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, cu modificările și completările ulterioare (forma inițială a actului normativ, în vigoare în perioada de referință în cauză - în continuare, Legea nr. 17/2014), a ieșit din subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a trecut în subordinea Guvernului, fiind finanțată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.

Conform art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2009 privind stabilirea unor competențe pentru ordonatorul principal de credite al aparatului de lucru al Guvernului, aprobată prin Legea nr. 297/2009 (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2009), pârâtul Secretariatul General al Guvernului era obligat să procedeze la aprobarea statului de funcții și a celui de personal, pentru alinierea salariilor reclamanților la cele aflate în plată la nivelul acestui pârât, în acord cu principiile enunțate de art. 3 lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea-cadru nr. 284/2010), de la momentul preluării, în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 17/2014.

Prin urmare, începând cu momentul semnării protocolului de predare-preluare din 28 aprilie 2014, cuantumul salariilor nete ale personalului Agenției Domeniilor Statului trebuia recunoscut, modificat și achitat de cele două pârâte, conform grilei de salarizare aplicabile personalului încadrat pe funcții similare la Secretariatul General al Guvernului.

Ulterior, reclamanții au formulat o cerere modificatoare, prin care au lărgit cadrul procesual și obiectul acțiunii, în sensul că au chemat în judecată și pe pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, solicitând:

Prin Sentința civilă nr. 700 din 29 ianuarie 2018, Tribunalul București - Secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, instanță pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat cu nr. 48.063/3/2017.

Prin Sentința civilă nr. 1.311 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Tulcea - Secția civilă de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, că începând cu data de 14 martie 2014, a intervenit o schimbare a subordonării Agenției Domeniilor Statului, care a trecut din subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale în subordinea Guvernului, rămânând doar în "coordonarea tehnică a M.A.D.R.". S-a apreciat că, în realitate, prin acest transfer de autoritate nu s-a realizat o simplă modificare a ordonatorului principal de credite care a devenit și Secretariatul General al Guvernului, alături de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ci s-a realizat o preluare efectivă a patrimoniului și a personalului existent în evidența Agenției Domeniilor Statului, ceea ce înseamnă că voința legiuitorului a fost aceea de preluare a acesteia în subordinea directă a Guvernului, prin Secretariatul său General.

În consecință, reținând calitatea de angajator a Secretariatului General al Guvernului ca derivând din lege, precum și faptul că începând cu data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2017 (7 ianuarie 2017), Agenția Domeniilor Statului a revenit în subordonarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prima instanță a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Secretariatul General al Guvernului București și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că salarizarea personalului din cadrul Agenției Domeniilor Statului a fost reglementată de Legea-cadru nr. 284/2010 - anexa nr. I (familia ocupațională de funcții bugetare "administrație"), cap. II lit. A (salarizarea personalului contractual din administrația publică centrală de specialitate, servicii deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe centrale de specialitate, prefecturi, consilii județene, municipii, administrația publică locală - consilii, primării și servicii publice din subordinea acestora), sistemul de salarizare reglementat de această lege având la bază și principiile echității și coerenței a căror respectare se impune "prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar".

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), legiuitorul a reglementat înlăturarea situațiilor discriminatorii din sistemul de salarizare a personalului bugetar, stabilind prin art. 3

Față de faptul că Secretariatul General al Guvernului a avut calitatea de angajator al reclamanților până la data de 31 decembrie 2016, cu începere din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, instanța de fond a concluzionat că trebuia ca, ulterior intrării în vigoare a legii și preluării personalului, să se procedeze la semnarea unor noi contracte individuale de muncă (sau acte adiționale la acestea), cu noile încadrări salariale corespunzătoare gradelor/treptelor profesionale și vechimii fiecărui reclamant raportate la consilierii juridici și experții ce exercitau o funcție similară cu a lor și care funcționau deja în structura Secretariatului General al Guvernului.

Ulterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2017 (7 ianuarie 2017), când angajatorul reclamanților a redevenit Agenția Domeniilor Statului, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, aceasta este entitatea care trebuie să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2017, în sensul reîncadrării reclamanților, însă această reîncadrare trebuie să se realizeze la nivelul salariului de încadrare aplicabil angajaților ce funcționează în cadrul Secretariatului General al Guvernului, corespunzător funcțiilor, gradelor/treptelor profesionale și vechimii deținute de fiecare reclamant în parte.

Împotriva acestei soluții au formulat apel Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Secretariatul General al Guvernului și Agenția Domeniilor Statului.

În esență, în motivarea apelurilor, pârâții au reiterat lipsa calității procesuale pasive, precum și aspecte de fond, printre care și cel referitor la faptul că nu sunt îndeplinite cerințele prescrise de art. 3

Prin încheierea din 10 aprilie 2019 instanța, din oficiu, a repus cauza pe rol pentru lămurirea unor probleme de drept și a dispus citarea părților în vederea discutării necesității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească dacă, în aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază cuvenit personalului încadrat într-o agenție națională aflată în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv a Secretariatului General al Guvernului, trebuie avut în vedere nivelul maxim al salariilor aflate în plată la nivelul acestor ordonatori principali de credite, față de Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016 (în continuare, Decizia nr. 13/2016), și Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018 (în continuare, Decizia nr. 49/2018).

Prin încheierea din 8 mai 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecății.

Instanța de trimitere nu a argumentat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus un punct de vedere asupra problemei de drept, prin care a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, față de Decizia nr. 49/2018 și Decizia nr. 13/2016.

Pe fondul chestiunii de drept, a arătat că nu există identitate de atribuții între angajații Agenției Domeniilor Statului și angajații ministerului, că primii fac parte din personalul contractual angajat în baza Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în timp ce angajații ministerului sunt funcționari publici, astfel că aceste categorii de angajați au statut diferit și grile salariale specifice.

După comunicarea raportului, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În opinia instanței de sesizare, în cauză se pune problema concilierii a două decizii cu caracter obligatoriu pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, în raport cu situația particulară a angajatorului reclamanților, care are calitatea de agenție, cu un statut particular.

Asupra acestui aspect s-a constatat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 268/2001, în forma în vigoare la 28 iunie 2014, Agenția Domeniilor Statului este "instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale" [art. 4 alin. (1)], iar directorul general al acesteia are calitatea de ordonator terțiar de credite [art. 5 alin. (6)].

În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (10) din Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014 privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014), "ministrul agriculturii și dezvoltării rurale (...) asigură înfăptuirea politicii agricole a Guvernului prin coordonarea tehnică a Agenției Domeniilor Statului cu privire la îndeplinirea de către această instituție a atribuțiilor prevăzute la art. 4 din Legea nr. 268/2001 (...)". Din organigrama Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale anexă la acest act normativ nu rezultă că Agenția Domeniilor Statului figurează între structurile care compun acest minister.

Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 155/2016 privind aprobarea structurii organizatorice și a regulamentului de organizare și funcționare ale Agenției Domeniilor Statului (în continuare, Hotărârea Guvernului nr. 155/2016) s-au aprobat structura organizatorică și Regulamentul de organizare și funcționare ale Agenției Domeniilor Statului. În cuprinsul acestui regulament, la art. 1 alin. (1) se prevede că "Agenția Domeniilor Statului, denumită în continuare ADS, este instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, în subordinea Guvernului și în coordonarea tehnică a ministrului agriculturii și dezvoltării rurale." Totodată, în art. 3 alin. (3) se prevede că "președintele ADS are calitatea de ordonator terțiar de credite".

În Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea și funcționarea Autorității pentru Administrarea Sistemului Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor, cu modificările și completările ulterioare, la anexa nr. 2 - Structuri care funcționează în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și societăți la care Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale exercită calitatea de reprezentant al statului ca acționar, este indicată la pct. 6 și Agenția Domeniilor Statului, nefiind cuprinsă în organigrama expusă în anexa nr. 1.

În temeiul acestor dispoziții legale, instanța de trimitere a reținut că Agenția Domeniilor Statului este o instituție cu personalitate juridică care nu a fost, în perioada relevantă, parte din structura Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale sau a Secretariatului General al Guvernului. Totodată, conducătorul acestei instituții nu a avut calitatea de ordonator principal de credite, ci doar de ordonator terțiar, calitatea de ordonator principal aparținând ministrului agriculturii și dezvoltării rurale sau secretarului general al Guvernului, după caz.

În plus, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și, în special, Secretariatul General al Guvernului nu au avut doar un rol de coordonare tehnică și metodologică, ci un rol esențial în chiar finanțarea Agenției Domeniilor Statului.

În aceste condiții, s-a pus problema dacă, pentru a stabili salariul maxim în plată pentru o anumită funcție, în aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015, ar trebui să se verifice nivelul salariilor numai din cadrul Agenției Domeniilor Statului sau ar trebui verificat la nivelul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv al Secretariatului General al Guvernului.

Cu privire la această chestiune, instanța de trimitere a apreciat că trebuie avută în vedere, pe de o parte, Decizia nr. 49/2018, prin care s-a stabilit că "în interpretarea dispozițiilor art. 31 alin. (1), raportat la art. 31 alin. (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare pentru personalul încadrat în direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului se raportează la nivelul aceluiași ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, și nu la nivel național".

Chiar dacă se referă la o anumită categorie de instituții, Înalta Curte de Casație și Justiție a expus în considerentele deciziei și o serie de principii (paragrafele 123, 125, 126), astfel că, din perspectiva acestor argumente, în cauza de față s-ar putea reține că sunt îndeplinite condițiile pentru a se avea în vedere nivelul cel mai înalt al salarizării la nivelul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv Secretariatului General al Guvernului, întrucât Agenția Domeniilor Statului se subordonează acestora din punctul de vedere al ordonanțării creditelor.

Pe de altă parte, însă, prin Decizia nr. 13/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Plecând de la constatarea că Agenția Domeniilor Statului nu face parte din structura Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv a Secretariatului General al Guvernului, instanța de trimitere a sesizat o neconciliere a celor două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, în măsura în care se constată că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv Secretariatul General al Guvernului nu pot avea calitate procesuală pasivă în cauză, în aplicarea Deciziei nr. 13/2016, astfel cum susțin apelanții, dar se consideră că sunt îndeplinite condițiile expuse în Decizia nr. 49/2018 în raport cu aceste două instituții, ar însemna ca Agenția Domeniilor Statului să poată fi obligată să stabilească drepturile salariale ale reclamanților raportat la un nivel regăsit în cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv Secretariatului General al Guvernului, care însă nu sunt părți în litigiu și din structura cărora nu a făcut efectiv parte.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești, din care a rezultat existența următoarelor orientări jurisprudențiale:

Într-o primă orientare s-a apreciat că pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază cuvenit personalului încadrat într-o agenție națională aflată în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv Secretariatului General al Guvernului trebuie avut în vedere nivelul maxim al salariilor aflate în plată la acești ordonatori principali de credite, întrucât există subordonare din punctul de vedere al ordonanțării creditelor.

Într-o altă orientare s-a apreciat că personalul încadrat într-o agenție națională aflată în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv a Secretariatului General al Guvernului nu se poate compara, din punctul de vedere al stabilirii nivelului maxim al salariului de bază, decât cu personalul încadrat la nivelul aceleiași instituții subordonate.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

De asemenea, prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit următoarele: "În interpretarea dispozițiilor art. 31 alin. (1), raportat la art. 31 alin. (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare pentru personalul încadrat în direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului se raportează la nivelul aceluiași ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, și nu la nivel național."

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității unor dispoziții ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu poate fi identificată o veritabilă chestiune de drept căreia să i se dea dezlegare prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, deoarece sesizarea vizează, de fapt, și în mod eronat, lipsa de compatibilitate a efectelor Deciziei nr. 49/2018 cu cele ale Deciziei nr. 13/2016, creând premisele unei false probleme de drept.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Primele trei condiții formale prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la curtea de apel, instanța învestită cu soluționarea apelului urmează să judece conflictul de muncă în ultimă instanță, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel Constanța, titulara sesizării.

În privința celorlalte condiții însă se rețin neregularități ale sesizării, de natură a contura neîndeplinirea acestora, raportat la chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, așa cum se va arăta în cele ce urmează.

Sintagma "chestiune de drept" la care face referire textul de lege anterior redat trebuie pusă în corelație cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluționarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanșa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudențe neunitare.

Așa cum s-a arătat în doctrină, pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal. Deopotrivă, chestiunea de drept disputată ar putea fi determinată de imposibilitatea compatibilizării unor principii care ar fi incidente speței, de imposibilitatea determinării regulii aplicabile, chiar prin recurgerea la metodele de interpretare logică.

În acest sens, jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință a statuat că "în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pre