Decizia nr. 14 din 22 iunie 2020

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 957/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Biroului de recursuri civile în interesul legii – Serviciul judiciar civil din cadrul Secţiei judiciare, Luminiţa Nicolescu.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi ce formează obiectul Dosarului nr. 957/1/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opiniile procurorului general şi ale specialiştilor consultaţi, precum şi un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Luminiţa Nicolescu susţine că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în spiritul şi litera legii. În acest sens arată că apelul incident are caracter accesoriu faţă de apelul principal, conform art. 472 din Codul de procedură civilă. Totodată, susţine că prin Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a subliniat caracterul accesoriu al apelului incident faţă de apelul principal. Pentru aceste argumente, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 472, art. 473 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal?”

Art. 472 din Codul de procedură civilă „Apelul incident”

Autorul sesizării a arătat că practica judiciară neunitară cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost constatată prin considerentul de la paragraful 60 din Decizia nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?”.

Titularul sesizării a subliniat că problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii este mai amplă decât cea indicată în decizia anterior menţionată pentru că se referă nu numai la recursul incident, ci şi la apelul incident, precum şi la recursul şi apelul provocat. Extinderea este determinată de specificul comun tuturor acestor căi de atac, respectiv caracterul accesoriu, în raport cu apelul sau recursul principal.

Altfel spus, având în vedere că soluţia legislativă a accesorialităţii este stabilită formal numai pentru apelul incident, conform art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în vreme ce pentru apelul provocat, recursul incident şi recursul provocat, legiuitorul operează cu o normă de trimitere, respectiv art. 473 teza finală trimite la art. 472 alin. (2), iar art. 491 trimite la art. 472-473 din Codul de procedură civilă, înseamnă că soluţia dată pentru oricare dintre căile de atac se extinde, automat, la toate celelalte.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti transmise au rezultat două opinii jurisprudenţiale cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

Într-o primă opinie, s-a considerat că dispoziţiile art. 491 alin. (1), art. 472 alin. (2) şi art. 473 din Codul de procedură civilă nu condiţionează formularea apelului/recursului incident sau provocat de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii atacate ce au fost criticate prin apelul/recursul principal, apreciindu-se că motivele apelului/recursului incident sau provocat pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul ce declară apel/recurs incident sau provocat.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

În sensul primei opinii, au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive: Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă; Tribunalul Sălaj – Secţia civilă; Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Secţia a VI-a civilă, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Secţia contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Gorj – Secţia I civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă; Tribunalul Specializat Mureş; Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă; Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă; Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă; Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă şi Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că apelul/recursul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin apelul/recursul principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

În sensul celei de-a doua opinii, au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive: Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale; Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă; Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă; Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; Tribunalul Buzău – Secţia I civilă; Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul pentru minori şi familie Braşov şi Tribunalul Bacău – Secţia I civilă.

Prin Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 26 din această decizie s-a reţinut că apelul incident nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză (…).

În cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?”. În paragraful 60 din această decizie s-a reţinut că: Hotărârile judecătoreşti identificate în cuprinsul cap. VII „Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie” din prezenta decizie relevă existenţa unei practici judiciare consistente, dar neunitare, inclusiv la nivelul instanţei supreme, ceea ce demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită şi-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuţie şi eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă – mecanismul la care s-ar fi putut apela, în această situaţie, fiind recursul în interesul legii.

La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti în sensul ambelor opinii.

În sensul primei opinii, au fost identificate decizii pronunţate de Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a considerat că obiectul recursului incident nu este limitat la partea din hotărâre ce formează obiectul recursului principal, relevante în acest sens fiind:

În acelaşi sens au fost identificate decizii ale Completului de 5 judecători, în materie civilă, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost soluţionate pe fond recursurile incidente: Decizia nr. 98 din 27 martie 2017, Decizia nr. 311 din 4 decembrie 2017 şi Decizia nr. 312 din 4 decembrie 2017.

În sensul celei de-a doua opinii, au fost identificate decizii pronunţate de Secţia I civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal, relevante în acest sens fiind:

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi nu a prezentat un punct de vedere propriu asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, ci doar a expus opiniile jurisprudenţiale divergente.

Procurorul general a apreciat că cea de-a doua opinie jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii pentru următoarele argumente:

Prin urmare, apelul/recursul incident sau provocat nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul/recursul principal, putând fi exercitat numai de intimatul care justifică un interes în promovarea căii de atac, dar în raport cu apelul/recursul principal.

Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept a prezentat două opinii în sensul celor două orientări jurisprudenţiale.

Într-o opinie, s-a apreciat că apelul/recursul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin apelul/recursul principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

Totodată, a fost exprimată şi opinia conform căreia obiectul apelului/recursului incident sau provocat poate privi considerentele sau soluţiile cuprinse în hotărârea instanţei şi în încheierile premergătoare, indiferent dacă au fost atacate prin apelul/recursul principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus, în esenţă, următoarele argumente:

Universitatea Babeş-Bolyai – Facultatea de Drept a apreciat că prima opinie jurisprudenţială este cea corectă.

În ceea ce priveşte apelul incident, acesta lărgeşte cadrul procesual al judecăţii în apel relativ la obiect, putând fi exercitat şi împotriva unor dispoziţii din hotărârea apelată care nu constituie obiect al apelului principal. Din conţinutul art. 472 din Codul de procedură civilă nu rezultă că legiuitorul ar fi dorit să limiteze apelul incident la părţile din hotărâre criticate prin apelul principal, singura condiţie fiind aceea ca partea care declară apel incident (care poate fi doar intimatul din apelul principal) să solicite schimbarea hotărârii primei instanţe.

Accesorialitatea apelului incident, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se referă la posibilitatea soluţionării pe fond a acestuia, şi nu la obiect. În cazul în care apelul principal nu este soluţionat pe fond, cel incident rămâne fără efect. Raţiunea acestei reglementări rezidă în faptul că, prin retragerea apelului principal sau respingerea acestuia pentru motive care nu implică cercetarea fondului, soluţia primei instanţe, de care cel care a exercitat apel incident era mulţumit de fapt, este menţinută, nemaiexistând riscul să i se înrăutăţească situaţia în apelul principal al adversarului său. Chiar dacă ar dori reformarea hotărârii, nu o mai poate obţine pentru că nu a declarat apel principal.

Acesta este şi motivul pentru care nu se poate vorbi despre o discriminare a părţilor, în sensul favorizării părţii care a stat în pasivitate, nedeclarând apel principal, argument reţinut în favoarea celei de-a doua opinii, care restrânge obiectul apelului incident, condiţionându-l de motivele apelului principal.

Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferenţiat unor părţi aflate în situaţii juridice egale. Partea care a declarat apel incident nu se află într-o situaţie juridică identică cu cea care a declarat apel principal, pentru că ea a acceptat hotărârea aşa cum a fost pronunţată de prima instanţă (precum şi încheierile premergătoare), apelul incident trebuie declarat în termen de 15 zile de la comunicarea celui principal, în timp ce cel care declară apel principal o poate face în termen de 30 de zile de la comunicarea sentinţei, iar apelul incident rămâne fără efect, dacă apelul principal nu este soluţionat pe fond.

Cu privire la apelul provocat, acesta nu poate fi privit decât în legătură cu partea din hotărâre contestată prin apelul principal, pentru că, altminteri, nu există vreun interes în declararea lui sau este nevoie să fie formulat un apel principal. Această concluzie este valabilă şi cu privire la recursul provocat.

S-a apreciat că apelul incident, indiferent dacă vizează dispozitivul hotărârii primei instanţe sau doar considerentele acesteia, nu este condiţionat de partea de hotărâre la care se referă apelul principal, el putând fi exercitat şi împotriva unor dispoziţii din hotărârea apelată ce nu constituie obiect al apelului principal.

Referitor la recursul incident şi la cel provocat s-a apreciat că rămân valabile concluziile privind apelul incident şi cel provocat. În cazul în care apelul incident este respins ca lipsit de efect, pentru a supune soluţionarea acestuia instanţei de recurs, este nevoie de formularea unui recurs incident. Argumentul este valabil şi în cazul apelului provocat, respins ca lipsit de efect. Neformularea unui apel incident sau provocat face inadmisibilă formularea unui recurs incident sau provocat, dacă este încălcată regula non omisso medio.

Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Drept a apreciat că obiectul apelului/recursului incident sau provocat poate privi o parte din hotărâre care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

Apelul incident, astfel cum rezultă şi din denumirea sa, are natură incidentală, la fel ca şi apelul provocat.

Afirmarea caracterului „accesoriu” se reduce numai la împrejurarea că judecarea pe fond a acestuia este condiţionată de preexistenţa legală (sub aspectul termenului şi al formei) şi menţinerea apelului principal, dar această aşa-zisă accesorialitate nu îi afectează limitele obiectului.

Faptul că intimatul beneficiază de posibilitatea repunerii în discuţie a tuturor aspectelor dezlegate în mod defavorabil de prima instanţă nu trebuie privit cu reţinere prin raportare la pasivitatea iniţială a acestuia şi nici prin raportare la pretinsa autoritate de lucru judecat a soluţiilor neatacate prin apelul principal.

Legiuitorul priveşte pozitiv pasivitatea intimatului, punând aceasta pe seama unei atitudini concesive şi încrezătoare în judecată şi îi pune la dispoziţie un mijloc care să îl dezintereseze să exercite aşa-numitul „apel preventiv”. Acest mecanism de veritabilă protejare a intereselor părţii care se arată dispusă să accepte soluţia, chiar şi parţial defavorabilă, vine în sprijinul sistemului judiciar, deoarece reprezintă un mijloc de reducere a procesivităţii prin formularea căii de atac cu caracter preventiv.

Eventualele elemente de aparentă inechitate care, în mod conjunctural, ar putea să decurgă din disproporţia între importanţa obiectului apelului principal (de mai mică însemnătate) şi cea a apelului incident (de o mai mare însemnătate) nu trebuie să conducă la rezerve în aplicarea instituţiei conform scopului pentru care a fost reglementată. Acestea, chiar dacă s-ar dovedi reale, reprezintă chestiuni la care chiar apelantul principal trebuie să mediteze atunci când ia decizia atacării hotărârii. În plus, nu trebuie ignorat că, tocmai pentru că pot exista astfel de situaţii, legiuitorul a fost prudent şi a lăsat apelantului principal posibilitatea să se replieze şi să renunţe la propriul apel atunci când apreciază că riscul angajării dezbaterii în fond este greu de acceptat.

Despre autoritatea de lucru judecat a părţii din hotărâre neatacate prin apelul principal nu poate fi vorba, deoarece este clar că legiuitorul şterge efectele expirării termenului de apel, această operaţiune având efecte similare unei veritabile repuneri în termen, desigur, sub condiţia formulării legale şi menţinerii apelului principal. Intimatul exercită un apel „peste termen”, dar cu deplinătatea drepturilor privind obiectul.

Teza potrivit căreia apelul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărârea care a fost deja atacată prin apelul principal conduce la lipsirea de substanţă a celor două forme de apel.

Astfel, în cazul apelului incident, de principiu, partea din hotărâre care a fost atacată prin apelul principal este favorabilă intimatului, acesta neavând niciun interes să o atace. S-ar reduce sfera apelului incident numai la acele cazuri în care un anumit capăt de cerere a fost admis în parte sau când la prima instanţă s-a respins o excepţie, iar ulterior a fost respinsă şi acţiunea în fond. Or, aceste exemple marginale nu pot justifica raţiunile reglementării. Logica reglementării, bazată pe estomparea tendinţei de contestabilitate a ceea ce s-a decis la prima instanţă, presupune ca, în procesul decizional al părţii tentate să formuleze apelul principal, să existe factorul eventualităţii ca prin acest demers să îşi vulnerabilizeze total soluţia dobândită prin respectiva hotărâre.

În cazul apelului provocat, acceptarea acestei teze ar conduce la lipsirea de aplicabilitate, cel puţin în cazul unei ipoteze reglementate de legiuitor, respectiv cea în care apelul provocat se îndreaptă împotriva unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal. Dacă intimatul din apelul provocat nu figurează în apelul principal, atunci este evident că apelul provocat poate avea ca obiect o parte din hotărâre prin care se soluţionează o altă cerere decât cea care face obiectul apelului principal. Nici în privinţa celeilalte ipoteze a apelului provocat, atunci când se îndreaptă împotriva altui intimat, nu există o condiţie ca obiectul să vizeze partea din hotărâre atacată prin apelul principal, fiind aplicabile raţiunile expuse în cazul apelului incident referitoare la caracterul indezirabil al unui „apel preventiv”. Şi în această ipoteză, singura condiţie ce ţine de obiect este aceea ca posibila soluţie din apelul principal să fie de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.

Prin urmare, s-a apreciat că dispoziţiile legale nu condiţionează formularea apelului/recursului incident sau provocat de invocarea unor motive de apel sau recurs principal. Motivele apelului/recursului incident sau provocat pot tinde la schimbarea, anularea sau casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident sau provocat.

Judecătorii-raportori au apreciat că, existând doar o singură hotărâre anexată sesizării, privind apelul provocat, extinderea chestiunii de drept şi asupra apelului/recursului provocat este inadmisibilă şi nu va primi o dezlegare pe fondul său şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, entitate care are calitate procesuală, în virtutea normelor legale enunţate supra.

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive care se anexează cererii.

Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiţii legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: – sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; – această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; – dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; – hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală şi consistentă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept” trebuie raportată însă şi la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.”

Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziţii legale şi, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înţelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii.

Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită şi care au generat o practică judecătorească neunitară.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează: interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472, art. 473 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal?

În acest punct, trebuie menţionat că, spre deosebire de sesizarea anterioară, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile având ca obiect chestiunea de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, prezenta sesizare operează cu o extindere a problematicii spre apelul şi recursul incident, respectiv spre apelul şi recursul provocat.

Tot astfel, se poate reţine că, şi în prezenta sesizare, se menţine modul anterior de formulare a întrebării, fără ca instanţa de trimitere să clarifice la ce se referă sintagma „o parte din hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel”, persistând neclaritatea dacă aceasta se referă la soluţiile cuprinse în dispozitivul hotărârii sau considerentele hotărârii atacate, deşi această neclaritate i-a fost reproşată autorului sesizării în considerentele Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 1.391/1/2019 (paragraful 53).

În consecinţă, se poate reţine că se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a dispoziţiilor legale relevate supra, în sensul de a decide dacă, din cuprinsul acestor prevederi legale, rezultă sau nu posibilitatea atacării dispoziţiilor/considerentelor unei hotărâri, care nu au fost atacate cu apel/recurs principal, prin apel sau recurs incident, respectiv apel/recurs provocat.

Concluzionând, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o unor norme legale, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesul legii, acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.

Din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se poate reţine însă că acestea vizează în cvasiunanimitate apelul sau recursul incident, doar o singură hotărâre referindu-se la recursul provocat, respectiv Decizia nr. 867/R din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă.

Din unghiul formal al dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă constată că, prin sesizarea formulată în prezenta cauză, nu s-a dovedit că problematica apelului/recursului provocat a fost soluţionată diferit de instanţele interne, prin hotărâri judecătoreşti anexate cererii. De aceea, extinderea chestiunii de drept şi asupra apelului/recursului provocat este inadmisibilă şi nu va primi o dezlegare pe fondul său.

În consecinţă, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, doar cu privire la apelul/recursul incident, iar nu şi cu privire la apelul/recursul provocat, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă, în limitele enunţate.

Această necesitate a fost subliniată în mod expres în paragraful 60 din considerentele Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 1.391/1/2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, considerându-se că existenţa unei practici judiciare consistente, dar neunitare, demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită şi-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuţie şi eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanismul la care s-ar fi putut apela în această situaţie fiind recursul în interesul legii.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară.

Cum actul de sesizare este însoţit de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, în limitele menţionate, fiind ataşată şi jurisprudenţa relevantă în această materie, dezvoltată la nivelul instanţei supreme, această condiţie este, de asemenea, îndeplinită în cauză.

Existând deja o hotărâre de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în domeniul relevat şi luând în considerare rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, precum şi statuarea instanţei de contencios european a drepturilor omului, potrivit căreia instanţa supremă nu trebuie să devină ea însăşi sursă de jurisprudenţă neunitară (a se vedea, în acest sens, Cauza Beian împotriva României nr. 1, Hotărârea din 6 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008), se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.

Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiţii formale, cu privire la problematica apelului/recursului incident.

Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul în interesul legii este admisibil.

Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, vizează obiectul căilor de atac reprezentate de apelul/recursul incident, în sensul de a se stabili dacă acesta este limitat la aceeaşi parte din hotărârea primei instanţe/instanţei de apel împotriva căreia a fost declarat apel/recurs principal sau dacă, prin intermediul acestor căi de atac, se pot ataca şi alte soluţii din cuprinsul dispozitivului hotărârii apelate/recurate, respectiv alte soluţii adoptate prin încheieri premergătoare, susceptibile de a fi atacate odată cu fondul, precum şi considerentele hotărârii, care nu fac obiectul apelului/recursului principal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că prima orientare jurisprudenţială este cea corectă.

Analiza problematicii supuse dezlegării se va structura pe următoarele paliere:

Sediul materiei instituţiei apelului este reprezentat de prevederile art. 466-482 din Codul de procedură civilă care conţin reglementarea chestiunilor specifice judecăţii în apel.

Cu privire la aspectele pe care normele speciale în materia apelului nu le reglementează, conform art. 482 din Codul de procedură civilă, urmează a se aplica dispoziţiile generale privind judecata în primă instanţă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii juridice a căii de atac a apelului. De asemenea, există şi o serie de norme speciale în materia apelului, fie chiar în Codul de procedură civilă, fie în alte acte normative.

După cum rezultă din dispoziţiile legale care îl reglementează, apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate. Apelul reprezintă o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conţinutul acesteia, iar dreptul de apel constituie o componentă a dreptului la acţiune, cu toate consecinţele care decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exerciţiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condiţiile generale de exerciţiu ale dreptului la acţiune, respectiv interesul, calitatea procesuală şi capacitatea procesuală.

În funcţie de momentul în care apelul este declarat şi de persoanele de la care emană, se disting trei forme de apel: apelul principal, apelul incident şi apelul provocat. Chestiunile specifice apelului incident se regăsesc în cuprinsul art. 472 şi art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Astfel, apelul incident este reglementat prin dispoziţiile art. 472 din Codul de procedură civilă. Reglementarea nu are caracter de noutate, această formă de apel regăsindu-se şi în Codul de procedură civilă de la 1865, în cadrul prevederilor art. 293, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, sub denumirea de „aderare la apel”.

Noul Cod de procedură civilă a adus însă unele îmbunătăţiri reglementării, conturând mai exact caracterul accesoriu al apelului incident, din perspectivă temporală, în sensul că acesta nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel, iar