ÎCCJ, Decizia nr. 28/2020

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.458/1/2020 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna magistrat- asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, rezumând orientările jurisprudențiale identificate de titularul sesizării, arată că, ulterior formulării recursului în interesul legii, a intervenit o modificare legislativă a normei supuse interpretării, prin Legea nr. 210/2020 pentru modificarea Legii nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, care a soluționat disputa jurisprudențială. Totodată, prin norma tranzitorie cuprinsă în art. II, a fost reglementată și problema legii aplicabile proceselor aflate în curs, astfel încât nu mai există premisele dezvoltării unei practici neunitare. Pentru aceste argumente, invocând și considerentele Deciziei nr. 16 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017, a solicitat respingerea recursului în interesul legii.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

La data de 14 septembrie 2020, Colegiul de conducere al Curții de Apel București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: interpretarea și aplicarea prevederilor art. 17 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic (Legea nr. 136/2020), în sensul de a se stabili instanța competentă din punct de vedere material procesual de a soluționa apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de judecătorie în litigiile având ca obiect anularea deciziilor de instituire a carantinei emise de direcția de sănătate publică.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 16 septembrie 2020, formându-se Dosarul nr. 2.458/1/2020, cu termen de soluționare la 9 noiembrie 2020.

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, rezultă că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește modul de interpretare a prevederilor art. 17 din Legea nr. 136/2020, în ipoteza acțiunilor având ca obiect anularea deciziilor de instituire a carantinei emise de direcțiile de sănătate publică, problema fiind aceea dacă apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de judecătorie este de competența materială procesuală a secției civile sau a secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalului.

Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic - forma în vigoare la data sesizării

Legea nr. 210/2020 pentru modificarea Legii nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic

La articolul 17, alineatul (8) va avea următorul cuprins:

Colegiul de conducere al Curții de Apel București a identificat existența a două orientări jurisprudențiale distincte în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a considerat că secția civilă din cadrul tribunalului este competentă să soluționeze apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, în cauzele având ca obiect anularea deciziei emise de direcția de sănătate publică de instituire a măsurii carantinei în privința reclamantului.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), definește, prin norme cu caracter special, la art. 2 alin. (1) lit. g), noțiunea de instanță de contencios administrativ, ca fiind "Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale". Așadar, în accepțiunea legiuitorului organic, prin instanță de contencios administrativ se înțelege o instanță de nivelul ierarhic al tribunalelor, al curților de apel și al instanței supreme. Așadar, judecătoria nu reprezintă instanță de contencios administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004. Tribunalul, fie cel specializat, fie prin secția sa specializată, deși reprezintă instanță de contencios administrativ, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, are competență de judecată în această materie doar în primă instanță, iar calea de atac specifică materiei - recursul - revine în competența de judecată a secției specializate din cadrul curții de apel.

În ceea ce privește competența materială procesuală de soluționare a căii de atac a apelului într-o acțiune privind executarea silită a unui act administrativ fiscal individual (contestație la executare silită în materie fiscală), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 18 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 26 iulie 2019 (Decizia nr. 18 din 3 iunie 2019), prin care a statuat următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 714 și art. 95 din Codul de procedură civilă, secțiile civile ale tribunalelor sunt competente funcțional să soluționeze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii asupra contestațiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispozițiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare."

S-a apreciat că, în problema de drept pendinte, este aplicabilă, prin analogie, Decizia nr. 18 din 3 iunie 2019.

Astfel, situațiile în care secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului judecă în calea de atac rezultă din norme de procedură exprese, cu caracter special, potrivit cărora anumite categorii de acțiuni, chiar dacă presupun controlul legalității unor acte administrative individuale, sunt de competența în primă instanță a judecătoriei, iar calea de atac ce poate fi declarată împotriva sentinței judecătoriei revine spre competență secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cum este cazul situației speciale, derogatorii de la normele de competență în materie de contencios administrativ și de la regimul căilor de atac, al plângerii contravenționale pentru care legiuitorul, prin art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001), a stabilit expres că "Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. (...)", dar și al prevederii art. 67 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modificările și completările ulterioare, derogatorii de la normele de competență în materie de contencios administrativ, potrivit căreia "Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa, de către tribunalul - secția de contencios administrativ - în a cărui circumscripție se află judecătoria a cărei hotărâre este atacată."

Astfel de ipoteze normative se circumscriu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevede că "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară."

Or, în categoria actelor administrative avute în vedere de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se includ și deciziile cu caracter individual de carantină a persoanei, respectiv de prelungire a izolării, legiuitorul calificându-le în mod expres prin art. 17 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 ca acte administrative; totodată, în privința acestor acte administrative individuale, legiuitorul a ales să instituie o procedură judiciară derogatorie de la calea contenciosului administrativ. Prin urmare, litigiile având ca obiect controlul instanțelor judecătorești asupra legalității actelor administrative individuale avute în vedere de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 nu se încadrează în noțiunea de contencios administrativ, în sensul definiției legale de la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, întrucât activitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată nu revine unei instanțe de contencios administrativ, ci a fost dată de legiuitor în competența de judecată în primă instanță a judecătoriei.

Un alt argument reiese și din faptul că în domeniul contenciosului administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, calea de atac specifică este recursul. Considerentele nr. 47 și 56, expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 27 noiembrie 2017 (Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017), sunt edificatoare în această privință.

Prin urmare, reținând și aceste considerente ale instanței supreme, s-a apreciat că opțiunea legiuitorului pentru calea de atac a apelului, prevăzută de art. 17 alin. (7) și (8) din Legea nr. 136/2020, reprezintă încă un argument pentru a conchide în sensul că acțiunea persoanei pretins vătămate de anulare a deciziei cu caracter individual de carantină sau a deciziei de prelungire a izolării declanșează o procedură judiciară ce derogă, sub aspectul competenței de primă instanță și al căii de atac, de la normele speciale din materia contenciosului administrativ.

De altfel, legiuitorul, la edictarea Legii nr. 136/2020, atunci când a dorit să supună competenței instanțelor de contencios administrativ controlul legalității altor acte administrative emise pe tărâmul acestei legi, a indicat în mod expres acest lucru, ca în situația acțiunilor în anulare reglementate de art. 15 și art. 19 din lege.

A fost invocat și considerentul nr. 74 din Decizia nr. 14 din 5 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 12 aprilie 2018, potrivit căruia: "74. De altfel, se poate ajunge la concluzia că, în această procedură specială, calea de atac împotriva hotărârii prin care se soluționează plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a abaterilor este apelul, prin analogie cu alte proceduri speciale, în care, deși actul atacat în justiție este unul administrativ, legea specială prevede calea de atac a apelului, dar nu la o instanță de contencios administrativ."

În fine, art. 2 din Legea nr. 136/2020 dispune că "Măsurile prevăzute de prezenta lege se dispun și se aplică în situațiile prevăzute la art. 1, exclusiv pentru apărarea sănătății publice, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și a ordinii publice. Toate măsurile dispuse în baza prezentei legi vor fi proporționale cu situația care le-a determinat, limitate în timp la aceasta și aplicate în mod nediscriminatoriu."

Astfel, o componentă importantă a reglementării o constituie atenția legiuitorului pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, urmărindu-se existența unui just echilibru între interesul general al societății/comunității vizând sănătatea publică și interesul individual de a nu interveni limitarea libertății de circulație, în anumite situații a dreptului la viață intimă, familială și privată, și chiar a libertății individuale, de manieră disproporționată.

Se poate deduce și că legiuitorul a conferit unei instanțe civile atribuția de verificare a măsurii în care sunt respectate drepturi și libertăți fundamentale, iar nu celei specializate în contenciosul administrativ.

Instanțele care au îmbrățișat această opinie au avut în vedere și existența proiectului de modificare a Legii nr. 136/2020, în sensul stabilirii competenței instanțelor civile în soluționarea căii de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie, potrivit art. 7.

Astfel, în cuprinsul expunerii de motive se menționează:

În concluzie, în lipsa unei norme legale exprese, care să confere secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului competența materială procesuală de soluționare a apelului reglementat de art. 17 alin. (7) și (8) din Legea nr. 136/2020, această competență, în calea de atac, revine secției civile a tribunalului.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale s-au depus hotărâri judecătorești relevante.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a arătat că secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalului este competentă să soluționeze apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de judecătorie în cauzele având ca obiect anularea deciziei emise de direcția de sănătate publică de instituire a măsurii carantinei în privința reclamantului.

În susținerea acestei soluții s-a susținut că, în astfel de spețe, obiectul litigiului, constând în anularea actului reprezentat de decizia de carantinare a apelanților și natura litigiului, rezultată din raportul juridic generat de actul contestat, se încadrează în noțiunea de "act administrativ", respectiv în cea de "contencios administrativ", în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, chiar în Legea nr. 136/2020, lege organică, actele emise în aplicarea sa sunt calificate drept acte administrative (cu caracter normativ sau individual), iar potrivit dispozițiilor art. 17, persoana vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ individual emis în condițiile legii poate solicita anularea actului administrativ contestat, revizuirea sau încetarea măsurii.

În consecință, față de dispozițiile Legii nr. 554/2004, care reprezintă cadrul general în materia competenței soluționării litigiilor de contencios administrativ (și care la rândul ei, reprezintă o aplicare a regulii din art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă), Legea nr. 136/2020 este o normă specială prin care s-a stabilit altfel în privința competenței în primă instanță, așa cum dispune art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Atribuirea de către legiuitor a competenței în primă instanță judecătoriei, în baza atribuțiilor constituționale care îi revin și cu respectarea normelor generale, nu schimbă natura litigiului.

În consecință, natura actului și obiectul litigiului, reglementate expres de lege, converg către stabilirea unei competențe speciale în materia contenciosului administrativ, în favoarea judecătoriei în primă instanță, iar această competență se păstrează și în calea de atac.

Sub aspectul competenței este irelevantă natura dreptului ocrotit, în condițiile în care atât Constituția, cât și celelalte acte normative subsecvente, a căror interpretare se impune a fi realizată prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, stabilesc că toate drepturile civile pot forma obiectul unor acte administrative generatoare de raporturi de autoritate publică.

Prin urmare, tribunalele administrativ-fiscale soluționează litigiile privind actele administrative în fond, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Un astfel de act normativ este Legea nr. 136/2020, ce reglementează prin dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 17 alin. (1) competența materială a judecătoriilor pentru soluționarea acțiunilor în anularea actului administrativ individual, iar prin art. 17 alin. (7) și (8) calea de atac a apelului împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de judecătorie.

Este adevărat că legiuitorul nu a indicat, în mod explicit, instanța căreia îi revine competența de soluționare a căii de atac, însă fiind vorba despre o acțiune în anularea unui act administrativ, singura concluzie ce poate fi acceptată este că ea aparține instanțelor de control judiciar din aceeași materie, a contenciosului administrativ, pentru respectarea principiului specializării judecătorului, chestiune de ordine publică, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017 (Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017).

Nu s-ar putea admite că, atunci când a stabilit competența curții de apel pentru soluționarea acțiunii în anularea actelor administrative cu caracter normativ, legiuitorul a avut în vedere instanța de contencios administrativ, iar atunci când a prevăzut competența tribunalului pentru soluționarea căii de atac, s-a raportat la instanța civilă, întrucât nu există nicio rațiune pentru o asemenea distincție.

Caracterul de act administrativ al deciziei de instituire a carantinei este dat și de instituția emitentă - direcția de sănătate publică județeană, care se încadrează în definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 autorității publice.

În privința căii de atac s-a invocat Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, prin care s-a reținut că: "80. (...) în materia contenciosului administrativ calea de atac de reformare specifică și unică împotriva hotărârii primei instanțe este recursul, apelul fiind reglementat, cu titlu de excepție, numai în materia executării silite, potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004." Rezultă deci că există și excepții de la regula căii de atac a recursului, iar Legea nr. 136/2020 reglementează o asemenea excepție.

De asemenea s-au invocat și considerentele Deciziei nr. 18 din 3 iunie 2019, prin care instanța supremă a reținut că revine secțiilor civile ale tribunalelor competența de a soluționa apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii asupra contestațiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispozițiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, întrucât actul de executare contestat nu era un act administrativ tipic sau asimilat.

Așadar, ori de câte ori judecătoria judecă în primă instanță, în temeiul legii, o cauză de contencios administrativ (cauză în care conflictul s-a născut din emiterea unui act administrativ și cel puțin una dintre părți este o autoritate publică), calea de atac prevăzută de lege formulată împotriva hotărârii pronunțate de judecătorie revine, în afară de situația expresă în care legea prevede altfel, spre competență secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost depuse hotărâri judecătorești.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 136/2020.

Colegiul de conducere al Curții de Apel București, în cuprinsul sesizării, nu și-a exprimat punctul de vedere asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București este inadmisibil, întrucât problema de drept aflată în discuție a fost soluționată pe cale legislativă.

Astfel, ulterior declarării recursului în interesul legii, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 210/2020, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 884 din 28 septembrie 2020, s-a modificat art. 17 alin. (8) din Legea nr. 136/2020, prevăzându-se că apelul se soluționează de secția civilă a tribunalului, iar prin art. II din Legea nr. 210/2020 s-a prevăzut că dispozițiile acestei legi sunt aplicabile și proceselor în curs de soluționare la data intrării sale în vigoare.

Opinia exprimată a fost în sensul că recursul în interesul legii care face obiectul Dosarului nr. 2.458/1/2020 este inadmisibil în raport cu modificările aduse dispozițiilor legale care au generat jurisprudența contradictorie a instanțelor judecătorești.

Au fost invocate și dispozițiile art. 518 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării, față de care soluționarea recursului în interesul legii ar presupune pronunțarea unei decizii neviabile, inapte să producă efectul juridic scontat.

Judecătorii-raportori au constatat că problema de drept care a generat practică neunitară a fost rezolvată prin intervenția legiuitorului care, prin adoptarea Legii nr. 210/2020, a stabilit, în mod expres, că apelul se soluționează de secția civilă a tribunalului. Pentru acest motiv au propus respingerea, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești".

Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Textele de lege sus-arătate stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate, determinând totodată aria restrictivă a examinării pe care o face instanța în soluționarea recursului în interesul legii. Așa cum rezultă, de altfel, și din dispozițiile constituționale, respectiv din art. 126 alin. (3) din Constituția României, unicul și fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești.

Obiectul sesizării, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu poate privi decât una sau mai multe dispoziții legale care au fost interpretate în mod diferit, așadar o problemă de drept soluționată neunitar de instanțele judecătorești. Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o prevedere legală conține reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia.

Verificarea condițiilor de admisibilitate implică, așadar, examinarea îndeplinirii cumulative a condițiilor formale sau de fond, prevăzute de textele de lege sus-evocate.

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, art. 514 din Codul de procedură civilă indică limitativ subiecții care au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatul Poporului; cum sesizarea analizată a fost formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, care se regăsește printre titularii dreptului de sesizare prevăzuți de norma legală, această primă condiție este îndeplinită.

Cerința de ordin formal, care presupune dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii de sesizare, se constată, de asemenea, a fi îndeplinită, având în vedere jurisprudența anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curți de apel din țară.

O ultimă cerință ce se impune a fi verificată se referă la obiectul recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Această din urmă condiție trebuie analizată și din perspectiva scopului reglementării recursului în interesul legii, care, conform art. 514 din Codul de procedură civilă, este reprezentat de asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii.

Premisa declanșării mecanismului de unificare a practicii judiciare, reprezentat de recursul în interesul legii, sub acest aspect, constă în existența unei practici judiciare neunitare la momentul sesizării, cu tendințe de perpetuare și acutizare pe viitor, în lipsa intervenției instanței supreme prin acest mijloc procedural.

Hotărârile judecătorești definitive, anexate memoriului de recurs, deși într-un număr relativ redus, conturează existența unei practici judiciare neunitare, legată de modul de interpretare a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 136/2020, sub aspectul instanței competente material să soluționeze apelurile declarate împotriva sentințelor pronunțate de judecătorii asupra acțiunilor având ca obiect anularea deciziilor de instituire a carantinei emise de direcțiile de sănătate publică. Chestiunea competenței materiale în soluționarea acestor cereri de apel a fost tranșată diferit, pe calea regulatorului de competență, o parte dintre aceste hotărâri stabilind competența de soluționare, în calea de atac, în favoarea secției civile din cadrul tribunalului, iar altele, în favoarea secției/completului de contencios administrative și fiscal din cadrul tribunalului.

La data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, 16 septembrie 2020, cu soluționarea recursului în interesul legii, potrivit verificărilor proprii, proiectul de modificare a Legii nr. 136/2020 - la care se face trimitere și în cuprinsul actului de sesizare - cuprindea și modificarea dispozițiilor art. 17 alin. (8), fusese adoptat de Parlament și trimis, spre promulgare, Președintelui României, la 7 septembrie 2020.

Ulterior sesizării de față, dispozițiile legale care au generat practică neunitară au fost modificate prin Legea nr. 210/2020 pentru modificarea Legii nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 28 septembrie 2020, și, în temeiul art. III din această lege, a fost republicată Legea nr. 136/2020, în același număr al Monitorului Oficial al României, Partea I.

Astfel, art. I pct. 3 din Legea nr. 210/2020 prevede că art. 17 alin. (8) din Legea nr. 136/2020 se modifică și va avea următorul cuprins: "Apelul se soluționează de secția civilă a tribunalului într-un termen ce nu va depăși 24 de ore de la data sesizării instanței, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător".

De asemenea, art. II din același act normativ prevede că "Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și proceselor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a acesteia. Dosarele se trimit, de urgență, pe cale administrativă, secțiilor devenite competente să le judece potrivit prezentei legi".

În acest nou context normativ, problema de drept care a generat practică neunitară a fost rezolvată prin intervenția legiuitorului care, prin adoptarea Legii nr. 210/2020, a stabilit, în mod expres, că "apelul se soluționează de secția civilă a tribunalului. . .". Prin urmare, prin intervenția legiuitorului a fost eliminat riscul pronunțării unor hotărâri judecătorești diferite prin aplicarea acelorași norme juridice unor situații de fapt identice sau similare, așa încât nu se mai poate susține că, la data pronunțării asupra cererii de recurs în interesul legii, este îndeplinită condiția existenței unor probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, care să susțină și să justifice intervenția instanței supreme pe calea recursului în interesul legii.

De asemenea, în raport cu dispozițiile tranzitorii proprii ale Legii nr. 210/2020, prin care legiuitorul instituie norme de competență materială de imediată aplicare, analiza condiției de admisibilitate a sesizării de față poate fi privită și din perspectiva interesului soluționării recursului în interesul legii, deoarece decizia pronunțată în cadrul acestui mecanism trebuie să fie aptă a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, adică de a produce efectele juridice scontate de legiuitor.

În acest sens, este de observat că, potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, efectele deciziei în interesul legii se produc până la data modificării dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării.

Rezultă, așadar, că legiuitorul a recunoscut efecte temporare deciziei prin care s-a soluționat, anterior, un recurs în interesul legii, în ipoteza în care, ulterior pronunțării și publicării acesteia, a intervenit o modificare a dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată într-un sens care lămurește chestiunea pusă în discuție și face ca aceasta să nu mai subziste, prin raportare la noua reglementare.

Cum până la data soluționării recursului în interesul legii problema de drept care a constituit obiect al sesizării a fost dezlegată prin lege, ea nu mai poate face obiectul examinării într-un asemenea cadru, căci voința legiuitorului a fost exprimată în mod explicit, neechivoc, dispozițiile modificatoare ale legii referitoare la normele de competență materială privind stabilirea instanței competente să soluționeze apelul declarat împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie, în litigiile având ca obiect anularea deciziilor individuale de instituire a carantinei, emise de direcțiile de sănătate publică, fiind aplicabile și proceselor în curs de soluționare, potrivit dispozițiilor tranzitorii înscrise în art. II din Legea nr. 210/2020.

Prin urmare, chestiunea de drept pusă în discuție, chiar dacă a existat la data sesizării, nu mai subzistă la data soluționării acesteia, ca urmare a modificării dispoziției legale care a generat jurisprudența neunitară.

Cum chestiunea de drept care constituie obiectul sesizării instanței supreme a fost lămurită pe cale legislativă, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține că nu mai sunt elemente care să justifice examinarea practicii judiciare neunitare la care s-a făcut referire și că lipsește una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei decizii de unificare a jurisprudenței instanțelor judecătorești.

Așadar, potrivit art. 517 alin. (1) cu referire la art. 515 din Codul de procedură civilă, se constată că cerința legală referitoare la existența unei probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești nu mai subzistă, sesizarea devenind inadmisibilă.