ÎCCJ, Decizia nr. 14/2020

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 957/1/2020 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Biroului de recursuri civile în interesul legii - Serviciul judiciar civil din cadrul Secției judiciare, Luminița Nicolescu.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați ce formează obiectul Dosarului nr. 957/1/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opiniile procurorului general și ale specialiștilor consultați, precum și un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Luminița Nicolescu susține că cea de-a doua orientare jurisprudențială este în spiritul și litera legii. În acest sens arată că apelul incident are caracter accesoriu față de apelul principal, conform art. 472 din Codul de procedură civilă. Totodată, susține că prin Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, Curtea Constituțională a subliniat caracterul accesoriu al apelului incident față de apelul principal. Pentru aceste argumente, solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: "În interpretarea și aplicarea unitară a art. 472, art. 473 și art. 491 din Codul de procedură civilă, obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanțe sau a instanței de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal?"

Art. 472 din Codul de procedură civilă "Apelul incident"

Autorul sesizării a arătat că practica judiciară neunitară cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost constatată prin considerentul de la paragraful 60 din Decizia nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dispozițiile art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?".

Titularul sesizării a subliniat că problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii este mai amplă decât cea indicată în decizia anterior menționată pentru că se referă nu numai la recursul incident, ci și la apelul incident, precum și la recursul și apelul provocat. Extinderea este determinată de specificul comun tuturor acestor căi de atac, respectiv caracterul accesoriu, în raport cu apelul sau recursul principal.

Altfel spus, având în vedere că soluția legislativă a accesorialității este stabilită formal numai pentru apelul incident, conform art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în vreme ce pentru apelul provocat, recursul incident și recursul provocat, legiuitorul operează cu o normă de trimitere, respectiv art. 473 teza finală trimite la art. 472 alin. (2), iar art. 491 trimite la art. 472-473 din Codul de procedură civilă, înseamnă că soluția dată pentru oricare dintre căile de atac se extinde, automat, la toate celelalte.

Din examinarea hotărârilor judecătorești transmise au rezultat două opinii jurisprudențiale cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

Într-o primă opinie, s-a considerat că dispozițiile art. 491 alin. (1), art. 472 alin. (2) și art. 473 din Codul de procedură civilă nu condiționează formularea apelului/recursului incident sau provocat de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispozițiile hotărârii atacate ce au fost criticate prin apelul/recursul principal, apreciindu-se că motivele apelului/recursului incident sau provocat pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul ce declară apel/recurs incident sau provocat.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

În sensul primei opinii, au pronunțat hotărâri judecătorești definitive: Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă; Tribunalul Sălaj - Secția civilă; Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Secția a VI-a civilă, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, Secția contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Gorj - Secția I civilă, Tribunalul Iași - Secția I civilă, Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă; Tribunalul Specializat Mureș; Curtea de Apel Brașov - Secția civilă; Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă; Tribunalul Maramureș - Secția I civilă; Tribunalul Constanța - Secția I civilă și Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că apelul/recursul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin apelul/recursul principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

În sensul celei de-a doua opinii, au pronunțat hotărâri judecătorești definitive: Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale; Tribunalul Vrancea - Secția I civilă; Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă; Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; Tribunalul Buzău - Secția I civilă; Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul pentru minori și familie Brașov și Tribunalul Bacău - Secția I civilă.

Prin Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În paragraful 26 din această decizie s-a reținut că apelul incident nu reprezintă o instituție procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelație cu apelul principal formulat în cauză (...).

În cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dispozițiile art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?". În paragraful 60 din această decizie s-a reținut că: Hotărârile judecătorești identificate în cuprinsul cap. VII "Jurisprudența instanțelor naționale în materie" din prezenta decizie relevă existența unei practici judiciare consistente, dar neunitare, inclusiv la nivelul instanței supreme, ceea ce demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită și-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuție și eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă - mecanismul la care s-ar fi putut apela, în această situație, fiind recursul în interesul legii.

La nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost pronunțate hotărâri judecătorești în sensul ambelor opinii.

În sensul primei opinii, au fost identificate decizii pronunțate de Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a considerat că obiectul recursului incident nu este limitat la partea din hotărâre ce formează obiectul recursului principal, relevante în acest sens fiind:

În același sens au fost identificate decizii ale Completului de 5 judecători, în materie civilă, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost soluționate pe fond recursurile incidente: Decizia nr. 98 din 27 martie 2017, Decizia nr. 311 din 4 decembrie 2017 și Decizia nr. 312 din 4 decembrie 2017.

În sensul celei de-a doua opinii, au fost identificate decizii pronunțate de Secția I civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal, relevante în acest sens fiind:

Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați nu a prezentat un punct de vedere propriu asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, ci doar a expus opiniile jurisprudențiale divergente.

Procurorul general a apreciat că cea de-a doua opinie jurisprudențială este în litera și spiritul legii pentru următoarele argumente:

Prin urmare, apelul/recursul incident sau provocat nu reprezintă o instituție procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelație cu apelul/recursul principal, putând fi exercitat numai de intimatul care justifică un interes în promovarea căii de atac, dar în raport cu apelul/recursul principal.

Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept a prezentat două opinii în sensul celor două orientări jurisprudențiale.

Într-o opinie, s-a apreciat că apelul/recursul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin apelul/recursul principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

Totodată, a fost exprimată și opinia conform căreia obiectul apelului/recursului incident sau provocat poate privi considerentele sau soluțiile cuprinse în hotărârea instanței și în încheierile premergătoare, indiferent dacă au fost atacate prin apelul/recursul principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus, în esență, următoarele argumente:

Universitatea Babeș-Bolyai - Facultatea de Drept a apreciat că prima opinie jurisprudențială este cea corectă.

În ceea ce privește apelul incident, acesta lărgește cadrul procesual al judecății în apel relativ la obiect, putând fi exercitat și împotriva unor dispoziții din hotărârea apelată care nu constituie obiect al apelului principal. Din conținutul art. 472 din Codul de procedură civilă nu rezultă că legiuitorul ar fi dorit să limiteze apelul incident la părțile din hotărâre criticate prin apelul principal, singura condiție fiind aceea ca partea care declară apel incident (care poate fi doar intimatul din apelul principal) să solicite schimbarea hotărârii primei instanțe.

Accesorialitatea apelului incident, așa cum rezultă din dispozițiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se referă la posibilitatea soluționării pe fond a acestuia, și nu la obiect. În cazul în care apelul principal nu este soluționat pe fond, cel incident rămâne fără efect. Rațiunea acestei reglementări rezidă în faptul că, prin retragerea apelului principal sau respingerea acestuia pentru motive care nu implică cercetarea fondului, soluția primei instanțe, de care cel care a exercitat apel incident era mulțumit de fapt, este menținută, nemaiexistând riscul să i se înrăutățească situația în apelul principal al adversarului său. Chiar dacă ar dori reformarea hotărârii, nu o mai poate obține pentru că nu a declarat apel principal.

Acesta este și motivul pentru care nu se poate vorbi despre o discriminare a părților, în sensul favorizării părții care a stat în pasivitate, nedeclarând apel principal, argument reținut în favoarea celei de-a doua opinii, care restrânge obiectul apelului incident, condiționându-l de motivele apelului principal.

Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferențiat unor părți aflate în situații juridice egale. Partea care a declarat apel incident nu se află într-o situație juridică identică cu cea care a declarat apel principal, pentru că ea a acceptat hotărârea așa cum a fost pronunțată de prima instanță (precum și încheierile premergătoare), apelul incident trebuie declarat în termen de 15 zile de la comunicarea celui principal, în timp ce cel care declară apel principal o poate face în termen de 30 de zile de la comunicarea sentinței, iar apelul incident rămâne fără efect, dacă apelul principal nu este soluționat pe fond.

Cu privire la apelul provocat, acesta nu poate fi privit decât în legătură cu partea din hotărâre contestată prin apelul principal, pentru că, altminteri, nu există vreun interes în declararea lui sau este nevoie să fie formulat un apel principal. Această concluzie este valabilă și cu privire la recursul provocat.

S-a apreciat că apelul incident, indiferent dacă vizează dispozitivul hotărârii primei instanțe sau doar considerentele acesteia, nu este condiționat de partea de hotărâre la care se referă apelul principal, el putând fi exercitat și împotriva unor dispoziții din hotărârea apelată ce nu constituie obiect al apelului principal.

Referitor la recursul incident și la cel provocat s-a apreciat că rămân valabile concluziile privind apelul incident și cel provocat. În cazul în care apelul incident este respins ca lipsit de efect, pentru a supune soluționarea acestuia instanței de recurs, este nevoie de formularea unui recurs incident. Argumentul este valabil și în cazul apelului provocat, respins ca lipsit de efect. Neformularea unui apel incident sau provocat face inadmisibilă formularea unui recurs incident sau provocat, dacă este încălcată regula non omisso medio.

Universitatea din București - Facultatea de Drept a apreciat că obiectul apelului/recursului incident sau provocat poate privi o parte din hotărâre care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal.

În fundamentarea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

Apelul incident, astfel cum rezultă și din denumirea sa, are natură incidentală, la fel ca și apelul provocat.

Afirmarea caracterului "accesoriu" se reduce numai la împrejurarea că judecarea pe fond a acestuia este condiționată de preexistența legală (sub aspectul termenului și al formei) și menținerea apelului principal, dar această așa-zisă accesorialitate nu îi afectează limitele obiectului.

Faptul că intimatul beneficiază de posibilitatea repunerii în discuție a tuturor aspectelor dezlegate în mod defavorabil de prima instanță nu trebuie privit cu reținere prin raportare la pasivitatea inițială a acestuia și nici prin raportare la pretinsa autoritate de lucru judecat a soluțiilor neatacate prin apelul principal.

Legiuitorul privește pozitiv pasivitatea intimatului, punând aceasta pe seama unei atitudini concesive și încrezătoare în judecată și îi pune la dispoziție un mijloc care să îl dezintereseze să exercite așa-numitul "apel preventiv". Acest mecanism de veritabilă protejare a intereselor părții care se arată dispusă să accepte soluția, chiar și parțial defavorabilă, vine în sprijinul sistemului judiciar, deoarece reprezintă un mijloc de reducere a procesivității prin formularea căii de atac cu caracter preventiv.

Eventualele elemente de aparentă inechitate care, în mod conjunctural, ar putea să decurgă din disproporția între importanța obiectului apelului principal (de mai mică însemnătate) și cea a apelului incident (de o mai mare însemnătate) nu trebuie să conducă la rezerve în aplicarea instituției conform scopului pentru care a fost reglementată. Acestea, chiar dacă s-ar dovedi reale, reprezintă chestiuni la care chiar apelantul principal trebuie să mediteze atunci când ia decizia atacării hotărârii. În plus, nu trebuie ignorat că, tocmai pentru că pot exista astfel de situații, legiuitorul a fost prudent și a lăsat apelantului principal posibilitatea să se replieze și să renunțe la propriul apel atunci când apreciază că riscul angajării dezbaterii în fond este greu de acceptat.

Despre autoritatea de lucru judecat a părții din hotărâre neatacate prin apelul principal nu poate fi vorba, deoarece este clar că legiuitorul șterge efectele expirării termenului de apel, această operațiune având efecte similare unei veritabile repuneri în termen, desigur, sub condiția formulării legale și menținerii apelului principal. Intimatul exercită un apel "peste termen", dar cu deplinătatea drepturilor privind obiectul.

Teza potrivit căreia apelul incident sau provocat nu poate privi decât acea parte din hotărârea care a fost deja atacată prin apelul principal conduce la lipsirea de substanță a celor două forme de apel.

Astfel, în cazul apelului incident, de principiu, partea din hotărâre care a fost atacată prin apelul principal este favorabilă intimatului, acesta neavând niciun interes să o atace. S-ar reduce sfera apelului incident numai la acele cazuri în care un anumit capăt de cerere a fost admis în parte sau când la prima instanță s-a respins o excepție, iar ulterior a fost respinsă și acțiunea în fond. Or, aceste exemple marginale nu pot justifica rațiunile reglementării. Logica reglementării, bazată pe estomparea tendinței de contestabilitate a ceea ce s-a decis la prima instanță, presupune ca, în procesul decizional al părții tentate să formuleze apelul principal, să existe factorul eventualității ca prin acest demers să își vulnerabilizeze total soluția dobândită prin respectiva hotărâre.

În cazul apelului provocat, acceptarea acestei teze ar conduce la lipsirea de aplicabilitate, cel puțin în cazul unei ipoteze reglementate de legiuitor, respectiv cea în care apelul provocat se îndreaptă împotriva unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal. Dacă intimatul din apelul provocat nu figurează în apelul principal, atunci este evident că apelul provocat poate avea ca obiect o parte din hotărâre prin care se soluționează o altă cerere decât cea care face obiectul apelului principal. Nici în privința celeilalte ipoteze a apelului provocat, atunci când se îndreaptă împotriva altui intimat, nu există o condiție ca obiectul să vizeze partea din hotărâre atacată prin apelul principal, fiind aplicabile rațiunile expuse în cazul apelului incident referitoare la caracterul indezirabil al unui "apel preventiv". Și în această ipoteză, singura condiție ce ține de obiect este aceea ca posibila soluție din apelul principal să fie de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces.

Prin urmare, s-a apreciat că dispozițiile legale nu condiționează formularea apelului/recursului incident sau provocat de invocarea unor motive de apel sau recurs principal. Motivele apelului/recursului incident sau provocat pot tinde la schimbarea, anularea sau casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident sau provocat.

Judecătorii-raportori au apreciat că, existând doar o singură hotărâre anexată sesizării, privind apelul provocat, extinderea chestiunii de drept și asupra apelului/recursului provocat este inadmisibilă și nu va primi o dezlegare pe fondul său și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din Codul de procedură civilă, apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia.

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

În cauză, declanșarea mecanismului de unificare a jurisprudenței, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, entitate care are calitate procesuală, în virtutea normelor legale enunțate supra.

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive care se anexează cererii.

Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiții legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, și anume: - sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; - această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; - dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; - hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală și consistentă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma "problemă de drept" trebuie raportată însă și la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă."

Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziții legale și, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înțelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat și determinat prin procedura recursului în interesul legii.

Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită și care au generat o practică judecătorească neunitară.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluționată diferit de instanțe vizează: interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472, art. 473 și art. 491 din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanțe sau a instanței de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal?

În acest punct, trebuie menționat că, spre deosebire de sesizarea anterioară, prin care se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile având ca obiect chestiunea de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, prezenta sesizare operează cu o extindere a problematicii spre apelul și recursul incident, respectiv spre apelul și recursul provocat.

Tot astfel, se poate reține că, și în prezenta sesizare, se menține modul anterior de formulare a întrebării, fără ca instanța de trimitere să clarifice la ce se referă sintagma "o parte din hotărârea primei instanțe sau a instanței de apel", persistând neclaritatea dacă aceasta se referă la soluțiile cuprinse în dispozitivul hotărârii sau considerentele hotărârii atacate, deși această neclaritate i-a fost reproșată autorului sesizării în considerentele Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 1.391/1/2019 (paragraful 53).

În consecință, se poate reține că se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a dispozițiilor legale relevate supra, în sensul de a decide dacă, din cuprinsul acestor prevederi legale, rezultă sau nu posibilitatea atacării dispozițiilor/considerentelor unei hotărâri, care nu au fost atacate cu apel/recurs principal, prin apel sau recurs incident, respectiv apel/recurs provocat.

Concluzionând, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o unor norme legale, astfel încât prima condiție de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanțelor judecătorești răspunde scopului recursului în interesul legii, acela de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești și, pe cale de consecință, o jurisprudență predictibilă.

Din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se poate reține însă că acestea vizează în cvasiunanimitate apelul sau recursul incident, doar o singură hotărâre referindu-se la recursul provocat, respectiv Decizia nr. 867/R din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă.

Din unghiul formal al dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, instanța supremă constată că, prin sesizarea formulată în prezenta cauză, nu s-a dovedit că problematica apelului/recursului provocat a fost soluționată diferit de instanțele interne, prin hotărâri judecătorești anexate cererii. De aceea, extinderea chestiunii de drept și asupra apelului/recursului provocat este inadmisibilă și nu va primi o dezlegare pe fondul său.

În consecință, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudențiale diferite, întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, doar cu privire la apelul/recursul incident, iar nu și cu privire la apelul/recursul provocat, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudență, în limitele enunțate.

Această necesitate a fost subliniată în mod expres în paragraful 60 din considerentele Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 1.391/1/2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, considerându-se că existența unei practici judiciare consistente, dar neunitare, demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită și-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuție și eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanismul la care s-ar fi putut apela în această situație fiind recursul în interesul legii.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluționării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menționat să impună cerința unui anumit număr de hotărâri sau condiția ca soluțiile diferite să fi fost pronunțate la nivelul instanțelor din întreaga țară.

Cum actul de sesizare este însoțit de hotărâri judecătorești relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, în limitele menționate, fiind atașată și jurisprudența relevantă în această materie, dezvoltată la nivelul instanței supreme, această condiție este, de asemenea, îndeplinită în cauză.

Existând deja o hotărâre de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în domeniul relevat și luând în considerare rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, precum și statuarea instanței de contencios european a drepturilor omului, potrivit căreia instanța supremă nu trebuie să devină ea însăși sursă de jurisprudență neunitară (a se vedea, în acest sens, Cauza Beian împotriva României nr. 1, Hotărârea din 6 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008), se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

Anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiții formale, cu privire la problematica apelului/recursului incident.

Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condițiile regularității învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, și fiind îndeplinite și condițiile de ordin formal, prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul în interesul legii este admisibil.

Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, așa cum se degajă din orientările jurisprudențiale relevate, vizează obiectul căilor de atac reprezentate de apelul/recursul incident, în sensul de a se stabili dacă acesta este limitat la aceeași parte din hotărârea primei instanțe/instanței de apel împotriva căreia a fost declarat apel/recurs principal sau dacă, prin intermediul acestor căi de atac, se pot ataca și alte soluții din cuprinsul dispozitivului hotărârii apelate/recurate, respectiv alte soluții adoptate prin încheieri premergătoare, susceptibile de a fi atacate odată cu fondul, precum și considerentele hotărârii, care nu fac obiectul apelului/recursului principal.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține că prima orientare jurisprudențială este cea corectă.

Analiza problematicii supuse dezlegării se va structura pe următoarele paliere:

Sediul materiei instituției apelului este reprezentat de prevederile art. 466-482 din Codul de procedură civilă care conțin reglementarea chestiunilor specifice judecății în apel.

Cu privire la aspectele pe care normele speciale în materia apelului nu le reglementează, conform art. 482 din Codul de procedură civilă, urmează a se aplica dispozițiile generale privind judecata în primă instanță, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii juridice a căii de atac a apelului. De asemenea, există și o serie de norme speciale în materia apelului, fie chiar în Codul de procedură civilă, fie în alte acte normative.

După cum rezultă din dispozițiile legale care îl reglementează, apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare, prin care partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe sau procurorul solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate. Apelul reprezintă o formă de manifestare a acțiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conținutul acesteia, iar dreptul de apel constituie o componentă a dreptului la acțiune, cu toate consecințele care decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exercițiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condițiile generale de exercițiu ale dreptului la acțiune, respectiv interesul, calitatea procesuală și capacitatea procesuală.

În funcție de momentul în care apelul este declarat și de persoanele de la care emană, se disting trei forme de apel: apelul principal, apelul incident și apelul provocat. Chestiunile specifice apelului incident se regăsesc în cuprinsul art. 472 și art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Astfel, apelul incident este reglementat prin dispozițiile art. 472 din Codul de procedură civilă. Reglementarea nu are caracter de noutate, această formă de apel regăsindu-se și în Codul de procedură civilă de la 1865, în cadrul prevederilor art. 293, introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, sub denumirea de "aderare la apel".

Noul Cod de procedură civilă a adus însă unele îmbunătățiri reglementării, conturând mai exact caracterul accesoriu al apelului incident, din perspectivă temporală, în sensul că acesta nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel, iar efectele produse de exercitarea sa depind de soluționarea p