ÎCCJ, Decizia nr. 9/2020

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești". II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, atașându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudență relevantă. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unui recurs în interesul legii

Codul de procedură civilă Art. 254. - (1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege. (2) Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății; 5. există acordul expres al tuturor părților. (3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiași aspect pentru care s-a încuviințat proba invocată. [...] Art. 255. - (1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. (2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. (3) Uzanțele, regulile deontologice și practicile statornicite între părți trebuie probate, în condițiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele și reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanței. (4) La cererea instanței, autoritățile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate. [...] Art. 258. - (1) Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. (2) Încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora. (3) Instanța va putea limita numărul martorilor propuși. Art. 470. - (1) Cererea de apel va cuprinde: [...] d) probele invocate în susținerea apelului; [...] (4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e). Art. 476. - (1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. (3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanță și respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța competentă. Art. 477. - (1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil. Art. 478. - (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. (5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală. Art. 479. - (1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. (2) Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2). [...] Art. 482. - Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol. IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudențiale divergente

Sesizarea vizează următoarea problemă de drept: "stabilirea dacă în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ doar probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare și care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din dispozițiile art. 255 și art. 258 din Codul de procedură civilă sau și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar prima instanță de fond a constatat decăderea".

Într-o primă opinie, în noțiunea de probe noi ce pot fi încuviințate în apel se includ probele propuse în fața primei instanțe și care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din art. 255 și art. 258 din Codul de procedură civilă, dar și probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe, dar care sunt enunțate pentru prima dată prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel. Cu atât mai mult ar fi admisibile și probele propuse tardiv și pentru care prima instanță de fond a constatat decăderea. S-a argumentat că această soluție este impusă cu precădere de dispozițiile art. 476, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fără a i se putea opune prevederile art. 254 alin. (2) din același act normativ. În sprijinul acestei opinii s-a considerat că pot fi invocate trei argumente de text. În primul rând prevederile art. 470 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora atunci când dovezile propuse sunt martori și înscrisuri, nearătate la prima instanță, se vor aplica corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e) din același act normativ, apoi dispozițiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță". Nu în ultimul rând, pot fi invocate și dispozițiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare. Enumerarea are un caracter alternativ, iar concluzia care se impune este aceea că este posibilă propunerea prin apel sau întâmpinarea la apel a unor probe neinvocate în fața primei instanțe, fără vreo limitare. De asemenea, legea procesual civilă nu impune de plano ca partea să se folosească în apel numai de probele pe care le-a propus la prima instanță, dimpotrivă, chiar textele art. 470 alin. (4) și respectiv art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă permițând propunerea de probe noi în apel. În ceea ce privește sancțiunea decăderii impuse de dispozițiile art. 254 alin. (2), art. 185 alin. (1) și art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care fac vorbire despre faptul că probele care nu au fost solicitate în condițiile art. 254 alin. (1) nu vor mai putea fi solicitate în cursul procesului, operând decăderea, se poate contraargumenta cu succes în sensul că sunt norme de generală aplicare în procesul civil incidente, cu excepția situațiilor în care ar exista norme speciale. Or, dispozițiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă reprezintă exact o astfel de normă cu caracter special, ce permite administrarea de probe noi în apel, cu înlăturarea sancțiunii decăderii care a survenit în fața primei instanțe. Concluzia se impune și din perspectiva caracterului devolutiv al căii de atac, care presupune o rejudecare și reapreciere a tuturor aspectelor relevante pentru soluționarea cauzei de către instanța de apel, considerată a fi a doua instanță de fond. Pe de altă parte, în condițiile în care sunt admisibile probele propuse pentru prima dată în faza de apel, sunt cu atât mai mult admisibile probele propuse și în faza primei instanțe, dar cu nerespectarea condițiilor procedurale și cu privire la care prima instanță a pronunțat decăderea sau le-a respins pentru vreun alt motiv.

În sens contrar a fost exprimată cea de-a doua opinie, potrivit căreia în apel nu pot fi propuse, în principiu, orice probe noi, ci doar cele care nu au putut fi propuse în fața primei instanțe, cele care au fost respinse de către prima instanță sau asupra cărora aceasta a omis să se pronunțe. În argumentare s-a arătat că se impun a fi avute în vedere prevederile art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care fac vorbire despre faptul că probele ce nu au fost solicitate în condițiile alin. (1) prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinare nu vor mai fi cerute și încuviințate în cursul procesului, cu excepțiile prevăzute de lege. Nesolicitarea dovezilor în termenele prevăzute de lege atrage decăderea, conform prevederilor art. 185 alin. (1) și art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care operează de drept. Propunerea oricăror probe noi prin apelul declarat de către partea care a omis să le propună în fața primei instanțe în condițiile procedurale ar lipsi de orice efect decăderea care a operat deja, fără să existe o prevedere legală care să autorizeze înlăturarea efectelor decăderii. De asemenea nu poate fi ignorat nici faptul că obiectul căii de atac declarate îl constituie hotărârea pronunțată de prima instanță, a cărei legalitate și temeinicie pot fi examinate prin raportare la materialul probator pe care aceasta l-a analizat, nu și prin prisma unor probe pe care prima instanță nu le-a putut administra, întrucât nu au fost propuse în termenele legale. În cazul în care s-ar împărtăși opinia contrară, instanța de control judiciar ar face o judecată de primă instanță, cu ignorarea specificului judecății într-o cale de atac și nu o evocare a fondului. V. Punctul de vedere al Ministerului Public

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, dispozițiile specifice privind probațiunea în apel și argumentele de interpretare logică și sistematică, Ministerul Public a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3), art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2) și art. 482 din Codul de procedură civilă, probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau care au fost depuse tardiv, în privința cărora prima instanță de fond a constatat decăderea, constituie probe noi în apel. Astfel, regulile de procedură privitoare la judecata în apel se completează cu regulile privind judecata în primă instanță în măsura în care această completare este compatibilă cu procedura judecății din apel. În schimb, aplicarea regulilor de procedură prevăzute de cod pentru judecata în primă instanță este incompatibilă cu judecata în apel atunci când, pentru această etapă procesuală, există reguli speciale, derogatorii care se vor aplica cu prioritate. În acest context, se cuvine a se observa că dispozițiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă au caracterul unor norme speciale aplicabile cu prioritate. Potrivit acestor dispoziții, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, același caracter avându-l și prevederile art. 479 din Codul de procedură civilă, care, sub denumirea marginală "Dispoziții speciale privind judecata", în alin. (2), arată că instanța de apel va dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2), adică cele arătate în motivarea apelului sau în întâmpinarea depusă în apel. Aceste dispoziții, coroborate, dau expresie efectului devolutiv al apelului, cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, în care problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, efectul devolutiv având consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel. Din interpretarea logico-sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că în categoria de probe în apel intră în primul rând probele care au fost "invocate" la prima instanță. Din această perspectivă se observă că nu există nicio diferență de redactare între art. 292 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 și art. 478 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă și că, în privința posibilităților pe care le are instanța de apel sub aspect probatoriu, în faza judecății căii de atac, concepția inițială din art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 a rămas aceeași și în actuala reglementare conținută de art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Prin urmare, își mențin valabilitatea soluțiile doctrinare și jurisprudențiale cristalizate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, care considerau că, de vreme ce legea nu distinge sub aspectul motivului ce a determinat neadministrarea probei în primă instanță, ci dimpotrivă permite administrarea probelor noi în apel, sunt indiferente culpa părții în ceea ce privește neadministrarea probei ori faptul că partea a invocat un mijloc de probă, la care, ulterior, a renunțat. De asemenea se apreciază că pot fi solicitate în apel probele noi propuse prin cererea de apel sau prin întâmpinarea formulată în apel. În mod cert, probele nesolicitate de parte în primă instanță, prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, în această etapă procesuală și din care partea a fost decăzută, au calitatea de a fi "probe noi" în fața instanței de apel, atât timp cât textele de lege care consacră dreptul părții de a propune probe noi în apel și, corelativ, posibilitatea instanței de apel de a încuviința administrarea probelor noi în apel nu cuprind nicio distincție în privința motivului pentru care aceste probe nu au fost cunoscute de prima instanță, acest aspect fiind indiferent din perspectiva calificării lor ca "probe noi". De aceea, având în vedere că art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră expres posibilitatea administrării de probe noi în apel, necondiționat de vreo culpă a părților și fără vreo distincție după cum proba era sau nu cunoscută acestora până la momentul procesual la care le puteau propune în fața primei instanțe, rezultă că și probele din care părțile au fost decăzute la prima instanță prin nesolicitarea lor în termen au calitatea de a fi probe noi în apel. Această abordare corespunde pe deplin efectului devolutiv al apelului care în sistemul nostru de drept este privit atât ca o cale de examinare a corectitudinii hotărârii primei instanțe (revisio prioris instantiae), cât și ca o rejudecare integrală a cauzei (novum indicium), bineînțeles, cu limitele determinate în art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă. Așadar, în apel vor putea fi propuse prin motivele de apel sau întâmpinare și, consecutiv, încuviințate, dacă îndeplinesc și condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 și 258 din Codul de procedură civilă, în limitele judecății în apel, ca probe noi, probele care nu au fost solicitate în primă instanță, indiferent dacă acestea puteau fi sau nu propuse ori prevăzute în faza procesuală anterioară, probele încuviințate de prima instanță, dar care, indiferent de motiv, nu au fost administrate, probele respinse de prima instanță, precum și probele în privința cărora a operat decăderea părții în fața primei instanțe, întrucât ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. De asemenea, probele administrate înaintea primei instanțe rămân dobândite cauzei, iar instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea lor, atunci când constată că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, adică atât a apelului, cât și a fondului, fiind la aprecierea instanței de apel recurgerea la una sau alta dintre aceste opțiuni, în funcție de situația concretă din fiecare cauză în parte. De asemenea, instanța de apel, în virtutea rolului conferit, prin art. 22 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, poate să dispună administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă, pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Sintetizând, Ministerul Public susține că instanța de apel își poate sprijini soluția pe probele administrate de prima instanță, pe probele administrate de prima instanță refăcute sau completate în apel, pe probele administrate la prima instanță, articulate cu probe noi în apel, pe probele noi administrate în apel, oricare dintre aceste variante luate singular sau combinate între ele fiind lăsată la aprecierea exclusivă a instanței de apel. VI. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curții de Apel Cluj

Autorul sesizării a prezentat cele două orientări jurisprudențiale cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. S-a arătat că problema de drept supusă atenției este de foarte mare importanță practică, concretizează caracterul devolutiv al apelului și limitele acestuia, iar soluția care va fi pronunțată în vederea unificării practicii va produce consecințe directe asupra principiului egalității de arme în procesul civil, principiu care are ca element esențial posibilitatea tuturor părților de a solicita și administra probe utile, pertinente și concludente în fața instanțelor de fond pentru dovedirea celor susținute în dovedirea cererii de chemare în judecată sau în apărare. În consecință, problema procedurală analizată este în strânsă legătură cu limitele procesului echitabil, așa cum sunt trasate în foarte bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte, s-a susținut că identificarea practicii judiciare prin care instanțele aplică textele analizate este dificilă, deoarece pronunțarea instanțelor de apel cu privire la admisibilitatea probelor solicitate pentru prima dată în calea de atac se realizează prin încheiere de ședință, nu prin decizia de soluționare a apelului. Din această perspectivă trebuie interpretate și aplicate și dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii". Problema de procedură civilă analizată se regăsește în încheierile de ședință prin care instanța dispune cu privire la probele solicitate de către părți prin apel, apel incident sau întâmpinarea la apel. Rezultă astfel că instanța își exprimă de cele mai multe ori un punct de vedere cu privire la problema de drept analizată și aplică textele de lege care au generat practica neunitară anterior soluționării definitive a dosarului. Cu toate acestea, autorul sesizării apreciază că au fost identificate nu numai încheieri de ședință, ci chiar și suficiente decizii definitive prin care chestiunea procedurală care a generat practică neunitară a fost analizată și soluționată în mod diferit, fiind respectate toate exigențele de admisibilitate ale instituției recursului în interesul legii, așa cum sunt reglementate de dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă. Totodată, s-a solicitat să se observe că cererea de adoptare a unei decizii de unificare a practicii în procedura recursului în interesul legii este admisibilă, din perspectiva faptului că se face dovada că problema de drept care formează obiectul judecății a fost soluționată în mod diferit, soluțiile identificate aparținând unor instanțe diferite, conform hotărârilor anexate cererii. De asemenea, instanțele din țară au comunicat puncte de vedere care reflectă aceste orientări jurisprudențiale, sintetizate în cele ce precedă. Astfel, se susține că prima opinie este însușită la nivelul instanțelor din raza teritorială a Curții de Apel Oradea, Curții de Apel Târgu Mureș, Curții de Apel Pitești, Curții de Apel Ploiești, Curții de Apel Suceava, Curții de Apel lași, Curții de Apel Constanța, Curții de Apel Timișoara și, majoritar, la nivelul Curții de Apel Craiova, Curții de Apel Alba Iulia, Curții de Apel Brașov, Curții de Apel București, Curții de Apel Galați și Curții de Apel Bacău, argumentele regăsindu-se în cadrul opiniei expuse anterior. În sprijinul primei opinii, al admisibilității probelor noi în apel au fost exemplificate Decizia civilă nr. 634 din 28.06.2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.019/1.285/2014** al Curții de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 527 din 24.10.2019, pronunțată în Dosarul nr. 17.811/211/2016 al Curții de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 1.098A din 29.11.2017, pronunțată în Dosarul nr. 10.049/3/2016 al Curții de Apel București. Cea de-a doua opinie este însușită de o parte dintre judecătorii Secției a II-a civile a Curții de Apel Cluj, ai Tribunalului Specializat Cluj și ai Secțiilor civile ale Tribunalului Brașov care susțin opinia inadmisibilității probelor noi în apel cu argumentul conform căruia nesolicitarea probelor în termenele prevăzute de lege atrage decăderea, conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decădere care își produce efectele pe toată durata procesului, nu doar în fața primei instanțe. În susținerea acestei opinii au fost atașate următoarele hotărâri judecătorești: Decizia civilă nr. 1.061 din 10.06.2019, pronunțată în Dosarul nr. 15.955/211/2016 al Tribunalului Specializat Cluj; Decizia civilă nr. 1.225 din 22.05.2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.460/242/2017 al Tribunalului Specializat Cluj; Încheierea civilă din 3.06.2019, pronunțată în Dosarul nr. 17.503/211/2017 al Tribunalul Specializat Cluj. În punctul de vedere teoretic exprimat de Secția a IV-a civilă și Secția a VI-a civilă ale Curții de Apel București, precum și din cadrul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, Tribunalului Ilfov - Secția civilă și din cadrul Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Vrancea se menționează că o parte din judecătorii acestor secții consideră că, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, părțile se pot folosi în fața instanței de apel, pe lângă probele invocate la prima instanță și respinse, și de probe noi "arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare", cu excepția situației în care partea a fost decăzută de prima instanță din dreptul de a administra proba respectivă. În această situație, instanța de apel nu mai poate încuviința completarea probelor administrate în fața primei instanțe cu proba pentru care s-a dispus decăderea, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decăderea părții din probă operează pentru tot cursul procesului, iar nu doar pentru etapa procesuală în care a fost dispusă, cu excepția cazurilor de la alin. (2) pct. 1-4 din Codul de procedură civilă. În sprijinul acestui punct de vedere s-a argumentat în sensul că textul art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că efectele decăderii se produc pe tot parcursul procesului, și nu doar în etapa procesuală în care a fost dispusă sancțiunea decăderii, nefiind lipsită de efecte decăderea care a operat deja, în lipsa unei prevederi legale care să permită aceasta. În raport cu prevederile art. 470 alin. (1) lit. d) și art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi propuse probe noi, nearătate la prima instanță pentru dovedirea motivelor de apel, astfel de probe impunându-se, de regulă, față de argumentele și raționamentul primei instanțe, astfel cum sunt expuse în considerentele hotărârii atacate, de care părțile iau cunoștință după comunicarea hotărârii. În cadrul acestui punct de vedere s-a subliniat că trebuie făcută distincția între situația exercitării căii de atac împotriva hotărârilor prin care au fost respinse probele sau s-a constatat decăderea din probele solicitate și situația în care aceste hotărâri nu sunt atacate, dar partea care avea interes să exercite calea de atac propune în apel probele ce nu au fost încuviințate în fața primei instanțe sau din administrarea cărora a fost decăzută. Au fost comunicate ca exemplu de practică judiciară: Decizia civilă nr. 878R din 7.10.2019, pronunțată în Dosarul nr. 20.208/3/2018 al Curții de Apel București - Secția a VI-a civilă; Încheierea din 24.09.2019, pronunțată în Dosarul nr. 10.215/3/2018* al Curții de Apel București - Secția a VI-a civilă, Decizia civilă nr. 337/A din 25.09.2015, pronunțată în Dosarul nr. 16.919/302/2014 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă; Decizia civilă nr. 1.098/28.03.2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.468/303/2016 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă, Încheierea din 9.01.2018, pronunțată în Dosarul nr. 12.534/94/2013* al Tribunalului Ilfov - Secția civilă; Încheierea din 23.01.2018, pronunțată în Dosarul nr. 11.821/299/2016 al Tribunalului Ilfov - Secția civilă. La nivelul Tribunalului Sibiu - Secția I civilă, Tribunalului Bistrița-Năsăud și Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă, judecătorii împărtășesc, în opinie majoritară, prima orientare exprimată, existând și o a doua opinie, minoritară, cu privire la a doua orientare, fiind comunicate Încheierea civilă din 28.11.2018, pronunțată în Dosarul nr. 5.643/190/2017 de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și Încheierea civilă din 13.03.2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.306/265/2017 de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Având în vedere aceste opinii, membrii colegiului de conducere au apreciat ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel Cluj nr. 128 din 23.12.2019. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.924/1/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă în Dosarul nr. 13.501/288/2013 și, în consecință, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în primă instanță. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 519 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 12 august 2015, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 264, art. 304-307, art. 413 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2) și art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă și, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (4) din Codul de procedură civilă și ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 45 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 27 aprilie 2017, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că prevederile art. 478 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă și ale art. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate. IX. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialiștii consultați

Facultatea de Drept din cadrul Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, prin punctul de vedere înaintat, a apreciat că în apel pot fi solicitate și probe care au fost cerute la prima instanță ori cu privire la care a intervenit decăderea părții din dreptul de a le mai propune ori administra, în măsura în care aceste probe sunt necesare pentru dovedirea motivelor de apel ori a apărărilor formulate față de cererea de apel. Recurgând la interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că apelantul poate solicita prin cererea de apel probe în susținerea criticilor de netemeinicie pe care le formulează cu privire la hotărârea primei instanțe, aceasta fiind o componentă a efectului devolutiv al apelului. În mod evident, același drept revine și intimatului, care în susținerea apărărilor formulate prin întâmpinarea la cererea de apel va putea să solicite probe noi, în etapa scrisă a judecății în apel, pentru a combate criticile de netemeinicie ale apelantului. Față de aceste dispoziții, aplicabile în materia apelului, interpretarea art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu poate fi decât aceea că decăderea reglementată ca sancțiune a nepropunerii probelor prin cerere ori prin întâmpinare nu produce efecte decât prin raportare la finalizarea judecății în fața primei instanțe. Se apreciază că nu s-ar putea reține, în acest caz, că ar fi încălcată disciplina procesuală pe care legiuitorul a dorit să o instituie prin regulile edictate la art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, atât timp cât obiectul apelului este reprezentat de soluția dată în prima instanță și motivarea acesteia, iar motivele de apel pot viza inclusiv situația de fapt. Probele "noi" cerute în fața instanței de apel sunt, în realitate, probele necesare analizării motivelor de apel și a apărărilor formulate în legătură cu acestea, motive și apărări pe care părțile, în mod evident, nu le puteau anticipa la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori a întâmpinării la prima instanță. De asemenea s-a arătat că argumentul potrivit căruia prin acceptarea în apel a unor probe noi sancțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă ar rămâne fără efecte este greșit, întrucât partea decăzută din dreptul de a administra o probă la prima instanță ori care nu a cerut proba în fața primei instanțe, chiar dacă acea probă i-ar fi administrată în apel, pierde posibilitatea de a mai formula o cale devolutivă de atac prin care să critice aprecierea făcută de instanță pe baza acelei probe.

Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, prin opinia științifică formulată de către specialiști ai Departamentului de Drept privat din cadrul acesteia, a arătat că noțiunea de probe noi la care se referă deopotrivă art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă cuprinde probele propuse în fața primei instanțe și care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din art. 255 și 258 din Codul de procedură civilă, dar și probele pe care părțile nu le-au propus în fața primei instanțe, cele propuse tardiv în fața primei instanțe, inclusiv cele în legătură cu care prima instanță a dispus decăderea din dreptul de administrare ori partea a renunțat la administrarea acesteia în fața primei instanțe, determinant în realizarea controlului judiciar fiind efectul devolutiv, care permite reluarea judecății sub toate aspectele, dar cu imutabilitatea materiei litigioase fixate la prima instanță și exprimată în elementele părți, obiect, cauză și pretenții. Argumentul potrivit căruia aducerea de probe noi direct în apel ar putea conduce la schimbarea soluției nu este de natură să susțină teza inadmisibilității probelor nesolicitate la prima instanță, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, iar susținerea conform căreia admiterea în apel a unor probe care nu au fost solicitate la prima instanță ar lăsa fără efect decăderea care a operat în privința acestora, de asemenea, nu poate fi primită, deoarece aceasta a operat și efectul este deplin în privința judecății în primă instanță, însă nu poate transcede și în apel pentru simplul motiv că în judecata apelului se naște un nou drept la probă, diferit de cel în legătură cu care a operat decăderea. Totodată, s-a apreciat că nu se poate distinge între situația părții care a fost decăzută din dreptul de a mai solicita proba la prima instanță și cea care a solicitat proba și a fost decăzută din administrarea acesteia pentru neîndeplinirea anumitor obligații prevăzute de lege sau stabilite de instanță, întrucât chiar dacă atitudinea părții este diferită în cele două situații, sancțiunea - decăderea - este aceeași, iar efectele ei se produc exclusiv pentru judecata în primă instanță. X. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție XI.l. Analiza condițiilor de admisibilitate

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, "pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești".

De asemenea, art. 515 din același cod prevede că "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii și, prin urmare, analiza prezentei sesizări implică verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor formale sau de fond prevăzute de textele de lege citate, după cum urmează:

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, art. 514 din Codul de procedură civilă indică limitativ cine poate să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatul Poporului.

Cum sesizarea analizată a fost formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj care se regăsește printre titularii dreptului de sesizare prevăzuți de norma legală, această primă condiție este îndeplinită.

O altă cerință de admisibilitate a sesizării este de ordin formal și presupune dovada că problemele de drept care formează obiectul sesizării au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii de sesizare.

Au fost depuse în sensul primei opinii, cea a admisibilității în apel a probelor noi și a celor în privința cărora s-a dispus sancțiunea decăderii de către prima instanță, decizii cu caracter definitiv, și anume: Decizia civilă nr. 634 din 28.06.2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.019/1.285/2014** al Curții de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 527 din 24.10.2019, pronunțată în Dosarul nr. 17.811/211/2016 al Curții de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 1.098A din 29.11.2017, pronunțată în Dosarul nr. 10.049/3/2016 al Curții de Apel București, precum și o serie de încheieri în privința cărora nu există mențiunea că ar fi definitive.

În sensul celei de a doua opinii, cea a inadmisibilității în apel a probelor noi și a celor în privința cărora s-a dispus sancțiunea decăderii de către prima instanță, au fost depuse: Decizia civilă nr. 1.225/A/2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.460/242/2017 al Tribunalului Specializat Cluj; Decizia civilă nr. 878 din 7.10.2019, pronunțată în Dosarul nr. 20.208/3/2018 al Curții de Apel București; Decizia civilă nr. 337/A din 25.09.2015, pronunțată în Dosarul nr. 16.919/302/2014 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă; Decizia civilă nr. 1.098 din 28.03.2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.468/303/2016 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă, Decizia nr. 381/A din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud; Decizia civilă nr. 1.098/A din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 10.049/3/2016, precum și mai multe încheieri de ședință care nu poartă o mențiune care să ateste că sunt definitive.

Prin urmare, din această perspectivă se constată că practica judiciară oglindită de hotărârile judecătorești atașate în anexa sesizării se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat și cuprinde soluții diferite pronunțate cu privire la problema de drept în discuție.

O ultimă cerință ce se impune a fi verificată în privința analizei admisibilității sesizării se referă la obiectul recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Sub acest aspect, din analiza jurisprudenței anexate sesizării se constată că prima opinie exprimată în cadrul sesizării în sensul că în noțiunea de probe noi ce pot fi încuviințate în apel se includ probele propuse în fața primei instanțe și care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din art. 255 și 258 din Codul de procedură civilă, dar și probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe, ci sunt enunțate pentru prima dată prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel, dar și probele propuse tardiv și pentru care prima instanță de fond a constatat decăderea, este însușită la nivelul instanțelor din raza teritorială a curților de apel Oradea, Târgu Mureș, Pitești, Ploiești, Suceava, Iași, Constanța, Timișoara și majoritar la nivelul curților de apel Craiova, Alba Iulia, Brașov, București, Galați și Bacău.

Cea de-a doua opinie, în sensul că în apel nu pot fi propuse în principiu orice probe noi, ci doar cele care nu au putut fi propuse în fața primei instanțe, cele care au fost respinse de către prima instanță sau asupra cărora aceasta a omis să se pronunțe, a fost îmbrățișată de o parte dintre judecătorii din cadrul Secției a II-a civile a Curții de Apel Cluj, Secțiilor a IV-a și a VI-a civile ale Curții de Apel București și de judecători din cadrul Tribunalului Specializat Cluj, Secțiilor civile ale Tribunalului Brașov, tribunalele Ilfov, București, Teleorman, Vrancea, Sibiu, Hunedoara.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sesizarea este admisibilă, fiind întrunite condițiile de admisibilitate impuse de mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, care reclamă intervenția instanței supreme. XI.2. Analiza fondului recursului în interesul legii

Problema de drept cu care este învestită Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este aceea de a se stabili "dacă în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ doar probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare și care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din dispozițiile art. 255 și art. 258 din Codul de procedură civilă sau și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar prima instanță de fond a constatat decăderea".

Soluționarea problemei de drept presupune a se stabili dacă efectele sancțiunii decăderii din dreptul de a solicita și/sau administra probe în fața primei instanțe operează și în privința căii de atac a apelului, care, prin natura sa, este o cale de atac total devolutivă, provocând o nouă judecată asupra fondului, în care instanța de apel statuează, atât în fapt, cât și în drept, cu observarea și a limitelor consacrate prin art. 477 alin. (1) și, respectiv, art. 478 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă.

Pentru a porni la analiza acestei probleme de drept este necesar a fi enunțate dispozițiile art. 254 din Codul de procedură civilă, care statuează la alin. (1) că "probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege".

Din textul expus anterior rezultă că, pentru o rigurozitate a procedurii urmate în fața primei instanțe de fond, legiuitorul a instituit sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe în fața primei instanțe, dacă acestea nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare.

Acest text este în deplin acord cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care impun ca părțile să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, atât motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, cât și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea, și aceasta ține de opțiunea legiuitorului în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituția României.

La alineatul (2) al art. 254 din Codul de procedură civilă s-a menționat că "dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a