Decizia nr. 13 din 18 mai 2020

La data de 8 ianuarie 2020, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept: competenţa materială procesuală a secţiilor civile în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului. Natura juridică a răspunderii asigurătorului faţă de terţul păgubit (secţiile civile sau secţiile specializate în litigii cu profesionişti)

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13 ianuarie 2020, formându-se Dosarul nr. 68/1/2020.

Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale a secţiei corespunzătoare din cadrul tribunalelor sau, după caz, al curţilor de apel, care trebuie să soluţioneze, în faza apelului, cererile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

La nivelul Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă, problema de drept care a generat practica divergentă s-a ivit în cadrul soluţionării cauzelor privind conflictul negativ de competenţă dintre Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia I civilă ale Tribunalului Braşov.

În fapt, litigiile care au determinat apariţia soluţiilor divergente au ca obiect fie plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât, alături de asigurătorul RCA, fie acţiuni în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

În vederea analizării oportunităţii promovării unui recurs în interesul legii au fost emise adrese către curţile de apel din ţară, pentru a fi comunicată jurisprudenţa referitoare la această problemă de drept, şi s-a constatat existenţa practicii neunitare atât la nivelul curţilor de apel, cât şi în interiorul aceloraşi secţii, ceea ce justifică aplicarea dispoziţiilor art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, în problema juridică anterior expusă se conturează două opinii:

Într-o primă orientare, s-a apreciat că în acţiunile cu obiectul menţionat competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti.

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:

În sensul acestei opinii au pronunţat hotărâri: Curtea de Apel Braşov; Curtea de Apel Bacău; Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Secţia a VI-a civilă; Tribunalul Bucureşti – Secţiile a III-a şi a IV-a civile; Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă; Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă; Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă; Curtea de Apel Craiova; Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă; Tribunalul Galaţi, Tribunalul Brăila – Secţia I civilă, Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Specializat Argeş, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că secţia civilă este cea competentă, iar nu secţia specializată în materia litigiilor cu profesionişti, întrucât, independent de cadrul procesual al acţiunii (fie acţiunea persoanei păgubite împotriva asigurătorului, cu sau fără participarea persoanei vinovate, fie acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului), cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii este răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului. Faptul că plata sumelor de bani constând în despăgubiri revine asigurătorului în temeiul contractului de asigurare este doar un element subsecvent, grefat în mod obligatoriu pe angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, deşi calitatea procesuală pasivă a societăţii de asigurare este determinată de existenţa unui contract de asigurare încheiat cu intervenientul forţat, contract ce este încheiat de asigurător în exercitarea activităţii sale, în litigiile de acest tip acţiunea este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului, răspunderea asigurătorului fiind o răspundere stabilită legal, şi, din această perspectivă, reclamantul este obligat să dovedească întrunirea concomitentă a tuturor condiţiilor legale de antrenare a răspunderii civile delictuale în persoana intervenientului forţat.

Rezultă, aşadar, că aceste litigii poartă asupra răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită a unei persoane fizice, pârâta societate de asigurare fiind chemată doar să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate, în limitele contractului de asigurare, în baza art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017, astfel că acţiunea formulată este o acţiune în daune delictuale.

Prin urmare, nu se poate spune că aceste litigii pot fi catalogate ca fiind „specializate”, cu consecinţa atragerii competenţei materiale procesuale a secţiei specializate a tribunalului şi a curţii de apel, din moment ce nu este un litigiu fundamentat pe activitatea economică a profesioniştilor, ci pe răspunderea civilă delictuală a unei persoane fizice.

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:

În sensul acestei opinii au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti de către Tribunalul Sibiu, Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Secţia a IV-a civilă, Secţia a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa – Secţia I civilă, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara.

Aşadar, există şi în prezent practică neunitară cu privire la interpretarea acestei probleme de drept, iar din verificarea site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constată că această chestiune nu a fost dezlegată anterior de către instanţa supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă şi la acest moment nu este înregistrată o cerere de recurs în interesul legii sau o cauză privind dezlegarea unor chestiuni de drept cu acest obiect, Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 neavând dezlegări exprese şi cu privire la această problemă de drept.

Încercarea de unificare a practicii prin abordarea problemei de drept la întâlnirile preşedinţilor secţiilor civile cu judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie organizate de Institutul Naţional al Magistraturii a fost ineficientă, deoarece, aşa cum se deduce din minuta întâlnirii ce a avut loc la Ploieşti în 26 iunie 2019, s-au conturat cele două opinii, iar în urma dezbaterilor au fost votate ambele, cu egalitate de voturi.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale care interesează în prezenta cauză.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a apreciat că, în acţiunile cu obiectul menţionat, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudenţială.

În argumentarea acestei opinii, redând dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 3 alin. (1) din Codul civil, art. 225 şi 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 [ultimul text, în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], a arătat că elementul comun al litigiilor enumerate cu titlu exemplificativ de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 îl constituie activitatea economică a profesioniştilor, astfel cum este definită în art. 3 alin. (3) din Codul civil.

Problema de drept care a generat practică neunitară are la bază analiza efectelor contractului de asigurare RCA după producerea riscului asigurat.

În astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci doar cu cereri în antrenarea răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA. Or, executarea contractului de asigurare se circumscrie activităţii economice a asigurătorului, ca profesionist, întrucât atât încheierea poliţelor de asigurare RCA, cât şi plata despăgubirilor pentru riscurile asigurate, precum şi activitatea de regres şi de recuperare fac parte din obiectul de activitate al profesionistului.

Mai mult, plata despăgubirilor priveşte exclusiv îndeplinirea condiţiilor obiective legale şi contractuale de răspundere a asigurătorului, şi nu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, fundamentul răspunderii civile a asigurătorului RCA îl constituie contractul de asigurare, pe care asigurătorul l-a încheiat cu persoana vinovată de producerea riscului asigurat, acesta fiind încheiat în efectuarea activităţii economice pe care o desfăşoară, în realizarea obiectului de activitate pentru care s-a constituit societatea de asigurare.

În prezent, cererile formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului persoanei vinovate au ca temei art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

Chemarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă este realizată prin prisma obiectului său de activitate, concretizat prin încheierea poliţei de asigurare, care va forma obiectul examinării instanţei pentru stabilirea temeiniciei pretenţiilor formulate, respectiv pentru stabilirea condiţiilor angajării răspunderii contractuale a asigurătorului.

Dezlegările instanţei de unificare a practicii cu privire la natura contractuală a răspunderii civile a asigurătorului (Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, Decizia nr. I din 28 martie 2005 şi Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009) infirmă teza răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, indirectă, prin subrogare, a asigurătorului, invocată ca temei pentru considerarea secţiilor civile ca având competenţa să soluţioneze acest gen de litigii.

Între protecţia oferită asiguratului şi cea oferită terţului lezat, legiuitorul a acordat prioritate intereselor terţului. Acesta va fi indemnizat ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale. Precumpănitoare a fost nevoia de a asigura o protecţie specială păgubiţilor în faţa unei potenţiale insolvabilităţi a autorilor accidentelor de autovehicule.

În ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogatoriu, special, care atrage implicit şi competenţa unor instanţe specializate, în cazul de faţă, în litigii cu profesionişti.

În concluzie, având în vedere faptul că asigurătorul este un profesionist în materie de asigurări, că în această calitate a încheiat contractul de asigurare în virtutea căruia şi-a asumat obligaţia de a despăgubi terţul prejudiciat prin producerea de către asigurat a accidentului de circulaţie, că legea instituie norme de competenţă în materie de asigurări derogatorii de la normele de competenţă în materie de răspundere delictuală, procurorul general a apreciat că litigiile de natura celor care au generat problema de drept din prezenta cauză intră în competenţa de soluţionare a instanţelor sau secţiilor specializate în materia litigiilor cu profesionişti.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia specialiştilor de la facultăţile de drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Universităţii de Vest din Timişoara, Universităţii Bucureşti şi Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

La data de 18 februarie 2020, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara – Departamentul de drept privat a depus o opinie juridică, arătând că, ţinând seama de considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a delimita competenţa materială procesuală a secţiilor civile, respectiv a secţiilor specializate în litigiile cu profesionişti, este necesar, mai întâi, să se determine obiectul şi natura litigiilor cu care acestea sunt sesizate, în materia dată.

În raport cu acest mod de structurare a analizei problemei de drept, autorii opiniei juridice au concluzionat că, în ceea ce priveşte competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite (victima prejudiciului sau persoanele îndreptăţite la despăgubire) prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, aceasta îi revine secţiei civile, şi nu secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, având în vedere că, pe de o parte, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii este răspunderea delictuală a persoanei indicate drept vinovată de producerea accidentului, iar, pe de altă parte, că pârâta – societate de asigurări este chemată doar să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate, în limitele contractului de asigurare, cu titlu subsecvent antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a celui care a cauzat prejudiciul. Aşadar, acest tip de litigiu nu este fundamentat în principal pe activitatea economică a profesioniştilor, ci pe răspunderea civilă delictuală a persoanei fizice, finalitatea sa nepurtând nici „asupra verificării activităţii profesionale a profesionistului”, nici „asupra analizei răspunderii contractuale dintre asigurat şi asigurător”, astfel încât nu s-ar putea aprecia că ar decurge „din activitatea profesionistului”. În esenţă, în acest tip de litigii se analizează condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale în persoana celui care a produs prejudiciul şi nu se valorifică motive sau apărări de fond, care pun în discuţie elementele raportului juridic izvorât dintr-un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, şi nici nu sunt invocate argumente referitoare la aplicarea şi interpretarea normelor de drept material ce reglementează regimul juridic general şi special al profesioniştilor, de genul celor menţionate exemplificativ în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind astfel exclusă competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor/completelor specializate în cauze cu profesionişti. În litigiile privitoare la plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele substanţiale speciale (care ar face necesară verificarea legislaţiei specifice litigiilor cu profesionişti). Pornind de la premisa că natura juridică a cauzei se păstrează şi în calea de atac, aceasta va reveni spre soluţionare, de asemenea, instanţei civile de drept comun, şi nu instanţei specializate în litigii cu profesionişti.

În ceea ce priveşte competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului în litigiile având ca obiect acţiunea în regres intentată de asigurătorul RCA împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, întemeiată pe dispoziţiile art. 25 lit. a), b), c), d) din Legea nr. 132/2017, aceasta îi revine secţiei civile, şi nu secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, având în vedere că, pe de o parte, cauza juridică a acţiunii în regres intentate de asigurătorul RCA împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului nu este contractul de asigurare (de reţinut că legiuitorul nu distinge între ipotezele în care persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului este asiguratul sau o altă persoană, aceasta din urmă neavând niciun raport juridic contractual cu asigurătorul), ci instituţia subrogaţiei legale, în temeiul căreia asigurătorul RCA exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului o acţiune în răspundere civilă delictuală. Aşadar, nici aceste litigii nu decurg din activitatea profesionistului în contextul exploatării unei întreprinderi şi nici nu presupun, în principiu, analiza aplicării şi interpretării normelor de drept material ce reglementează regimul juridic general şi special al profesioniştilor, de genul celor menţionate exemplificativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind astfel exclusă competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor/completelor specializate în cauze cu profesionişti.

Atunci când acţiunea în regres a asigurătorului RCA se exercită împotriva asiguratului, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. e) din Legea nr. 132/2017, în ipoteza în care există identitate între asigurat şi persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului exercitat în aceste litigii revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, şi nu secţiei civile, având în vedere că, în această ipoteză, raportul juridic de drept material dedus judecăţii se întemeiază pe răspunderea contractuală a asiguratului, care este însăşi cauza acţiunii asigurătorului împotriva asiguratului. Or, pentru asigurătorul RCA, contractul de asigurare reprezintă un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, a unei activităţi organizate „ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ”, conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Codul civil. Aşa fiind, chiar dacă s-ar interpreta restrictiv noţiunea de „cereri în materia societăţilor” (sintagmă pe care dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 71/2011 o menţionează în mod expres) doar la actele de funcţionare a acestora, reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 31/1990), şi aceste acte de funcţionare ţin de organizarea sistematică a unei activităţi, în condiţiile art. 3 alin. (3) din Codul civil, şi umbrela juridică de „exploatare a unei întreprinderi” le conferă elemente comune cu celelalte acte juridice ale societăţilor, cele încheiate în activitatea specifică realizării obiectului de activitate.

Atunci când acţiunea în regres a asigurătorului RCA se exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. e) din Legea nr. 132/2017, dar nu există identitate între asigurat şi persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului exercitat în aceste litigii revine secţiei civile, şi nu secţiei specializate în litigii între profesionişti, având în vedere că asigurătorul nu are raporturi juridice contractuale cu această persoană, astfel încât fundamentul dreptului de regres al asigurătorului, respectiv cauza acţiunii acestuia, nu va fi răspunderea civilă contractuală, ci răspunderea civilă delictuală. În consecinţă, având în vedere că, în ipoteza dată, nu vor fi deduse judecăţii elementele raportului juridic izvorât dintr-un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, nici nu vor fi incidente normele de drept material ce reglementează regimul juridic general şi special al profesioniştilor de genul celor menţionate exemplificativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind exclusă competenţa materială procesuală ce revine tribunalelor/secţiilor/completelor specializate în cauze cu profesionişti.

Asupra fondului sesizării, judecătorii-raportori au exprimat două opinii. Astfel, într-o opinie, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.

S-a exprimat şi opinia contrară, potrivit căreia, în această situaţie, competenţa revine secţiilor civile.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul şi suplimentele la raport întocmite de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimarea promovării unui recurs în interesul legii aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care poate formula sesizarea din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatului Poporului, acestora revenindu-le îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Din perspectiva prevederilor invocate se observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost în mod legal învestită cu o cerere în realizarea unei jurisprudenţe unitare cu privire la problema de drept asupra căreia poartă sesizarea de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, căruia legiuitorul îi recunoaşte legitimarea procesuală activă în materia recursului în interesul legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 47. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea competenţei materiale procesuale a secţiei corespunzătoare din cadrul tribunalelor sau, după caz, al curţilor de apel, care trebuie să soluţioneze, în faza apelului, cererile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

Astfel, unele instanţe au apreciat că în acţiunile cu obiectul menţionat competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, în considerarea obiectului activităţii profesionale a asigurătorului, în care intră obligaţia de despăgubire, precum şi activitatea de regres şi recuperare, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017.

Dimpotrivă, alte instanţe au apreciat că secţia civilă este cea competentă, întrucât, independent de cadrul procesual al acţiunii (fie acţiunea persoanei păgubite împotriva asigurătorului, cu sau fără participarea persoanei vinovate, fie acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului), cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii este răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului.

De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare, ce fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Verificându-se şi juri