ÎCCJ, Decizia nr. 13/2020

La data de 8 ianuarie 2020, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept: competența materială procesuală a secțiilor civile în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului. Natura juridică a răspunderii asigurătorului față de terțul păgubit (secțiile civile sau secțiile specializate în litigii cu profesioniști)

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13 ianuarie 2020, formându-se Dosarul nr. 68/1/2020.

Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, rezultă că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește stabilirea competenței materiale procesuale a secției corespunzătoare din cadrul tribunalelor sau, după caz, al curților de apel, care trebuie să soluționeze, în faza apelului, cererile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

La nivelul Curții de Apel Brașov - Secția civilă, problema de drept care a generat practica divergentă s-a ivit în cadrul soluționării cauzelor privind conflictul negativ de competență dintre Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Secția I civilă ale Tribunalului Brașov.

În fapt, litigiile care au determinat apariția soluțiilor divergente au ca obiect fie plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forțat sau de pârât, alături de asigurătorul RCA, fie acțiuni în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

În vederea analizării oportunității promovării unui recurs în interesul legii au fost emise adrese către curțile de apel din țară, pentru a fi comunicată jurisprudența referitoare la această problemă de drept, și s-a constatat existența practicii neunitare atât la nivelul curților de apel, cât și în interiorul acelorași secții, ceea ce justifică aplicarea dispozițiilor art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, în problema juridică anterior expusă se conturează două opinii:

Într-o primă orientare, s-a apreciat că în acțiunile cu obiectul menționat competența materială procesuală în soluționarea apelului îi revine secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:

În sensul acestei opinii au pronunțat hotărâri: Curtea de Apel Brașov; Curtea de Apel Bacău; Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Secția a VI-a civilă; Tribunalul București - Secțiile a III-a și a IV-a civile; Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă; Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă; Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă și Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă; Curtea de Apel Craiova; Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Galați - Secția I civilă; Tribunalul Galați, Tribunalul Brăila - Secția I civilă, Tribunalul Vrancea - Secția I civilă, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș și Tribunalul Specializat Argeș, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timișoara.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că secția civilă este cea competentă, iar nu secția specializată în materia litigiilor cu profesioniști, întrucât, independent de cadrul procesual al acțiunii (fie acțiunea persoanei păgubite împotriva asigurătorului, cu sau fără participarea persoanei vinovate, fie acțiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului), cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecății este răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului. Faptul că plata sumelor de bani constând în despăgubiri revine asigurătorului în temeiul contractului de asigurare este doar un element subsecvent, grefat în mod obligatoriu pe angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, deși calitatea procesuală pasivă a societății de asigurare este determinată de existența unui contract de asigurare încheiat cu intervenientul forțat, contract ce este încheiat de asigurător în exercitarea activității sale, în litigiile de acest tip acțiunea este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului, răspunderea asigurătorului fiind o răspundere stabilită legal, și, din această perspectivă, reclamantul este obligat să dovedească întrunirea concomitentă a tuturor condițiilor legale de antrenare a răspunderii civile delictuale în persoana intervenientului forțat.

Rezultă, așadar, că aceste litigii poartă asupra răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită a unei persoane fizice, pârâta societate de asigurare fiind chemată doar să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate, în limitele contractului de asigurare, în baza art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017, astfel că acțiunea formulată este o acțiune în daune delictuale.

Prin urmare, nu se poate spune că aceste litigii pot fi catalogate ca fiind "specializate", cu consecința atragerii competenței materiale procesuale a secției specializate a tribunalului și a curții de apel, din moment ce nu este un litigiu fundamentat pe activitatea economică a profesioniștilor, ci pe răspunderea civilă delictuală a unei persoane fizice.

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:

În sensul acestei opinii au fost pronunțate hotărâri judecătorești de către Tribunalul Sibiu, Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Secția a IV-a civilă, Secția a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița - Secția I civilă, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă și Secția a II-a civilă, Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Maramureș - Secția I civilă și Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, Tribunalul Brăila - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara.

Așadar, există și în prezent practică neunitară cu privire la interpretarea acestei probleme de drept, iar din verificarea site-ului Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că această chestiune nu a fost dezlegată anterior de către instanța supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă și la acest moment nu este înregistrată o cerere de recurs în interesul legii sau o cauză privind dezlegarea unor chestiuni de drept cu acest obiect, Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 neavând dezlegări exprese și cu privire la această problemă de drept.

Încercarea de unificare a practicii prin abordarea problemei de drept la întâlnirile președinților secțiilor civile cu judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție organizate de Institutul Național al Magistraturii a fost ineficientă, deoarece, așa cum se deduce din minuta întâlnirii ce a avut loc la Ploiești în 26 iunie 2019, s-au conturat cele două opinii, iar în urma dezbaterilor au fost votate ambele, cu egalitate de voturi.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale care interesează în prezenta cauză.

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a apreciat că, în acțiunile cu obiectul menționat, competența materială procesuală în soluționarea apelului îi revine secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudențială.

În argumentarea acestei opinii, redând dispozițiile legale incidente, respectiv art. 3 alin. (1) din Codul civil, art. 225 și 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 [ultimul text, în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], a arătat că elementul comun al litigiilor enumerate cu titlu exemplificativ de dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 îl constituie activitatea economică a profesioniștilor, astfel cum este definită în art. 3 alin. (3) din Codul civil.

Problema de drept care a generat practică neunitară are la bază analiza efectelor contractului de asigurare RCA după producerea riscului asigurat.

În astfel de litigii, instanțele nu sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci doar cu cereri în antrenarea răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA. Or, executarea contractului de asigurare se circumscrie activității economice a asigurătorului, ca profesionist, întrucât atât încheierea polițelor de asigurare RCA, cât și plata despăgubirilor pentru riscurile asigurate, precum și activitatea de regres și de recuperare fac parte din obiectul de activitate al profesionistului.

Mai mult, plata despăgubirilor privește exclusiv îndeplinirea condițiilor obiective legale și contractuale de răspundere a asigurătorului, și nu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, fundamentul răspunderii civile a asigurătorului RCA îl constituie contractul de asigurare, pe care asigurătorul l-a încheiat cu persoana vinovată de producerea riscului asigurat, acesta fiind încheiat în efectuarea activității economice pe care o desfășoară, în realizarea obiectului de activitate pentru care s-a constituit societatea de asigurare.

În prezent, cererile formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului persoanei vinovate au ca temei art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

Chemarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă este realizată prin prisma obiectului său de activitate, concretizat prin încheierea poliței de asigurare, care va forma obiectul examinării instanței pentru stabilirea temeiniciei pretențiilor formulate, respectiv pentru stabilirea condițiilor angajării răspunderii contractuale a asigurătorului.

Dezlegările instanței de unificare a practicii cu privire la natura contractuală a răspunderii civile a asigurătorului (Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, Decizia nr. I din 28 martie 2005 și Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009) infirmă teza răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, indirectă, prin subrogare, a asigurătorului, invocată ca temei pentru considerarea secțiilor civile ca având competența să soluționeze acest gen de litigii.

Între protecția oferită asiguratului și cea oferită terțului lezat, legiuitorul a acordat prioritate intereselor terțului. Acesta va fi indemnizat ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale. Precumpănitoare a fost nevoia de a asigura o protecție specială păgubiților în fața unei potențiale insolvabilități a autorilor accidentelor de autovehicule.

În ceea ce privește raportul dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogatoriu, special, care atrage implicit și competența unor instanțe specializate, în cazul de față, în litigii cu profesioniști.

În concluzie, având în vedere faptul că asigurătorul este un profesionist în materie de asigurări, că în această calitate a încheiat contractul de asigurare în virtutea căruia și-a asumat obligația de a despăgubi terțul prejudiciat prin producerea de către asigurat a accidentului de circulație, că legea instituie norme de competență în materie de asigurări derogatorii de la normele de competență în materie de răspundere delictuală, procurorul general a apreciat că litigiile de natura celor care au generat problema de drept din prezenta cauză intră în competența de soluționare a instanțelor sau secțiilor specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia specialiștilor de la facultățile de drept din cadrul Universității "Lucian Blaga" din Sibiu, Universității de Vest din Timișoara, Universității București și Universității "Nicolae Titulescu" din București.

La data de 18 februarie 2020, Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara - Departamentul de drept privat a depus o opinie juridică, arătând că, ținând seama de considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a delimita competența materială procesuală a secțiilor civile, respectiv a secțiilor specializate în litigiile cu profesioniști, este necesar, mai întâi, să se determine obiectul și natura litigiilor cu care acestea sunt sesizate, în materia dată.

În raport cu acest mod de structurare a analizei problemei de drept, autorii opiniei juridice au concluzionat că, în ceea ce privește competența materială procesuală în soluționarea apelului în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite (victima prejudiciului sau persoanele îndreptățite la despăgubire) prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, aceasta îi revine secției civile, și nu secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, având în vedere că, pe de o parte, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecății este răspunderea delictuală a persoanei indicate drept vinovată de producerea accidentului, iar, pe de altă parte, că pârâta - societate de asigurări este chemată doar să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate, în limitele contractului de asigurare, cu titlu subsecvent antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a celui care a cauzat prejudiciul. Așadar, acest tip de litigiu nu este fundamentat în principal pe activitatea economică a profesioniștilor, ci pe răspunderea civilă delictuală a persoanei fizice, finalitatea sa nepurtând nici "asupra verificării activității profesionale a profesionistului", nici "asupra analizei răspunderii contractuale dintre asigurat și asigurător", astfel încât nu s-ar putea aprecia că ar decurge "din activitatea profesionistului". În esență, în acest tip de litigii se analizează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale în persoana celui care a produs prejudiciul și nu se valorifică motive sau apărări de fond, care pun în discuție elementele raportului juridic izvorât dintr-un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, și nici nu sunt invocate argumente referitoare la aplicarea și interpretarea normelor de drept material ce reglementează regimul juridic general și special al profesioniștilor, de genul celor menționate exemplificativ în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind astfel exclusă competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor/completelor specializate în cauze cu profesioniști. În litigiile privitoare la plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material și procesual, iar nu de normele substanțiale speciale (care ar face necesară verificarea legislației specifice litigiilor cu profesioniști). Pornind de la premisa că natura juridică a cauzei se păstrează și în calea de atac, aceasta va reveni spre soluționare, de asemenea, instanței civile de drept comun, și nu instanței specializate în litigii cu profesioniști.

În ceea ce privește competența materială procesuală în soluționarea apelului în litigiile având ca obiect acțiunea în regres intentată de asigurătorul RCA împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, întemeiată pe dispozițiile art. 25 lit. a), b), c), d) din Legea nr. 132/2017, aceasta îi revine secției civile, și nu secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, având în vedere că, pe de o parte, cauza juridică a acțiunii în regres intentate de asigurătorul RCA împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului nu este contractul de asigurare (de reținut că legiuitorul nu distinge între ipotezele în care persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului este asiguratul sau o altă persoană, aceasta din urmă neavând niciun raport juridic contractual cu asigurătorul), ci instituția subrogației legale, în temeiul căreia asigurătorul RCA exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului o acțiune în răspundere civilă delictuală. Așadar, nici aceste litigii nu decurg din activitatea profesionistului în contextul exploatării unei întreprinderi și nici nu presupun, în principiu, analiza aplicării și interpretării normelor de drept material ce reglementează regimul juridic general și special al profesioniștilor, de genul celor menționate exemplificativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind astfel exclusă competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor/completelor specializate în cauze cu profesioniști.

Atunci când acțiunea în regres a asigurătorului RCA se exercită împotriva asiguratului, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. e) din Legea nr. 132/2017, în ipoteza în care există identitate între asigurat și persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, competența materială procesuală în soluționarea apelului exercitat în aceste litigii revine secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, și nu secției civile, având în vedere că, în această ipoteză, raportul juridic de drept material dedus judecății se întemeiază pe răspunderea contractuală a asiguratului, care este însăși cauza acțiunii asigurătorului împotriva asiguratului. Or, pentru asigurătorul RCA, contractul de asigurare reprezintă un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, a unei activități organizate "ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ", conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Codul civil. Așa fiind, chiar dacă s-ar interpreta restrictiv noțiunea de "cereri în materia societăților" (sintagmă pe care dispozițiile art. 226 din Legea nr. 71/2011 o menționează în mod expres) doar la actele de funcționare a acestora, reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 31/1990), și aceste acte de funcționare țin de organizarea sistematică a unei activități, în condițiile art. 3 alin. (3) din Codul civil, și umbrela juridică de "exploatare a unei întreprinderi" le conferă elemente comune cu celelalte acte juridice ale societăților, cele încheiate în activitatea specifică realizării obiectului de activitate.

Atunci când acțiunea în regres a asigurătorului RCA se exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. e) din Legea nr. 132/2017, dar nu există identitate între asigurat și persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, competența materială procesuală în soluționarea apelului exercitat în aceste litigii revine secției civile, și nu secției specializate în litigii între profesioniști, având în vedere că asigurătorul nu are raporturi juridice contractuale cu această persoană, astfel încât fundamentul dreptului de regres al asigurătorului, respectiv cauza acțiunii acestuia, nu va fi răspunderea civilă contractuală, ci răspunderea civilă delictuală. În consecință, având în vedere că, în ipoteza dată, nu vor fi deduse judecății elementele raportului juridic izvorât dintr-un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, nici nu vor fi incidente normele de drept material ce reglementează regimul juridic general și special al profesioniștilor de genul celor menționate exemplificativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind exclusă competența materială procesuală ce revine tribunalelor/secțiilor/completelor specializate în cauze cu profesioniști.

Asupra fondului sesizării, judecătorii-raportori au exprimat două opinii. Astfel, într-o opinie, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

S-a exprimat și opinia contrară, potrivit căreia, în această situație, competența revine secțiilor civile.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul și suplimentele la raport întocmite de judecătorii-raportori, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimarea promovării unui recurs în interesul legii aparține procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate formula sesizarea din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiilor de conducere ale curților de apel, precum și Avocatului Poporului, acestora revenindu-le îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Din perspectiva prevederilor invocate se observă că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în mod legal învestită cu o cerere în realizarea unei jurisprudențe unitare cu privire la problema de drept asupra căreia poartă sesizarea de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, căruia legiuitorul îi recunoaște legitimarea procesuală activă în materia recursului în interesul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii. 47. Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea competenței materiale procesuale a secției corespunzătoare din cadrul tribunalelor sau, după caz, al curților de apel, care trebuie să soluționeze, în faza apelului, cererile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

Astfel, unele instanțe au apreciat că în acțiunile cu obiectul menționat competența materială procesuală în soluționarea apelului îi revine secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, în considerarea obiectului activității profesionale a asigurătorului, în care intră obligația de despăgubire, precum și activitatea de regres și recuperare, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017.

Dimpotrivă, alte instanțe au apreciat că secția civilă este cea competentă, întrucât, independent de cadrul procesual al acțiunii (fie acțiunea persoanei păgubite împotriva asigurătorului, cu sau fără participarea persoanei vinovate, fie acțiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului), cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecății este răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului.

De asemenea, este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluționării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești definitive cuprinzând soluțiile jurisprudențiale neunitare, ce fac dovada îndeplinirii condiției formale ca hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Verificându-se și jurisprudența la nivelul celor două secții civile ale i