ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 28/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 20/1/2020, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile formulată de Tribunalul Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 16.740/196/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-contestatoare a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept; s-a depus punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și un memoriu amicus curiae din partea Asociației Române a Băncilor. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești relevante ce au fost identificate, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 21 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 16.740/196/2018, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă, care prevăd că înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, se aplică și contractelor de credit care sunt titluri executorii conform art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006) sau cerința înscrierii în registrele publice prevăzută de art. 641 din Codul de procedură civilă se referă strict la înscrisurile sub semnătură privată pentru care un alt act normativ prevede necesitatea înscrierii pentru a dobândi caracter executoriu.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 6 ianuarie 2020, cu nr. 20/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 2 martie 2020.

Codul de procedură civilă

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare

Prin Încheierea nr. 388 din 22 martie 2019 pronunțată de Judecătoria Brăila - Secția civilă s-a admis în parte contestația la executare silită formulată de contestatoarea X în contradictoriu cu intimata Y - bancă comercială, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la anularea Încheierii nr. 5.396 din 27 august 2018 pronunțată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 14.392/196/2018, pe motivul lipsei caracterului de titlu executoriu al contractului de credit pentru emiterea cardului de credit în euro pentru persoane fizice nr. xx/18.555 din 17 aprilie 2007 încheiat cu banca comercială intimată și s-a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. f) din contractul de credit menționat.

Totodată, au fost anulate în parte actele de executare emise în Dosarul nr. xxx/2018 al Biroului executorului judecătoresc Z, în sensul de a nu se avea în vedere sumele calculate potrivit art. 6 pct. 1 lit. f) din Contractul de credit nr. xx/18.555 din 17 aprilie 2007 și a fost obligată contestatoarea să achite suma de 101,15 lei către Biroul executorului judecătoresc Z, reprezentând contravaloarea copiilor certificate de pe înscrisurile din Dosarul de executare nr. xxx/2018.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele: contestatoarea a încheiat cu Y - S.A. - bancă comercială contractul de credit pentru emiterea cardului de credit în euro pentru persoane fizice nr. xx/18.555 din 17 aprilie 2007, prin care a împrumutat suma de 100.000 de euro pe perioada de 5 ani de la data intrării în vigoare a contractului de credit. La data de 8 noiembrie 2017 banca a notificat contestatoarea despre faptul că are de achitat suma de 134.258,97 de euro, reprezentând sold restant, dobânzi, creanțe atașate și comisioane, notificarea fiind primită de contestatoare la data de 21 noiembrie 2017.

La data de 14 august 2018 banca a solicitat Biroului executorului judecătoresc Z punerea în executare a contractului de credit pentru suma de 184.053,41 euro, plus dobânzile și comisioanele calculate până la data achitării efective a creanței.

Prin Încheierea nr. 5.396 din 27 august 2018 s-a dispus încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.

Ulterior, la data de 11 septembrie 2018, au fost emise de către Biroul executorului judecătoresc Z încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare și procesul-verbal de constatare a creanței, ce au fost comunicate debitoarei la data de 12 august 2018.

Raportat la data încheierii contractului de credit, având în vedere dispozițiile legale anterioare, instanța a reținut că acestui contract îi sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1864.

De asemenea, în aplicarea dispozițiilor art. 25 din Codul de procedură civilă, conform cărora "procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", față de data înregistrării dosarului de executare, instanța a reținut aplicabilitatea prevederilor noului Cod de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 58/1998) - contractele de credit bancar, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării creditului bancar, constituie titluri executorii. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 înlocuiește vechea lege și instituie, prin art. 120, același caracter executoriu al contractelor de credit încheiate de o instituție de credit.

Acest din urmă text, în vigoare și nemodificat, are caracterul unei norme speciale, derogatorii față de regimul de drept comun al contractelor, mai ales al acelora perfectate în forma înscrisului sub semnătură privată.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin considerentele Deciziei nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2004, "consacrarea, prin art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței (...)".

În conformitate cu art. 641 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data înregistrării Dosarului de executare nr. 757/2018 al Biroului executorului judecătoresc Z, "înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenție contrară este nulă și considerată astfel nescrisă. Dispozițiile art. 664 și următoarele sunt aplicabile".

Din interpretarea logică și sistematică a normelor de procedură civilă rezultă că actele sub semnătură privată primesc caracter de titlu executoriu prin înscrierea lor în registrele publice doar în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege.

Or, în speță, legile aplicabile contractului civil încheiat între părți, menționate anterior și care derogă de la dreptul comun, nu prevăd necesitatea ca acesta să fie înregistrat într-un anume registru public pentru a avea caracter de titlu executoriu, motiv pentru care instanța nu a putut reține susținerile contestatoarei.

Prin urmare, instanța a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la anularea Încheierii nr. 5.396 din 27 august 2018 pronunțate de Judecătoria Brăila, în Dosarul civil nr. 14.392/196/2018.

În continuare instanța a analizat susținerile contestatoarei referitoare la întinderea titlului executoriu reprezentat de contractul de credit mai sus amintit și a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. f) din contractul de credit.

Împotriva Încheierii nr. 388 din 22 martie 2019 a Judecătoriei Brăila au declarat apel contestatoarea X și intimata Y - S.A. - bancă comercială, iar la data de 18 septembrie 2019 apelanta-contestatoare X a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea din 21 noiembrie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că urmează a se pronunța asupra apelurilor ce fac obiectul Dosarului nr. 16.740/196/2018 prin decizie definitivă.

De asemenea, problema de drept constând în condiționarea caracterului executoriu al unui contract de credit de înscrierea acestuia într-un registru public are incidență asupra fondului cauzei, reprezentând unul dintre motivele de contestație și de apel formulate și de care depinde legalitatea executării silite.

Tribunalul a apreciat și că este vorba despre o chestiune de drept nouă, neexistând un recurs în interesul legii cu acest obiect, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competență materială în privința cererilor formulate în cadrul executărilor silite.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 18 septembrie 2019, apelanta-contestatoare a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție cu privire la lămurirea chestiunii de drept de care depinde soluționarea cauzei, respectiv a se stabili dacă, în interpretarea prevederilor art. 641 din Codul de procedură civilă, cerința generală, aplicabilă conform acestui text de lege tuturor înscrisurilor sub semnătură privată, de a fi înregistrate în registrele publice pentru a putea fi considerate titluri executorii, privește inclusiv acele înscrisuri cărora le este recunoscut caracterul executoriu, prin lege specială (de exemplu contractele de angajament ale avocaților cu clienții lor, contractele de credit bancar etc.).

În motivarea cererii, apelanta a arătat că această cerință a înregistrării în registrele speciale în vederea punerii în executare silită, fără a se aplica tuturor înscrisurilor sub semnătură privată, se aplică doar acelora care sunt "anume prevăzute de lege", "orice clauză sau convenție contrară fiind nulă și considerată nescrisă".

Consecințele acestei prevederi imperative sunt două: pe de o parte, nu orice chitanță de mână, contract de împrumut nebancar sau orice alt înscris sub semnătură privată, despre care nu există în legi speciale mențiunea că reprezintă titlu executoriu, ar putea fi înscrise în respectivele registre speciale cu consecința punerii lor în executare, iar pe de altă parte, sub sancțiunea nulității punerii în executare, înscrisurile care sunt prevăzute a avea caracter executoriu prin legi speciale nu se pot folosi ca titluri executorii decât în urma înscrierii lor în respectivele registre.

O altă interpretare ar goli de sens prevederile art. 641 din Codul de procedură civilă pentru că, dacă s-ar interpreta că înscrisurile cărora legea le conferă deja calitatea de titlu executoriu nu ar mai avea nevoie să fie înscrise în registrele speciale, ar însemna că există alte înscrisuri sub semnătură privată decât cele prevăzute în legi speciale care ar putea deveni titluri executorii doar în urma înscrierii lor în registrele speciale "în condițiile legii". Or, o astfel de posibilitate nu există, având în vedere prevederile art. 638 din Codul de procedură civilă, care restrânge aria titlurilor executorii strict la înscrisurile în situația cărora caracterul executoriu este prevăzut de lege.

Astfel, din coroborarea articolelor de lege în materia titlurilor executorii, rezultă că, pe de o parte, nu există înscrisuri sub semnătură privată care să poată fi titluri executorii în afara celor cărora, prin legi speciale, li se recunoaște puterea executorie, iar pe de altă parte, condiția înscrierii acestor înscrisuri în registrele speciale, în vederea valorificării caracterului lor executoriu, potrivit art. 641 din Codul de procedură civilă, se referă exact la aceste înscrisuri, și nu la altele.

Aceeași interpretare a prevederilor art. 641 din Codul de procedură civilă este prezentată și în doctrină.

La data de 18 noiembrie 2019, intimata a depus note de ședință, prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de pronunțare a unei hotărâri prealabile, întrucât chestiunea de drept pusă în discuție nu este nouă, Codul de procedură civilă intrând în vigoare cu 5 ani înainte de sesizarea instanței de fond în prezenta cauză, iar textul indicat a fost interpretat și aplicat de instanțe în acest timp, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra chestiunii de drept, a apreciat că interpretarea dispozițiilor art. 641 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă în vedere aplicabilitatea textului de lege, iar nu inaplicabilitatea lui. Astfel, nu s-ar putea interpreta că textul se aplică doar acelor înscrisuri sub semnătură privată pentru care un alt act normativ prevede necesitatea înscrierii pentru a dobândi caracter de titlu executoriu, pentru că, în acest caz, prevederea ar fi redundantă și inutilă, după cum nu s-ar putea aprecia nici că aceasta ar fi inaplicabilă temporar, atât timp cât legea privind instituțiile de credit nu instituie un astfel de registru public.

Modificările legislative în materia executării silite sunt de imediată aplicare, fără a necesita modificarea corespunzătoare a actelor normative speciale. Mai mult, sintagma "în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege", conținută în art. 641 din Codul de procedură civilă, se referă la faptul că nu orice înscrisuri sub semnătură privată pot deveni titluri executorii ca urmare a înscrierii lor în registrele publice, ci doar "în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege".

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelurilor în Dosarul nr. 16.740/196/2018 a reținut că dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că cerința înregistrării într-un registru public privește doar acele înscrisuri sub semnătură privată cu privire la care legea prevede în mod expres o astfel de condiție pentru a dobândi caracter executoriu, cum sunt, spre exemplu, contractele de arendă.

Întrucât în cazul unui contract de credit legea specială îi recunoaște caracterul de titlu executoriu fără nicio altă cerință suplimentară, nu sunt incidente dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești definitive, precum și opinii teoretice ale magistraților asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, din care a rezultat o interpretare cvasiunanimă a textelor de lege în discuție, în sensul că dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă nu se aplică și contractelor de credit care sunt titluri executorii, conform art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin dispozițiile art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 s-a statuat asupra caracterului executoriu al contractelor de credit, stabilindu-se că inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit, constituie titluri executorii. Astfel, în ipoteza unui contract de credit, legea specială îi recunoaște caracterul executoriu, fără nicio altă cerință suplimentară, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă. În caz contrar, dispoziția legală menționată ar rămâne fără conținut în ceea ce privește recunoașterea caracterului executoriu.

Cerința instituită în cuprinsul normei juridice prevăzute de art. 641 din Codul de procedură civilă, respectiv înscrierea într-un registru public, privește numai acele înscrisuri sub semnătură privată cu privire la care legea prevede în mod expres efectuarea unei formalități în vederea dobândirii caracterului executoriu.

Nu trebuie omis faptul că dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă constituie cadrul legal general în materie, în timp ce prevederile art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 constituie o normă specială, adresată unei categorii limitate de înscrisuri. De asemenea, dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă sunt ulterioare intrării în vigoare a dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, ceea ce înseamnă că orice modificare s-ar aduce prevederilor art. 641 din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate conduce la o modificare implicită a art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, față de dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în lipsa unei dispoziții exprese în Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a unor acte normative conexe (Legea nr. 17/2017), modificarea art. 641 din Codul de procedură civilă nu a condus la o modificare implicită a art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, ceea ce înseamnă că pentru contractele de credit nu este necesară înscrierea în registrele publice pentru a dobândi caracter executoriu.

Cu alte cuvinte, norma în discuție, având natura unui text de lege special în raport cu prevederile art. 641 din Codul de procedură civilă, conferă în mod expres caracter executoriu contractelor de credit emise de o instituție bancară și încheiate sub semnătură privată cu terții, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiții suplimentare, fără nicio altă formalitate și independent de înscrierea în vreun registru public, motiv pentru care art. 641 din Codul de procedură civilă nu își găsește aplicabilitatea cu referire la aceste contracte.

O opinie contrară a fost exprimată de magistrații Tribunalului Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fără nicio argumentare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin punctul de vedere întocmit la data de 10 februarie 2020, Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat, în principal, că sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal nu este admisibilă, nefiind îndeplinite condițiile referitoare la noutatea chestiunii de drept și la nestatuarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, s-a arătat că forma textului de lege a cărui interpretare se solicită este cea reglementată prin Legea nr. 17/2017, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, iar la nivelul instanțelor s-a conturat deja jurisprudență în această materie.

Pe de altă parte, s-a apreciat că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, în interpretarea dispozițiilor art. 641 din Codul de procedură civilă, este aplicabilă, mutatis mutandis, și în cauza de față.

Asupra fondului sesizării s-a opinat că dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă nu se aplică și contractelor de credit care sunt titluri executorii conform art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006.

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale supuse interpretării.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu există o problemă reală, dificilă de drept, de natură să determine utilizarea mecanismului de unificare a jurisprudenței reprezentat de hotărârea prealabilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde lămurirea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege menționat anterior, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate mai sus rezultă condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată, instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță, cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță, soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită să fie nouă, să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Analizând admisibilitatea sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la un tribunal, instanța învestită cu soluționarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 718 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Brăila, titularul sesizării.

De asemenea, sunt îndeplinite și cerințele referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită și lipsa statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra acestei chestiuni, aceasta neformând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În privința condiției de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudența sa, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (spre exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

În egală măsură, chestiunea de drept trebuie să prezinte un anumit grad de dificultate, reflectat în interpretări diferite, altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătorești din România, respectiv prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înșiși legea și de a o aplica așa cum apreciază la circumstanțele cauzei.

Pentru a evita transformarea mecanismului procedural prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare și pentru a nu se denatura această procedură de la scopul său firesc, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanța supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, este necesar ca instanța de trimitere să arate în încheierea de sesizare în ce constă dificultatea de interpretare cu care se confruntă și în ce măsură intervenția instanței supreme va rezolva de principiu chestiunea de drept. Din modul în care este formulat punctul de vedere al completului de judecată în încheierea de sesizare rezultă că instanța de trimitere nu s-a aflat în dificultate în a interpreta dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă, nefiind semnalată nicio complexitate ori dualitate a textului, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, fie prin raportarea la niște tendințe jurisprudențiale care să reclame necesitatea intervenției instanței supreme. Unicul argument invocat de autorul sesizării este acela că problema de drept ridicată este nouă, insuficient însă pentru a obține o interpretare prin folosirea acestui mecanism.

Este de remarcat, în acest context, și faptul că punctul de vedere exprimat de către instanțele de judecată consultate este unitar, neechivoc, neexistând nicio dificultate în interpretare și, pe cale de consecință, neexistând riscul apariției unei practici neunitare.

Rezultă, așadar, că, în procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne unul excepțional și subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o practică neunitară.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, prezenta sesizare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.