Decizia nr. 9 din 30 martie 2020

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii

Codul de procedură civilă Art. 254. – (1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege. (2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; 5. există acordul expres al tuturor părţilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată. […] Art. 255. – (1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. (2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. (3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei. (4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate. […] Art. 258. – (1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. (2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. (3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi. Art. 470. – (1) Cererea de apel va cuprinde: […] d) probele invocate în susţinerea apelului; […] (4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e). Art. 476. – (1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. (3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă. Art. 477. – (1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil. Art. 478. – (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. (4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. (5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală. Art. 479. – (1) Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. (2) Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2). […] Art. 482. – Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol. IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente

Sesizarea vizează următoarea problemă de drept: „stabilirea dacă în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ doar probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă sau şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar prima instanţă de fond a constatat decăderea”.

Într-o primă opinie, în noţiunea de probe noi ce pot fi încuviinţate în apel se includ probele propuse în faţa primei instanţe şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă, dar şi probele care nu au fost propuse în faţa primei instanţe, dar care sunt enunţate pentru prima dată prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel. Cu atât mai mult ar fi admisibile şi probele propuse tardiv şi pentru care prima instanţă de fond a constatat decăderea. S-a argumentat că această soluţie este impusă cu precădere de dispoziţiile art. 476, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fără a i se putea opune prevederile art. 254 alin. (2) din acelaşi act normativ. În sprijinul acestei opinii s-a considerat că pot fi invocate trei argumente de text. În primul rând prevederile art. 470 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora atunci când dovezile propuse sunt martori şi înscrisuri, nearătate la prima instanţă, se vor aplica corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e) din acelaşi act normativ, apoi dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”. Nu în ultimul rând, pot fi invocate şi dispoziţiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare. Enumerarea are un caracter alternativ, iar concluzia care se impune este aceea că este posibilă propunerea prin apel sau întâmpinarea la apel a unor probe neinvocate în faţa primei instanţe, fără vreo limitare. De asemenea, legea procesual civilă nu impune de plano ca partea să se folosească în apel numai de probele pe care le-a propus la prima instanţă, dimpotrivă, chiar textele art. 470 alin. (4) şi respectiv art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă permiţând propunerea de probe noi în apel. În ceea ce priveşte sancţiunea decăderii impuse de dispoziţiile art. 254 alin. (2), art. 185 alin. (1) şi art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care fac vorbire despre faptul că probele care nu au fost solicitate în condiţiile art. 254 alin. (1) nu vor mai putea fi solicitate în cursul procesului, operând decăderea, se poate contraargumenta cu succes în sensul că sunt norme de generală aplicare în procesul civil incidente, cu excepţia situaţiilor în care ar exista norme speciale. Or, dispoziţiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă reprezintă exact o astfel de normă cu caracter special, ce permite administrarea de probe noi în apel, cu înlăturarea sancţiunii decăderii care a survenit în faţa primei instanţe. Concluzia se impune şi din perspectiva caracterului devolutiv al căii de atac, care presupune o rejudecare şi reapreciere a tuturor aspectelor relevante pentru soluţionarea cauzei de către instanţa de apel, considerată a fi a doua instanţă de fond. Pe de altă parte, în condiţiile în care sunt admisibile probele propuse pentru prima dată în faza de apel, sunt cu atât mai mult admisibile probele propuse şi în faza primei instanţe, dar cu nerespectarea condiţiilor procedurale şi cu privire la care prima instanţă a pronunţat decăderea sau le-a respins pentru vreun alt motiv.

În sens contrar a fost exprimată cea de-a doua opinie, potrivit căreia în apel nu pot fi propuse, în principiu, orice probe noi, ci doar cele care nu au putut fi propuse în faţa primei instanţe, cele care au fost respinse de către prima instanţă sau asupra cărora aceasta a omis să se pronunţe. În argumentare s-a arătat că se impun a fi avute în vedere prevederile art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care fac vorbire despre faptul că probele ce nu au fost solicitate în condiţiile alin. (1) prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare nu vor mai fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, cu excepţiile prevăzute de lege. Nesolicitarea dovezilor în termenele prevăzute de lege atrage decăderea, conform prevederilor art. 185 alin. (1) şi art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care operează de drept. Propunerea oricăror probe noi prin apelul declarat de către partea care a omis să le propună în faţa primei instanţe în condiţiile procedurale ar lipsi de orice efect decăderea care a operat deja, fără să existe o prevedere legală care să autorizeze înlăturarea efectelor decăderii. De asemenea nu poate fi ignorat nici faptul că obiectul căii de atac declarate îl constituie hotărârea pronunţată de prima instanţă, a cărei legalitate şi temeinicie pot fi examinate prin raportare la materialul probator pe care aceasta l-a analizat, nu şi prin prisma unor probe pe care prima instanţă nu le-a putut administra, întrucât nu au fost propuse în termenele legale. În cazul în care s-ar împărtăşi opinia contrară, instanţa de control judiciar ar face o judecată de primă instanţă, cu ignorarea specificului judecăţii într-o cale de atac şi nu o evocare a fondului. V. Punctul de vedere al Ministerului Public

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, dispoziţiile specifice privind probaţiunea în apel şi argumentele de interpretare logică şi sistematică, Ministerul Public a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2) şi art. 482 din Codul de procedură civilă, probele care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau care au fost depuse tardiv, în privinţa cărora prima instanţă de fond a constatat decăderea, constituie probe noi în apel. Astfel, regulile de procedură privitoare la judecata în apel se completează cu regulile privind judecata în primă instanţă în măsura în care această completare este compatibilă cu procedura judecăţii din apel. În schimb, aplicarea regulilor de procedură prevăzute de cod pentru judecata în primă instanţă este incompatibilă cu judecata în apel atunci când, pentru această etapă procesuală, există reguli speciale, derogatorii care se vor aplica cu prioritate. În acest context, se cuvine a se observa că dispoziţiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă au caracterul unor norme speciale aplicabile cu prioritate. Potrivit acestor dispoziţii, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, acelaşi caracter avându-l şi prevederile art. 479 din Codul de procedură civilă, care, sub denumirea marginală „Dispoziţii speciale privind judecata”, în alin. (2), arată că instanţa de apel va dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2), adică cele arătate în motivarea apelului sau în întâmpinarea depusă în apel. Aceste dispoziţii, coroborate, dau expresie efectului devolutiv al apelului, cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, în care problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, efectul devolutiv având consecinţe şi asupra probelor care pot fi administrate în apel. Din interpretarea logico-sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că în categoria de probe în apel intră în primul rând probele care au fost „invocate” la prima instanţă. Din această perspectivă se observă că nu există nicio diferenţă de redactare între art. 292 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi art. 478 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă şi că, în privinţa posibilităţilor pe care le are instanţa de apel sub aspect probatoriu, în faza judecăţii căii de atac, concepţia iniţială din art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 a rămas aceeaşi şi în actuala reglementare conţinută de art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Prin urmare, îşi menţin valabilitatea soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale cristalizate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, care considerau că, de vreme ce legea nu distinge sub aspectul motivului ce a determinat neadministrarea probei în primă instanţă, ci dimpotrivă permite administrarea probelor noi în apel, sunt indiferente culpa părţii în ceea ce priveşte neadministrarea probei ori faptul că partea a invocat un mijloc de probă, la care, ulterior, a renunţat. De asemenea se apreciază că pot fi solicitate în apel probele noi propuse prin cererea de apel sau prin întâmpinarea formulată în apel. În mod cert, probele nesolicitate de parte în primă instanţă, prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, în această etapă procesuală şi din care partea a fost decăzută, au calitatea de a fi „probe noi” în faţa instanţei de apel, atât timp cât textele de lege care consacră dreptul părţii de a propune probe noi în apel şi, corelativ, posibilitatea instanţei de apel de a încuviinţa administrarea probelor noi în apel nu cuprind nicio distincţie în privinţa motivului pentru care aceste probe nu au fost cunoscute de prima instanţă, acest aspect fiind indiferent din perspectiva calificării lor ca „probe noi”. De aceea, având în vedere că art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră expres posibilitatea administrării de probe noi în apel, necondiţionat de vreo culpă a părţilor şi fără vreo distincţie după cum proba era sau nu cunoscută acestora până la momentul procesual la care le puteau propune în faţa primei instanţe, rezultă că şi probele din care părţile au fost decăzute la prima instanţă prin nesolicitarea lor în termen au calitatea de a fi probe noi în apel. Această abordare corespunde pe deplin efectului devolutiv al apelului care în sistemul nostru de drept este privit atât ca o cale de examinare a corectitudinii hotărârii primei instanţe (revisio prioris instantiae), cât şi ca o rejudecare integrală a cauzei (novum indicium), bineînţeles, cu limitele determinate în art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă. Aşadar, în apel vor putea fi propuse prin motivele de apel sau întâmpinare şi, consecutiv, încuviinţate, dacă îndeplinesc şi condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă, în limitele judecăţii în apel, ca probe noi, probele care nu au fost solicitate în primă instanţă, indiferent dacă acestea puteau fi sau nu propuse ori prevăzute în faza procesuală anterioară, probele încuviinţate de prima instanţă, dar care, indiferent de motiv, nu au fost administrate, probele respinse de prima instanţă, precum şi probele în privinţa cărora a operat decăderea părţii în faţa primei instanţe, întrucât ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. De asemenea, probele administrate înaintea primei instanţe rămân dobândite cauzei, iar instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea lor, atunci când constată că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, adică atât a apelului, cât şi a fondului, fiind la aprecierea instanţei de apel recurgerea la una sau alta dintre aceste opţiuni, în funcţie de situaţia concretă din fiecare cauză în parte. De asemenea, instanţa de apel, în virtutea rolului conferit, prin art. 22 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, poate să dispună administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă, pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. Sintetizând, Ministerul Public susţine că instanţa de apel îşi poate sprijini soluţia pe probele administrate de prima instanţă, pe probele administrate de prima instanţă refăcute sau completate în apel, pe probele administrate la prima instanţă, articulate cu probe noi în apel, pe probele noi administrate în apel, oricare dintre aceste variante luate singular sau combinate între ele fiind lăsată la aprecierea exclusivă a instanţei de apel. VI. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj

Autorul sesizării a prezentat cele două orientări jurisprudenţiale cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. S-a arătat că problema de drept supusă atenţiei este de foarte mare importanţă practică, concretizează caracterul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, iar soluţia care va fi pronunţată în vederea unificării practicii va produce consecinţe directe asupra principiului egalităţii de arme în procesul civil, principiu care are ca element esenţial posibilitatea tuturor părţilor de a solicita şi administra probe utile, pertinente şi concludente în faţa instanţelor de fond pentru dovedirea celor susţinute în dovedirea cererii de chemare în judecată sau în apărare. În consecinţă, problema procedurală analizată este în strânsă legătură cu limitele procesului echitabil, aşa cum sunt trasate în foarte bogata jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte, s-a susţinut că identificarea practicii judiciare prin care instanţele aplică textele analizate este dificilă, deoarece pronunţarea instanţelor de apel cu privire la admisibilitatea probelor solicitate pentru prima dată în calea de atac se realizează prin încheiere de şedinţă, nu prin decizia de soluţionare a apelului. Din această perspectivă trebuie interpretate şi aplicate şi dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”. Problema de procedură civilă analizată se regăseşte în încheierile de şedinţă prin care instanţa dispune cu privire la probele solicitate de către părţi prin apel, apel incident sau întâmpinarea la apel. Rezultă astfel că instanţa îşi exprimă de cele mai multe ori un punct de vedere cu privire la problema de drept analizată şi aplică textele de lege care au generat practica neunitară anterior soluţionării definitive a dosarului. Cu toate acestea, autorul sesizării apreciază că au fost identificate nu numai încheieri de şedinţă, ci chiar şi suficiente decizii definitive prin care chestiunea procedurală care a generat practică neunitară a fost analizată şi soluţionată în mod diferit, fiind respectate toate exigenţele de admisibilitate ale instituţiei recursului în interesul legii, aşa cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă. Totodată, s-a solicitat să se observe că cererea de adoptare a unei decizii de unificare a practicii în procedura recursului în interesul legii este admisibilă, din perspectiva faptului că se face dovada că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată în mod diferit, soluţiile identificate aparţinând unor instanţe diferite, conform hotărârilor anexate cererii. De asemenea, instanţele din ţară au comunicat puncte de vedere care reflectă aceste orientări jurisprudenţiale, sintetizate în cele ce precedă. Astfel, se susţine că prima opinie este însuşită la nivelul instanţelor din raza teritorială a Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Târgu Mureş, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Suceava, Curţii de Apel laşi, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Timişoara şi, majoritar, la nivelul Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Galaţi şi Curţii de Apel Bacău, argumentele regăsindu-se în cadrul opiniei expuse anterior. În sprijinul primei opinii, al admisibilităţii probelor noi în apel au fost exemplificate Decizia civilă nr. 634 din 28.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.019/1.285/2014** al Curţii de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 527 din 24.10.2019, pronunţată în Dosarul nr. 17.811/211/2016 al Curţii de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 1.098A din 29.11.2017, pronunţată în Dosarul nr. 10.049/3/2016 al Curţii de Apel Bucureşti. Cea de-a doua opinie este însuşită de o parte dintre judecătorii Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Cluj, ai Tribunalului Specializat Cluj şi ai Secţiilor civile ale Tribunalului Braşov care susţin opinia inadmisibilităţii probelor noi în apel cu argumentul conform căruia nesolicitarea probelor în termenele prevăzute de lege atrage decăderea, conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) şi art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decădere care îşi produce efectele pe toată durata procesului, nu doar în faţa primei instanţe. În susţinerea acestei opinii au fost ataşate următoarele hotărâri judecătoreşti: Decizia civilă nr. 1.061 din 10.06.2019, pronunţată în Dosarul nr. 15.955/211/2016 al Tribunalului Specializat Cluj; Decizia civilă nr. 1.225 din 22.05.2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.460/242/2017 al Tribunalului Specializat Cluj; Încheierea civilă din 3.06.2019, pronunţată în Dosarul nr. 17.503/211/2017 al Tribunalul Specializat Cluj. În punctul de vedere teoretic exprimat de Secţia a IV-a civilă şi Secţia a VI-a civilă ale Curţii de Apel Bucureşti, precum şi din cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Tribunalului Ilfov – Secţia civilă şi din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vrancea se menţionează că o parte din judecătorii acestor secţii consideră că, potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, părţile se pot folosi în faţa instanţei de apel, pe lângă probele invocate la prima instanţă şi respinse, şi de probe noi „arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”, cu excepţia situaţiei în care partea a fost decăzută de prima instanţă din dreptul de a administra proba respectivă. În această situaţie, instanţa de apel nu mai poate încuviinţa completarea probelor administrate în faţa primei instanţe cu proba pentru care s-a dispus decăderea, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decăderea părţii din probă operează pentru tot cursul procesului, iar nu doar pentru etapa procesuală în care a fost dispusă, cu excepţia cazurilor de la alin. (2) pct. 1-4 din Codul de procedură civilă. În sprijinul acestui punct de vedere s-a argumentat în sensul că textul art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că efectele decăderii se produc pe tot parcursul procesului, şi nu doar în etapa procesuală în care a fost dispusă sancţiunea decăderii, nefiind lipsită de efecte decăderea care a operat deja, în lipsa unei prevederi legale care să permită aceasta. În raport cu prevederile art. 470 alin. (1) lit. d) şi art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi propuse probe noi, nearătate la prima instanţă pentru dovedirea motivelor de apel, astfel de probe impunându-se, de regulă, faţă de argumentele şi raţionamentul primei instanţe, astfel cum sunt expuse în considerentele hotărârii atacate, de care părţile iau cunoştinţă după comunicarea hotărârii. În cadrul acestui punct de vedere s-a subliniat că trebuie făcută distincţia între situaţia exercitării căii de atac împotriva hotărârilor prin care au fost respinse probele sau s-a constatat decăderea din probele solicitate şi situaţia în care aceste hotărâri nu sunt atacate, dar partea care avea interes să exercite calea de atac propune în apel probele ce nu au fost încuviinţate în faţa primei instanţe sau din administrarea cărora a fost decăzută. Au fost comunicate ca exemplu de practică judiciară: Decizia civilă nr. 878R din 7.10.2019, pronunţată în Dosarul nr. 20.208/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă; Încheierea din 24.09.2019, pronunţată în Dosarul nr. 10.215/3/2018* al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Decizia civilă nr. 337/A din 25.09.2015, pronunţată în Dosarul nr. 16.919/302/2014 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă; Decizia civilă nr. 1.098/28.03.2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.468/303/2016 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, Încheierea din 9.01.2018, pronunţată în Dosarul nr. 12.534/94/2013* al Tribunalului Ilfov – Secţia civilă; Încheierea din 23.01.2018, pronunţată în Dosarul nr. 11.821/299/2016 al Tribunalului Ilfov – Secţia civilă. La nivelul Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă, Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă, judecătorii împărtăşesc, în opinie majoritară, prima orientare exprimată, existând şi o a doua opinie, minoritară, cu privire la a doua orientare, fiind comunicate Încheierea civilă din 28.11.2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.643/190/2017 de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi Încheierea civilă din 13.03.2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.306/265/2017 de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Având în vedere aceste opinii, membrii colegiului de conducere au apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj nr. 128 din 23.12.2019. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.924/1/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 13.501/288/2013 şi, în consecinţă, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în primă instanţă. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 519 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 12 august 2015, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264, art. 304-307, art. 413 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2) şi art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 27 aprilie 2017, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că prevederile art. 478 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă şi ale art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă sunt constituţionale în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate. IX. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialiştii consultaţi

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, prin punctul de vedere înaintat, a apreciat că în apel pot fi solicitate şi probe care au fost cerute la prima instanţă ori cu privire la care a intervenit decăderea părţii din dreptul de a le mai propune ori administra, în măsura în care aceste probe sunt necesare pentru dovedirea motivelor de apel ori a apărărilor formulate faţă de cererea de apel. Recurgând la interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că apelantul poate solicita prin cererea de apel probe în susţinerea criticilor de netemeinicie pe care le formulează cu privire la hotărârea primei instanţe, aceasta fiind o componentă a efectului devolutiv al apelului. În mod evident, acelaşi drept revine şi intimatului, care în susţinerea apărărilor formulate prin întâmpinarea la cererea de apel va putea să solicite probe noi, în etapa scrisă a judecăţii în apel, pentru a combate criticile de netemeinicie ale apelantului. Faţă de aceste dispoziţii, aplicabile în materia apelului, interpretarea art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu poate fi decât aceea că decăderea reglementată ca sancţiune a nepropunerii probelor prin cerere ori prin întâmpinare nu produce efecte decât prin raportare la finalizarea judecăţii în faţa primei instanţe. Se apreciază că nu s-ar putea reţine, în acest caz, că ar fi încălcată disciplina procesuală pe care legiuitorul a dorit să o instituie prin regulile edictate la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, atât timp cât obiectul apelului este reprezentat de soluţia dată în prima instanţă şi motivarea acesteia, iar motivele de apel pot viza inclusiv situaţia de fapt. Probele „noi” cerute în faţa instanţei de apel sunt, în realitate, probele necesare analizării motivelor de apel şi a apărărilor formulate în legătură cu acestea, motive şi apărări pe care părţile, în mod evident, nu le puteau anticipa la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori a întâmpinării la prima instanţă. De asemenea s-a arătat că argumentul potrivit căruia prin acceptarea în apel a unor probe noi sancţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă ar rămâne fără efecte este greşit, întrucât partea decăzută din dreptul de a administra o probă la prima instanţă ori care nu a cerut proba în faţa primei instanţe, chiar dacă acea probă i-ar fi administrată în apel, pierde posibilitatea de a mai formula o cale devolutivă de atac prin care să critice aprecierea făcută de instanţă pe baza acelei probe.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, prin opinia ştiinţifică formulată de către specialişti ai Departamentului de Drept privat din cadrul acesteia, a arătat că noţiunea de probe noi la care se referă deopotrivă art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă cuprinde probele propuse în faţa primei instanţe şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă, dar şi probele pe care părţile nu le-au propus în faţa primei instanţe, cele propuse tardiv în faţa primei instanţe, inclusiv cele în legătură cu care prima instanţă a dispus decăderea din dreptul de administrare ori partea a renunţat la administrarea acesteia în faţa primei instanţe, determinant în realizarea controlului judiciar fiind efectul devolutiv, care permite reluarea judecăţii sub toate aspectele, dar cu imutabilitatea materiei litigioase fixate la prima instanţă şi exprimată în elementele părţi, obiect, cauză şi pretenţii. Argumentul potrivit căruia aducerea de probe noi direct în apel ar putea conduce la schimbarea soluţiei nu este de natură să susţină teza inadmisibilităţii probelor nesolicitate la prima instanţă, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, iar susţinerea conform căreia admiterea în apel a unor probe care nu au fost solicitate la prima instanţă ar lăsa fără efect decăderea care a operat în privinţa acestora, de asemenea, nu poate fi primită, deoarece aceasta a operat şi efectul este deplin în privinţa judecăţii în primă instanţă, însă nu poate transcede şi în apel pentru simplul motiv că în judecata apelului se naşte un nou drept la probă, diferit de cel în legătură cu care a operat decăderea. Totodată, s-a apreciat că nu se poate distinge între situaţia părţii care a fost decăzută din dreptul de a mai solicita proba la prima instanţă şi cea care a solicitat proba şi a fost decăzută din administrarea acesteia pentru neîndeplinirea anumitor obligaţii prevăzute de lege sau stabilite de instanţă, întrucât chiar dacă atitudinea părţii este diferită în cele două situaţii, sancţiunea – decăderea – este aceeaşi, iar efectele ei se produc exclusiv pentru judecata în primă instanţă. X. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.l. Analiza condiţiilor de admisibilitate

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

De asemenea, art. 515 din acelaşi cod prevede că „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii şi, prin urmare, analiza prezentei sesizări implică verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor formale sau de fond prevăzute de textele de lege citate, după cum urmează:

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, art. 514 din Codul de procedură civilă indică limitativ cine poate să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului.

Cum sesizarea analizată a fost formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj care se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare prevăzuţi de norma legală, această primă condiţie este îndeplinită.

O altă cerinţă de admisibilitate a sesizării este de ordin formal şi presupune dovada că problemele de drept care formează obiectul sesizării au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii de sesizare.

Au fost depuse în sensul primei opinii, cea a admisibilităţii în apel a probelor noi şi a celor în privinţa cărora s-a dispus sancţiunea decăderii de către prima instanţă, decizii cu caracter definitiv, şi anume: Decizia civilă nr. 634 din 28.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.019/1.285/2014** al Curţii de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 527 din 24.10.2019, pronunţată în Dosarul nr. 17.811/211/2016 al Curţii de Apel Cluj; Decizia civilă nr. 1.098A din 29.11.2017, pronunţată în Dosarul nr. 10.049/3/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, precum şi o serie de încheieri în privinţa cărora nu există menţiunea că ar fi definitive.

În sensul celei de a doua opinii, cea a inadmisibilităţii în apel a probelor noi şi a celor în privinţa cărora s-a dispus sancţiunea decăderii de către prima instanţă, au fost depuse: Decizia civilă nr. 1.225/A/2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.460/242/2017 al Tribunalului Specializat Cluj; Decizia civilă nr. 878 din 7.10.2019, pronunţată în Dosarul nr. 20.208/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti; Decizia civilă nr. 337/A din 25.09.2015, pronunţată în Dosarul nr. 16.919/302/2014 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă; Decizia civilă nr. 1.098 din 28.03.2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.468/303/2016 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, Decizia nr. 381/A din 20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud; Decizia civilă nr. 1.098/A din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 10.049/3/2016, precum şi mai multe încheieri de şedinţă care nu poartă o menţiune care să ateste că sunt definitive.

Prin urmare, din această perspectivă se constată că practica judiciară oglindită de hotărârile judecătoreşti ataşate în anexa sesizării se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat şi cuprinde soluţii diferite pronunţate cu privire la problema de drept în discuţie.

O ultimă cerinţă ce se impune a fi verificată în privinţa analizei admisibilităţii sesizării se referă la obiectul recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Sub acest aspect, din analiza jurisprudenţei anexate sesizării se constată că prima opinie exprimată în cadrul sesizării în sensul că în noţiunea de probe noi ce pot fi încuviinţate în apel se includ probele propuse în faţa primei instanţe şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă, dar şi probele care nu au fost propuse în faţa primei instanţe, ci sunt enunţate pentru prima dată prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel, dar şi probele propuse tardiv şi pentru care prima instanţă de fond a constatat decăderea, este însuşită la nivelul instanţelor din raza teritorială a curţilor de apel Oradea, Târgu Mureş, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Iaşi, Constanţa, Timişoara şi majoritar la nivelul curţilor de apel Craiova, Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Galaţi şi Bacău.

Cea de-a doua opinie, în sensul că în apel nu pot fi propuse în principiu orice probe noi, ci doar cele care nu au putut fi propuse în faţa primei instanţe, cele care au fost respinse de către prima instanţă sau asupra cărora aceasta a omis să se pronunţe, a fost îmbrăţişată de o parte dintre judecătorii din cadrul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Cluj, Secţiilor a IV-a şi a VI-a civile ale Curţii de Apel Bucureşti şi de judecători din cadrul Tribunalului Specializat Cluj, Secţiilor civile ale Tribunalului Braşov, tribunalele Ilfov, Bucureşti, Teleorman, Vrancea, Sibiu, Hunedoara.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sesizarea este admisibilă, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate impuse de mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, care reclamă intervenţia instanţei supreme. XI.2. Analiza fondului recursului în interesul legii

Problema de drept cu care este învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este aceea de a se stabili „dacă în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ doar probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă sau şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar prima instanţă de fond a constatat decăderea”.

Soluţionarea problemei de drept presupune a se stabili dacă efectele sancţiunii decăderii din dreptul de a solicita şi/sau administra probe în faţa primei instanţe operează şi în privinţa căii de atac a apelului, care, prin natura sa, este o cale de atac total devolutivă, provocând o nouă judecată asupra fondului, în care instanţa de apel statuează, atât în fapt, cât şi în drept, cu observarea şi a limitelor consacrate prin art. 477 alin. (1) şi, respectiv, art. 478 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă.

Pentru a porni la analiza acestei probleme de drept este necesar a fi enunţate dispoziţiile art. 254 din Codul de procedură civilă, care statuează la alin. (1) că „probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege”.

Din textul expus anterior rezultă că, pentru o rigurozitate a procedurii urmate în faţa primei instanţe de fond, legiuitorul a instituit sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe în faţa primei instanţe, dacă acestea nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare.

Acest text este în deplin acord cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care impun ca părţile să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, atât motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, cât şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea, şi aceasta ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

La alineatul (2) al art. 254 din Codul de procedură civilă s-a menţionat că „dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează