Decizia nr. 15 din 20 iulie 2020

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.048/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava ce formează obiectul Dosarului nr. 1.048/1/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi opiniile procurorului general şi ale specialiştilor consultaţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii. În acest sens arată că problema de drept ce formează obiectul sesizării pleacă de la premisa că plata a fost efectuată de bunăvoie, nefiind demarată executarea silită. Astfel, susţine că obligaţia de restituire revine salariatului, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, în acele situaţii în care, independent de orice culpă, acesta a încasat sume nedatorate. Textul de lege anterior evocat constituie o aplicaţie particulară în raporturile juridice de dreptul muncii a dispoziţiilor art. 1.341-1.344 din Codul civil. Situaţia în care plata a fost efectuată de către angajator în temeiul unei hotărâri care se bucura de executorialitate provizorie, ulterior desfiinţată sau modificată în calea de atac, relevă o plată obiectiv nedatorată, devenită astfel ca efect al dispariţiei temeiului juridic în baza căruia a fost efectuată. Procurorul general mai arată că delimitarea instituţiei plăţii nedatorate de procedura întoarcerii executării se face în funcţie de criteriul sesizării organului de executare. Cum problema de drept supusă dezlegării are ca premisă o plată efectuată de bunăvoie, deci înainte de începerea executării silite, nu poate fi reţinută competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare. Pentru aceste argumente, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „Acţiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii, de primă instanţă, care ulterior este desfiinţată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluţionare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, atrăgând, din punct de vedere funcţional şi procesual, competenţa materială de soluţionare în primă instanţă în favoarea tribunalului – Secţia specializată în litigii de muncă şi asigurări sociale, ori are natura juridică a unei cereri de întoarcere a executării, a cărei soluţionare se circumscrie prevederilor art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, atrăgând competenţa materială de soluţionare în primă instanţă în favoarea instanţei de executare, respectiv a judecătoriei.” II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011) Art. 208. – „Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.” Art. 210. – „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) Art. 256. – ” (1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. (…)” Art. 278. – ” (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. (…)”

Codul civil Art. 1.344. – „Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.” Art. 1.635 – „(1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. (…)”

Codul de procedură civilă Art. 622. – ” (…) (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. (…)” Art. 643. – „Dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării.” Art. 651. – ” (1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. (…)” Art. 723. – ” (1) În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului. (…)” Art. 724. – „(1) În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării. În cazul în care bunul supus executării silite este un bun imobil, instanţa va dispune asupra efectuării operaţiunilor de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă, potrivit regulilor de carte funciară. (2) Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul. (3) Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare. Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că practica judiciară identificată relevă că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, statuându-se în mod diferit asupra calificării juridice a cererilor în discuţie şi, pe cale de consecinţă, asupra competenţei materiale de soluţionare a acestora în primă instanţă.

Astfel, în practica instanţelor judecătoreşti s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că acţiunea formulată de angajator pentru restituirea de către salariat a sumelor achitate acestuia din urmă, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii desfiinţate ulterior, are natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluţionare se circumscrie dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, atrăgând competenţa materială în primă instanţă a tribunalului.

În fundamentarea primei orientări jurisprudenţiale s-au adus următoarele argumente: Plata iniţială nu s-a făcut în cadrul unei executări silite pentru a fi incidente dispoziţiile art. 723 şi următoarele din Codul de procedură civilă referitoare la întoarcerea executării, ci în baza unei convenţii a părţilor, în care debitorul are calitatea de angajator, iar creditorul are calitatea de salariat, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 256 din Codul muncii. Aşadar, cererea dedusă judecăţii se circumscrie unui conflict de muncă, de natură a atrage competenţa materială în primă instanţă a tribunalului, conform art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011. Deşi finalitatea urmărită este aceeaşi ca şi în cazul întoarcerii executării, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară, totuşi, faţă de calitatea părţilor de angajator/salariat, litigiul se soluţionează în temeiul Codului muncii, acest act normativ având natura unei legi speciale faţă de Codul de procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia analizată. Chiar dacă s-ar recunoaşte, potrivit art. 723 şi 724 din Codul de procedură civilă, dreptul angajatorului de a solicita întoarcerea executării şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii titlului executoriu, desfiinţat ulterior în calea de atac, nu există nicio dispoziţie legală care să excludă aplicabilitatea art. 256 din Codul muncii. Or, acest din urmă text de lege reglementează instituţia plăţii nedatorate în materia dreptului muncii şi acoperă situaţiile în care, fără a fi reţinută vinovăţia salariatului, acesta este obligat la restituirea unor sume încasate în mod necuvenit de la angajator. Obligaţia de restituire se naşte în legătură cu desfăşurarea raporturilor de muncă, iar creanţa pretinsă trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale a fost exprimată şi o opinie nuanţată, după cum angajatorul a efectuat plata anterior sesizării organului de executare, respectiv de bunăvoie, ori ulterior sesizării acestuia, respectiv în mod voluntar. Astfel, s-a arătat că în prima ipoteză sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la plata nedatorată, iar în cea de a doua ipoteză sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la întoarcerea executării.

În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost ataşate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: deciziile nr. 3.198 din 4 septembrie 2018, nr. 3.997 din 9 octombrie 2018, nr. 5.321 din 27 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 917/2019-R din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă; Decizia civilă nr. 597 din 27 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă.

În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că acţiunea formulată de angajator pentru restituirea de către salariat a sumelor achitate acestuia din urmă, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii desfiinţate ulterior, are natura juridică a unei cereri de întoarcere a executării, a cărei soluţionare se circumscrie dispoziţiilor art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, atrăgând competenţa materială în primă instanţă a judecătoriei, ca instanţă de executare.

În fundamentarea celei de-a doua orientări jurisprudenţiale s-au adus următoarele argumente: Din însăşi reglementarea instituţiei întoarcerii executării, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cadrul executării silite, rezultă că legiuitorul a avut în vedere că această instituţie juridică reprezintă o situaţie „simetric inversă executării săvârşite”. Astfel, instanţa competentă să soluţioneze această cerere este cea de executare, respectiv judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului. Prevederile legale anterior menţionate sunt aplicabile ori de câte ori, în urma executării unui titlu, intervine desfiinţarea acestuia, indiferent dacă executarea titlului a fost benevolă sau efectuată în cadrul executării silite, respectiv voluntară. S-a apreciat că nu se poate reţine caracterul nedatorat al sumelor pretinse, întrucât aceasta ar echivala cu negarea caracterului executoriu al titlului între momentul pronunţării acestuia şi cel al desfiinţării sale în calea de atac. Prevederile art. 256 din Codul muncii au în vedere alte situaţii decât cea care presupune plata în temeiul unui titlu executoriu. Astfel, deşi a avut loc o sporire a patrimoniului salariatului în urma executării hotărârii primei instanţe, aceasta s-a realizat în baza unui just temei. Cu alte cuvinte, plata era datorată la momentul efectuării sale, devenind nedatorată abia ulterior desfiinţării titlului. Întrucât restabilirea situaţiei anterioare executării titlului desfiinţat a fost cerută pe cale principală, raportul juridic dedus judecăţii nu mai păstrează natura juridică a celui în baza căruia s-a emis titlul executoriu pentru a atrage incidenţa Codului muncii. Astfel, pretenţia dedusă judecăţii reprezintă o sumă de bani care nu mai are ca temei juridic drepturile sau obligaţiile salariale ale părţilor, instanţa fiind sesizată cu examinarea unui raport juridic nou, de sine stătător, respectiv acela la baza căruia stă titlul desfiinţat şi care nu împrumută niciuna din particularităţile raportului juridic ce a format obiectul litigiului finalizat prin titlul executoriu desfiinţat.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost ataşate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Sentinţa nr. 42 din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă; deciziile nr. 1.631 din 16 aprilie 2018, nr. 3.781 din 28 septembrie 2018 şi nr. 200 din 18 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 71/A/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă; Decizia civilă nr. 63/R din 10 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă; Decizia civilă din 22 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 408 din 15 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă.

Autorul sesizării a mai arătat că problema de drept supusă analizei a fost dezbătută şi cu ocazia întâlnirii preşedinţilor secţiilor pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul curţilor de apel, desfăşurată la Institutul Naţional al Magistraturii, la data de 15 iunie 2018.

În cadrul acelei întâlniri, opinia exprimată de formatorii Institutului Naţional al Magistraturii a fost în sensul că plata efectuată de angajator, de bunăvoie, înainte de sesizarea organului de executare, în baza unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate ulterior, nu formează obiectul procedurii de întoarcere a executării, ci atrage incidenţa dispoziţiilor art. 256 din Codul muncii, art. 1.344 şi art. 1.635 alin. (1) din Codul civil. În schimb, plata efectuată după sesizarea organului de executare este circumscrisă unei executări silite, motiv pentru care, în ipoteza desfiinţării titlului executoriu, instituţia aplicabilă este întoarcerea executării, inclusiv în cazul în care plata a fost efectuată voluntar.

În fundamentarea acestei opinii s-au adus următoarele argumente: Reglementarea instituţiei întoarcerii executării în cartea a V-a din Codul de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”, şi modul în care sunt expuse condiţiile necesare naşterii dreptului la întoarcerea executării, ce fac referire la instituţia executării silite, determină concluzia că întoarcerea executării are ca premisă demararea executării silite, prin sesizarea organului de executare. Împrejurarea că cerinţa desfiinţării titlului executoriu este prevăzută în mod alternativ cu cea a desfiinţării executării silite înseşi nu conduce la concluzia că simpla desfiinţare a titlului executoriu, fără a fi începută executarea silită, este de natură să determine incidenţa instituţiei întoarcerii executării, ci indică numai faptul că desfiinţarea executării silite înseşi conferă dreptul la întoarcerea executării, indiferent dacă titlul executoriu a fost sau nu desfiinţat. În ipoteza în care a fost desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, ca regulă, potrivit art. 643 teza I din Codul de procedură civilă, fără a se mai impune pronunţarea unui hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea executării silite înseşi. Chiar dacă dispoziţiile art. 724 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă nu impun drept condiţie pentru restabilirea situaţiei anterioare executării sesizarea organului de executare, o atare cerinţă este subînţeleasă, în contextul incidenţei instituţiei întoarcerii executării, ce implică demararea executării silite. Astfel, posibilitatea exercitării dreptului la întoarcerea executării, recunoscută debitorului în ipoteza desfiinţării titlului executoriu, inclusiv în judecarea căii de atac sau în rejudecarea în fond a procesului, după desfiinţarea hotărârii executate (titlul executoriu), poate fi interpretată drept o facilitate procedurală pusă la îndemâna sa, dată fiind nelegala începere a executării silite. Ca atare, debitorul este tentat să execute voluntar obligaţia cuprinsă în titlul executoriu, observând că a fost începută executarea silită împotriva sa, tocmai pentru a nu suporta cheltuielile de executare într-un cuantum ridicat, deşi contestă valabilitatea unui asemenea titlu, nelegalitate confirmată ulterior prin desfiinţarea titlului de către instanţa judecătorească. Pe de altă parte, când executarea silită nu a fost demarată, iar debitorul a executat obligaţia sa de bunăvoie, titlul executoriu fiind desfiinţat ulterior momentului plăţii, riscul suportării unor cheltuieli de executare neexistând, dispoziţiile art. 724 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă nu mai sunt aplicabile. Astfel, în această ipoteză nu este aplicabilă instituţia întoarcerii executării, ci aceea a plăţii nedatorate, care implică declanşarea unui proces distinct faţă de cel în care a fost desfiinţat titlul executoriu, pentru restabilirea situaţiei anterioare. Capitolul pe care Codul de procedură civilă îl dedică instituţiei întoarcerii executării este ultimul din setul de dispoziţii generale aplicabile executării silite. Interpretarea sistematică obligă la o asemenea constatare ca argument în favoarea tezei, în sensul că singurul text de lege din materia executării silite care se ocupă de secvenţa plăţii făcute anterior începerii procedurii execuţionale este art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Acest text de lege, care vizează accesul creditorului la executarea silită, ca unul determinat de lipsa unei plăţi făcute de bunăvoie, nu reprezintă o componentă a reglementării în materie execuţională, ci un preambul al acesteia. S-a mai arătat că denumirea instituţiei juridice analizate este „întoarcerea executării”, iar nu „întoarcerea executării silite”, după demararea executării silite plata putând fi efectuată de debitor şi voluntar, iar nu numai silit. În sprijinul acestei afirmaţii s-a menţionat că art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă permite executarea voluntară ulterior începerii executării silite. Existenţa unor cheltuieli de executare implică începerea executării silite, iar, raportat la art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, aceste cheltuieli se suportă şi în ipoteza unei plăţi voluntare efectuate după începerea executării silite. Pe de altă parte, plata efectuată de bunăvoie, înainte de sesizarea organului de executare, nu comportă cheltuieli de executare silită întrucât creditorul se adresează executorului judecătoresc numai în cazul în care debitorul nu plăteşte de bunăvoie, astfel cum rezultă din conţinutul art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Un argument suplimentar poate fi dedus şi din terminologia diferită utilizată de legiuitor atunci când face referire la cele două situaţii în care debitorul efectuează plata, din proprie iniţiativă. Astfel, art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă face referire la o plată făcută de bunăvoie, în timp ce art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă califică plata ulterioară depunerii cererii de executare silită ca fiind una făcută în mod voluntar. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 122 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 4 mai 2012, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că textul de lege criticat nu dă o definiţie exactă a noţiunii de „sumă nedatorată” şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză. Având în vedere contextul reglementării, este evident că obligaţia de restituire se naşte în legătură cu desfăşurarea raporturilor de muncă.

Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 274 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011.

Prin Decizia nr. 346 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 23 august 2018, Curtea Constituţională, într-o sesizare în care se punea problema suportării cheltuielilor de executare şi a întoarcerii executării silite, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 723 alin. (1) şi art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragrafele 17 şi 19 din această decizie, Curtea Constituţională a reţinut că hotărârile primei instanţe, când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor, sunt executorii de drept. Solicitarea restabilirii situaţiei anterioare executării pe cale separată reprezintă un proces de sine stătător, şi nu o cerere accesorie întoarcerii executării. Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii formulate în temeiul art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă revine instanţei de executare, care, potrivit normelor de competenţă stabilite de art. 651 din Codul de procedură civilă, este judecătoria în raza căreia îşi are domiciliul sau sediul debitorul. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost pronunţate hotărâri definitive în sensul ambelor orientări jurisprudenţiale.

În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost identificate următoarele hotărâri definitive, prin care a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţelor care soluţionează litigiile de muncă: deciziile nr. 1.408 din 20 aprilie 2018, nr. 1.623 din 3 mai 2018, nr. 2.134 din 29 mai 2018, nr. 2.750 din 2 iulie 2018, nr. 3.622 din 16 octombrie 2018, nr. 3.675 din 18 octombrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă; deciziile nr. 1.654 din 9 noiembrie 2017, nr. 270 din 2 februarie 2018, nr. 1.282 din 19 aprilie 2018, nr. 1.483 din 25 septembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţelor de executare: Decizia nr. 215 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă; deciziile nr. 351 din 14 februarie 2018, nr. 605 din 28 februarie 2018 şi nr. 1.407 din 19 septembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava nu a prezentat un punct de vedere propriu asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, ci doar a expus opiniile jurisprudenţiale divergente. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii pentru următoarele argumente: problema de drept ce urmează a fi dezlegată ţine, în esenţă, de interpretarea dispoziţiilor art. 256 din Codul muncii, respectiv dacă instituţia plăţii nedatorate se aplică şi în ipoteza în care salariatul a încasat de la angajator o sumă de bani în temeiul unui titlu executoriu provizoriu, desfiinţat ulterior în calea de atac. Pe de altă parte, problema de drept pleacă de la premisa că executarea a avut caracter benevol, nefiind demarată executarea silită.

Procurorul general a apreciat că obligaţia de restituire revine angajatului, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, în acele situaţii în care, independent de orice culpă, acesta a încasat sume nedatorate, a primit bunuri care nu i se cuveneau sau i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, fiind circumscrisă acestor ipoteze şi obligaţia de restituire a sumelor primite de la angajator atunci când în apel nu s-a stabilit o obligaţie de plată.

În aceste ipoteze, dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii se corelează cu cele ale art. 1.635-1.649 din Codul civil. Or, conform art. 1.635 alin. (1) din Codul civil, restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

Totodată, textul de lege anterior evocat consacră un caz particular de restituire a prestaţiilor şi, implicit, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 1.635 alin. (1) din Codul civil, în teza referitoare la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior, cu efect retroactiv, cu singura particularitate că prestaţia debitorului are ca obiect drepturi băneşti aferente unor raporturi juridice de muncă care au fost stabilite ca debit printr-o hotărâre judecătorească.

De asemenea, art. 643 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală „Desfiinţarea titlului executoriu”, dă expresie unei aplicaţii particulare a efectelor nulităţii din dreptul substanţial, guvernate de principiile quod nullum est, nullum producit effectum şi restitutio in integrum. Ca atare, desfiinţarea titlului executoriu se înfăţişează ca o cauză de ineficacitate a plăţii efectuate în baza acestuia, prin dispariţia temeiului juridic al plăţii.

Procurorul general a arătat că în doctrină se distinge între plata subiectiv nedatorată şi cea obiectiv nedatorată. Prima desemnează situaţia în care plata este efectuată în beneficiul unei alte persoane decât creditorul, iar cea de-a doua vizează situaţia în care datoria nu există.

Condiţia erorii solvensului este cerută doar în prima ipoteză, în care plata a fost făcută unei alte persoane decât creditorul, existând eroare asupra calităţii de creditor a accipiensului, nu şi în cazul plăţii obiectiv nedatorate, respectiv atunci când: aceasta s-a făcut sub condiţie suspensivă, iar condiţia nu s-a realizat; s-a plătit o datorie ulterior rezolvită; plata a fost făcută în executarea unei obligaţii lovite de nulitate, iar părţile au fost repuse în situaţia anterioară.

Obligaţia de restituire ce revine salariatului în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii constituie o aplicaţie particulară, în planul raporturilor juridice de muncă, a dispoziţiilor art. 1.341-1.344 din Codul civil. Situaţia în care plata a fost efectuată de către angajator în temeiul unei hotărâri care se bucura de executorialitate provizorie, ulterior desfiinţată sau modificată în calea de atac, relevă o plată obiectiv nedatorată, devenită astfel ca efect al dispariţiei temeiului juridic în baza căruia a fost efectuată.

Procurorul general a mai arătat că trebuie făcută distincţia între noţiunea de „plată” şi cea de „executare” a unei obligaţii. Potrivit art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în sensul că nu vrea să facă plata, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit cărţii a V-a a codului, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Aşadar, criteriul esenţial pentru delimitarea plăţii nedatorate de procedura întoarcerii executării este cel al sesizării organului de executare şi declanşarea în acest mod a procedurii de executare silită.

În această situaţie, plata efectuată chiar voluntar, după sesizarea executorului judecătoresc, se circumscrie unei executări silite şi, în măsura în care se dovedeşte că nu a fost datorată, întrucât titlul executoriu a fost desfiinţat, deschide accesul la procedura întoarcerii executării.

Pe de altă parte, plata benevolă efectuată de debitor (solvens) înainte ca creditorul (accipiens) să fi sesizat organul de executare dă naştere dreptului la restituire, în măsura în care devine nedatorată prin dispariţia fundamentului său juridic, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii raportat la art. 1.341- 1.344 şi art. 1.635 din Codul civil. Norma de la art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă care reglementează competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare, are caracter imperativ. Or, pentru determinarea instanţei de executare, legiuitorul s-a raportat temporal la sesizarea organului de executare. Prin urmare, orice incident procedural, inclusiv întoarcerea executării pe cale principală, se va raporta la data sesizării organului de executare. VIII. Opiniile exprimate de specialiştii consultaţi

Academia de Studii Economice din Bucureşti – Departamentul de drept a apreciat că stabilirea naturii juridice a acţiunii promovate de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de bunăvoie, în baza hotărârii primei instanţe, desfiinţate ulterior în calea de atac, depinde de momentul executării benevole a obligaţiei.

Potrivit art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă, obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Toate dispoziţiile care urmează, cuprinse în cartea a V-a din Codul de procedură civilă, privesc ipoteza în care nu s-a realizat executarea de bunăvoie a obligaţiei. Din momentul sesizării organului de executare începe procedura executării silite şi numai acţiunea în restituirea plăţii efectuate după acel moment va avea natura juridică a întoarcerii executării. Există aşadar două ipoteze distincte.

Prima ipoteză vizează plata efectuată anterior sesizării organului de executare (de bunăvoie). Această plată se face pe baza unui titlu executoriu, dar nu este circumscrisă executării silite, astfel încât art. 256 alin. (1) din Codul muncii este aplicabil, iar competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul reclamantul. Chiar dacă plata era datorată la momentul efectuării ei, aceasta a devenit nedatorată prin desfiinţarea titlului în baza căruia a fost efectuată. Caracterul nedatorat al plăţii nu trebuie raportat la momentul efectuării ei, ci la momentul în care se solicită restituirea. În plus, însăşi executarea are caracter provizoriu, potrivit art. 448 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deci plata este „datorată” doar sub rezerva menţinerii hotărârii date de prima instanţă.

A doua ipoteză vizează plata efectuată după sesizarea organului de executare, aceasta fiind circumscrisă unei executări silite chiar şi atunci când este efectuată voluntar. În acest caz, devine aplicabilă instituţia întoarcerii executării, fiind incidente dispoziţiile art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel încât competenţa de soluţionare a cererii de întoarcere a executării prin restabilirea situaţiei anterioare revine instanţei de executare, respectiv judecătoriei.

Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de drept a prezentat două opinii cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

Într-o opinie s-a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este corectă, având în vedere că art. 723 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu condiţionează întoarcerea executării de începerea executării silite, menţionând alternativ dreptul la întoarcerea executării în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca prevederile referitoare la întoarcerea executării să fie aplicabile numai după începerea executării silite, ar fi denumit capitolul VIII „întoarcerea executării silite”, iar nu „Întoarcerea executării”. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Un alt argument pentru aplicarea prevederilor referitoare la întoarcerea executării este şi cel prevăzut în art. 631 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care stabileşte caracterul de drept comun al dispoziţiilor din Codul de procedură civilă, fără a lăsa loc excepţiilor bazate pe izvorul ori natura obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu sau calitatea părţilor. Pentru a fi supusă restituirii, plata efectuată de debitor trebuie să fie lipsită de cauză juridică, ceea ce presupune inexistenţa obligaţiei de plată. Executarea de bunăvoie a sumei datorate nu este echivalentul unei plăţi efectuate de solvens, în sensul art. 256 din Codul muncii, raportat la art. 1.341-1.344 din Codul civil.

S-a mai arătat că art. 256 din Codul muncii nu priveşte decât situaţii excepţionale în care plata are loc în executarea contractului individual de muncă şi în condiţiile unei veritabile plăţi nedatorate. Astfel, atunci când pârâtul dintr-un litigiu de muncă doreşte să îşi recupereze suma achitată voluntar în baza sentinţei pronunţate în primă instanţă trebuie să apeleze la instituţia întoarcerii executării.

După pronunţarea hotărârii judecătoreşti de obligare la plată a angajatorului, acesta datorează suma nu în temeiul obligaţiei contractuale sau legale care a făcut obiectul judecăţii în fond, ci în baza titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească.

Într-o altă opinie s-a apreciat că se impune realizarea unei distincţii între executarea obligaţiei în mod voluntar şi executarea acesteia pe cale silită, fiind aplicabile instituţii juridice diferite care atrag reguli diferite în materia competenţei.

Art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte că executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare. Aceasta înseamnă că, până la formularea cererii de executare silită de către creditor, faza procesuală a executării silite nu începe, chiar dacă există un titlu executoriu (indiferent dacă acesta este sau nu supus vreunei posibile căi de atac). În cazul executării silite a obligaţiei devin aplicabile regulile din materia executării silite, inclusiv cele referitoare la întoarcerea executării, în situaţia desfiinţării titlului executoriu.

Drept urmare, dacă a fost declanşată procedura execuţională, devin aplicabile regulile din materia executării silite, raportul juridic devenind unul de drept procesual specific fazei de executare silită, indiferent de natura raportului juridic de drept material din care provine titlul executoriu, raportul juridic existent în planul dreptului material fiind astfel transpus în planul dreptului procesual. Soluţia este deplin aplicabilă şi atunci când titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească nedefinitivă, pronunţată într-un litigiu de muncă, dacă a fost declanşată procedura executării silite.

În schimb, dacă executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu s-a realizat de bunăvoie, potrivit art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultă că executarea silită nu a fost declanşată. Ca atare, în această ipoteză, desfiinţarea ulterioară a titlului executoriu, cu efect retroactiv, va atrage incidenţa prevederilor referitoare la restituirea prestaţiilor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în temeiul art. 256 din Codul muncii şi art. 1.635 alin. (1) din Codul civil.

Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este corectă.

În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că stabilirea naturii litigiului, care conduce la determinarea instanţei competente să îl soluţioneze, presupune identificarea izvorului obligaţiei de restituire a plăţilor efectuate de angajator în favoarea salariatului.

Situaţia premisă de la care se porneşte în determinarea naturii juridice a acţiunii angajatorului în restituirea sumelor plătite salariatului constă în existenţa unui titlu executoriu, în baza căruia a fost efectuată plata unei sume de bani, respectiv a unei hotărâri judecătoreşti, desfiinţate în calea de atac, ulterior efectuării plăţii. Până la momentul soluţionării căii de atac, executorialitatea hotărârii este în fiinţă, în temeiul normelor procesual civile.

Chiar dacă hotărârea judecătorească executorie, în baza căreia a fost efectuată plata, a avut ca izvor un conflict de muncă, izvorul obligaţional a fost mutat într-o altă sferă după pronunţarea hotărârii, plata efectuată de angajator în favoarea salariatului fiind rezultatul respectării efectelor hotărârii judecătoreşti în cadrul unui raport juridic de executare, fără a distinge între executarea de bunăvoie şi cea silită.

S-a mai arătat că situaţia premisă a obligaţiei de restituire prevăzute de art. 256 alin. (1) din Codul muncii nu acoperă cazul existenţei unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească care şi-a produs efectele până la momentul desfiinţării sale într-o cale de atac, ci constă în efectuarea unei plăţi de către angajator în favoarea salariatului, izvorâte din existenţa raporturilor de muncă propriu-zise.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de drept a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este corectă.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că art. 256 alin. (1) din Codul muncii reprezintă o formă a plăţii nedatorate care intervine pe fondul existenţei unui contract individual de muncă, fără însă ca acest contract să confere temei juridic pentru plată.

Instituţia reglementată de art. 723 şi următoarele din Codul de procedură civilă se referă la „întoarcerea executării”, iar nu la „întoarcerea executării silite”. Ca atare, legiuitorul a reglementat această cale procesuală nu doar pentru situaţia în care a fost desfiinţată procedura execuţională, ci şi pentru situaţia în care a fost desfiinţat titlul executoriu, tocmai pentru că executarea obligaţiilor cuprinse în acesta poate fi făcută nu numai în urma procedurii de executare, ci şi în modalitatea unei executări benevole (anterior formulării cererii de executare) sau voluntare (după formularea cererii de executare).

A considera că procedura întoarcerii executării este deschisă numai debitorului care a fost executat silit ar însemna să fie lipsit de beneficiile procedurii respective (taxă de timbru într-un cuantum special, procedură de judecată care se desfăşoară cu celeritate, posibilitatea de a obţine executarea provizorie judecătorească a hotărârii de primă instanţă) chiar debitorul care, de bună-credinţă, a executat obligaţiile cuprinse în titlul executoriu (ulterior desfiinţat), fără intervenţia executorului judecătoresc.

Într-o interpretare care să producă efecte juridice, dispoziţiile art. 723 din Codul de procedură civilă trebuie înţelese ca oferind un mijloc procedural specific debitorului care a executat sau a fost supus executării, în toate cazurile în care titlul a fost desfiinţat sau procedura de executare a fost desfiinţată. Este vorba exclusiv de un cadru procedural în care vor fi valorificate temeiurile de drept substanţial ale restabilirii situaţiei anterioare, între acestea regăsindu-se şi cele referitoare la restituirea prestaţiilor de la art. 1.635 şi următoarele din Codul civil.

S-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea regulilor privind instituţia plăţii nedatorate. Astfel s-a arătat că aceasta presupune o plată efectuată în mod voluntar şi din eroare, iar nu o plată care are la bază un titlu executoriu şi care constă într-un act de executare benevolă a obligaţiei instituite printr-o hotărâre judecătorească.

Plata efectuată în temeiul titlului executoriu este impusă de lege şi are la bază reprezentarea caracterului provizoriu al executării. Prin urmare, în acest caz, nu se pot constata lipsa temeiului juridic al plăţii şi nici existenţa erorii. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că acţiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii, de primă instanţă, care ulterior este desfiinţată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluţionare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că este îndeplinită condiţia legală privindu-l pe titularul sesizării, acesta fiind Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava.

Sunt îndeplinite şi cerinţele prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară, fiind ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi anume priveşte o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua, pe calea interpretării unitare, asupra dispoziţiilor în baza cărora se stabileşte natura juridică a acţiunii promovate de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii, de primă instanţă, care ulterior este desfiinţată în calea de atac, respectiv dacă o atare acţiune îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluţionare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, ori are natura juridică a unei cereri de întoarcere a executării, a cărei soluţionare se circumscrie prevederilor art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, calificare care atrage competenţa materială distinctă a instanţelor de judecată. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Cu titlu prealabil, este de reţinut că sunt deduse analizei două demersuri procesuale cu obiect şi natură juridică diferită, ce tind către aceeaşi finalitate, şi anume cea de restituire a unei plăţi efectuate de către angajator, în baza unei hotărâri judecătoreşti, executorie de la momentul finalizării judecăţii în primă instanţă, hotărâre ce a fost desfiinţată în calea de atac, în condiţiile în care salariatul, creditorul obligaţiei iniţiale, nu a recurs la procedura de executare silită a obligaţiei conţinute în titlul executoriu.

O parte a doctrinei şi jurisprudenţei consideră că, în această situaţie, calea de urmat pentru recuperarea sumei achitate este cea a normei speciale cuprinse în art. 256 din Codul muncii, dat fiind că raportul juridic în baza căruia, iniţial, s-a stabilit obligaţia de plată este un raport juridic de muncă. Se recunoaşte, unanim, că art. 256 din Codul muncii reprezintă reglementarea pe planul dreptului muncii a normei de drept comun a plăţii nedatorate, conţinute în art. 1.341 din Codul civil. Calea procedurală urmată în aceste condiţii este acţiunea în pretenţii introdusă la instanţa competentă material a soluţiona conflictele de muncă, respectiv tribunalul.

Principalele argumente conţinute în hotărârile judecătoreşti care au optat pentru această soluţie au fost următoarele: – nu există un text de lege care să excludă de la aplicare art. 256 din Codul muncii; – normele de procedură conţinute în cartea a V-a a Codului de procedură civilă nu se aplică decât în materia executării silite. Or, în situaţia în care plata a fost făcută de bunăvoie, remediul de drept substanţial este acela al restituirii plăţii devenite nedatorată, având ca sediu al materiei dispoziţiile art. 256 din Codul muncii. Acest text de lege reprezintă o particularizare a normei de drept comun reprezentate de art. 1.341 din Cod civil, care, la rândul său, se raportează la art. 1.635 din Codul civil ce permite restituirea prestaţiilor şi în cazul unui act juridic desfiinţat cu caracter retroactiv, deci şi în situaţia în care plata a devenit nedatorată.

Cealaltă opinie, îmbrăţişată în proporţie egală de doctrină şi jurisprudenţă, este aceea că pentru recuperarea sumei plătite în baza unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac se utilizează instituţia întoarcerii executării, în forma reglementată de art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, angajatorul urmând să se adreseze instanţei competente material şi teritorial, respectiv judecătoria, ca instanţă de executare.

Principalele argumente utilizate au fost următoarele: – conformarea de bunăvoie la conduita impusă printr-o hotărâre judecătorească executorie este tot o formă de executare, iar dispoziţiile capitolului VIII din Codul de procedură civilă sunt intitulate „Întoarcerea executării”, şi nu a executării silite, astfel că sunt aplicabile şi în această situaţie, în condiţiile în care art. 723 din Codul de proce