Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Avocatul Poporului, ataşându-se întreaga documentaţie constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii

Codul de procedură civilă Art. 719 alin. (1): „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată.” IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente

Ca urmare a demersurilor întreprinse de titularul sesizării în vederea identificării hotărârilor judecătoreşti relevante în practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat faptul că nu există un punct de vedere unitar asupra chestiunii de drept supuse atenţiei, fiind identificate două orientări: a) într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că suspendarea executării silite îşi menţine efectele până la soluţionarea contestaţiei la executare în primă instanţă. Argumentele care au stat la baza acestei opinii sunt următoarele: în lipsa unei menţiuni exprese a legiuitorului, în sensul necesităţii unei soluţii definitive, sintagma „până la soluţionarea contestaţiei la executare” nu poate privi decât momentul dezlegării în primă instanţă a contestaţiei la executare, hotărârea dată de instanţa de executare având natura juridică a soluţionării contestaţiei. Această interpretare a sintagmei „până la soluţionarea contestaţiei la executare” este corelată logic şi cu efectele produse asupra contestaţiei la executare de hotărârea în primă instanţă. Se apreciază că, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în măsura admiterii contestaţiei la executare, această hotărâre este executorie, astfel că nu mai este necesar efectul suspensiv de executare al încheierii pronunţate în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, actele de executare fiind lovite de sancţiunea nulităţii. Pe de altă parte, soluţia de respingere a contestaţiei la executare, după administrarea probatoriului adecvat şi cercetarea fondului, nu mai justifică menţinerea efectului suspensiv de executare al încheierii pronunţate în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă; b) în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată au avut o abordare diferită, apreciind că suspendarea executării silite îşi menţine efectele până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare. În acest sens s-a argumentat că, dacă s-ar admite teza contrară, ar trebui să fie recunoscut dreptul părţii interesate de a formula cererea de suspendare şi direct în faţa instanţei de apel. Or, jurisprudenţa este constantă în a aprecia că asemenea cereri sunt inadmisibile, pentru că, altfel, încheierea pronunţată de instanţa de apel în suspendare ar fi, la rândul său, susceptibilă de apel, ceea ce ar presupune ca instanţa superioară celei care judecă apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei la executare să soluţioneze, la rândul său, apelul formulat împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de apel, ceea ce este contrar principiilor procedurii civile. Ca atare, s-a reţinut faptul că soluţionarea cererii de suspendare a executării silite presupune în mod necesar existenţa unei contestaţii la executare, până la soluţionarea căreia se solicită suspendarea executării, aceasta fiind o condiţie prealabilă prevăzută de lege pentru admisibilitatea cererii, în absenţa căreia nu se mai impune examinarea motivelor temeinice invocate de contestator pentru suspendare.

Problema de drept vizând durata suspendării executării silite a fost discutată în cadrul întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel care a avut loc în perioada 19-20 noiembrie 2015, la sediul Curţii de Apel Timişoara, întâlnire cu prilejul căreia participanţii, în unanimitate, au împărtăşit punctul de vedere al Institutului Naţional al Magistraturii, potrivit căruia s-a apreciat că suspendarea executării silite este limitată în timp până la momentul soluţionării contestaţiei la executare în primă instanţă. V. Punctul de vedere al Avocatului Poporului

Titularul sesizării a apreciat că interpretarea şi aplicarea sintagmei „până la soluţionarea contestaţiei la executare” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt în sensul că suspendarea executării silite este limitată în timp până la momentul soluţionării în primă instanţă a contestaţiei la executare.

În lipsa unei menţiuni exprese a legiuitorului în sensul necesităţii existenţei unei soluţii definitive, s-a considerat că sintagma „până la soluţionarea contestaţiei la executare” nu poate privi decât momentul dezlegării în primă instanţă a contestaţiei la executare, hotărârea dată de instanţa de executare având, în mod incontestabil, natura juridică a unei „soluţionări a contestaţiei”.

În accepţiunea legiuitorului, scopul suspendării executării în cadrul contestaţiei la executare este acela de a pune la dispoziţia debitorului posibilitatea de a preîntâmpina producerea unor prejudicii grave, iremediabile, efect al continuării executării pornite în mod nelegal.

De altfel, ori de câte ori legiuitorul a stabilit, drept moment- limită al unei măsuri, data rămânerii definitive a unei hotărâri, a folosit o exprimare explicită în acest sens.

Această modalitate de interpretare trebuie corelată logic şi cu efectele produse de hotărârea pronunţată, în primă instanţă, asupra contestaţiei la executare. Astfel, în măsura admiterii contestaţiei la executare, această hotărâre este executorie, potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel că nu mai este necesar efectul suspensiv de executare al încheierii pronunţate în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, actele de executare fiind lovite de sancţiunea anulării.

Mai mult, o nouă cerere de suspendare poate fi formulată în calea de atac a apelului, cu îndeplinirea cerinţelor legale, până la soluţionarea definitivă a căii ordinare de atac, partea având, de asemenea, posibilitatea de a formula şi o cerere de suspendare provizorie a executării silite în apel, în condiţiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă.

În măsura în care contestatorul urmăreşte suspendarea executării silite şi pe parcursul judecăţii în calea de atac, având în vedere că încheierea prin care s-a soluţionat contestaţia la executare în primă instanţă este executorie, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, acesta va putea solicita în calea de atac suspendarea executării provizorii a încheierii prin care a fost soluţionată contestaţia la executare în primă instanţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 450 din acelaşi act normativ.

Deşi contestaţia la executare nu este indisolubil legată de posibilitatea suspendării executării silite, dat fiind faptul că simpla formulare a contestaţiei nu produce efectul suspensiv al executării, legiuitorul alătură cererii principale posibilitatea formulării unei asemenea contestaţii care să aibă un efect întreruptiv al procedurii execuţionale.

Astfel, art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că măsura suspendării executării silite se dispune până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, iar nu până la soluţionarea definitivă a cererii principale.

Pentru ipoteza în care cererea principală este admisă (contestaţia la executare în cazul de faţă), aplicându-se art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea este executorie, motiv pentru care, odată cu pronunţarea primei instanţe pe fondul cauzei, executorul judecătoresc va trebui să se conformeze acestei hotărâri chiar nedefinitive. Drept urmare, temeiul va fi reprezentat tocmai de această soluţie a primei instanţe dată pe fondul cauzei. În schimb, dacă este respinsă cererea principală, executarea ar trebui reluată de îndată, în lipsa altor dispoziţii ale instanţei.

În literatura de specialitate s-a reţinut că, „în cazul admiterii contestaţiei la executare, întrucât, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea instanţei de executare are caracter executoriu şi, deci, executorul judecătoresc trebuie să se conformeze de îndată măsurii dispuse prin această încheiere, prin cererea de apel sau distinct în tot cursul judecăţii în apel, partea interesată va putea solicita suspendarea executării provizorii a acestei încheieri. Un raţionament asemănător poate fi făcut şi în ipoteza respingerii contestaţiei la executare. Spre exemplu, caracterul executoriu al încheierii de respingere a contestaţiei debitorului ar însemna că executarea trebuie reluată de îndată, însă, dacă debitorul apelează încheierea, solicitând şi suspendarea executării acesteia, admiterea cererii de suspendare a executării încheierii nu înseamnă altceva decât menţinerea suspendării executării silite dispuse de prima instanţă” 1 . 1 G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, vol. II, Editura Hamangiu, 2016.

În plus, textul de lege în cauză are în vedere faptul că suspendarea executării silite subzistă până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare, având în vedere că prima instanţă nu poate dispune cu privire la suspendarea contestaţiei la executare decât până la momentul dezînvestirii sale. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

În susţinerea opiniei exprimate, anume cea potrivit căreia măsura suspendării executării, dispusă pe cale incidentală, în cadrul contestaţiei la executare, subzistă doar până la momentul pronunţării hotărârii asupra contestaţiei la executare în primă instanţă, nu şi în calea de atac, sunt valorificate argumente de interpretare literală a normei, precum şi argumente circumscrise metodei comparative. Accentul este pus pe caracterul executoriu al încheierilor pe care le pronunţă instanţa de executare, astfel cum acesta este consacrat în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi pe corelarea cu efectele pe care le produce hotărârea pronunţată de prima instanţă în contestaţia la executare. În acest context, extinderea efectului suspensiv de executare şi în faza apelului declarat împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia la executare a fost echivalată cu o imixtiune din partea primei instanţe în competenţele instanţei de apel.

Din interpretarea literală şi gramaticală a art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă se desprind două concluzii: (i) Norma în discuţie marchează, în primul rând, momentul până la care partea interesată poate solicita suspendarea executării, şi anume până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită.

Din coroborarea tezei I cu teza a II-a se desprinde caracterul incidental al cererii de suspendare a executării, de esenţa cererilor incidentale fiind faptul că sunt formulate în cadrul unei proceduri în curs, declanşată printr-o cerere principală, în cazul de faţă, contestaţia la executare sau o altă cerere privind executarea silită. (ii) Textul marchează şi momentul până la care instanţa competentă poate suspenda executarea, acesta fiind reprezentat de soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită.

În această privinţă se observă că, spre deosebire de alte ipoteze similare [de exemplu, art. 413 alin. (2) din Codul de procedură civilă], care implică sistarea temporară a unei proceduri pendinte şi în a căror privinţă legiuitorul a prevăzut că suspendarea durează până la momentul soluţionării definitive a unei alte cauze, lipsa sintagmei „definitive” în cuprinsul textului analizat conduce la concluzia că a fost avută în vedere soluţionarea de către prima instanţă a contestaţiei la executare.

Ca atare, faţă de termenii folosiţi de legiuitor în norma analizată, combinat cu argumentul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, se justifică o concluzie în sensul că suspendarea executării, dispusă pe cale incidentală, în cadrul contestaţiei la executare, durează până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare.

Totodată, dat fiind caracterul excepţional al suspendării executării silite în raport cu cerinţa ca titlurile executorii să fie aduse la îndeplinire cât mai repede în vederea realizării drepturilor creditorilor urmăritori, indiferent de felul acesteia – voluntară, de drept sau facultativă -, normele care reglementează această instituţie procesuală trebuie să primească o interpretare restrictivă, inclusiv sub aspectele care interesează condiţiile în care suspendarea intervine şi efectele pe care această măsură le produce.

Aşadar, rezultatul interpretării teleologice este, de asemenea, unul restrictiv, perfect concordant cu cel al interpretării literale a normei în discuţie.

Analiza problemei de drept, efectuată şi din perspectiva interpretării logico-sistematice, se află în deplină concordanţă cu rezultatele interpretării literale şi a celei teleologice, întrucât, în cursul executării silite care a fost reluată după o suspendare ce a încetat prin efectul respingerii contestaţiei la executare, partea interesată va putea formula o nouă contestaţie la executare. Însă, pentru a fi admisibilă, noua contestaţie trebuie să privească sancţionarea altor neregularităţi procedurale, care nu au existat la data formulării primei contestaţii.

În acest nou cadru, partea poate solicita pe cale incidentală suspendarea executării, deoarece, pe de o parte, hotărârea precedentă prin care s-a admis o cerere de suspendare a executării în prima contestaţie la executare nu are autoritate de lucru judecat faţă de hotărârea prin care a fost soluţionată contestaţia la executare, iar, pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat provizorie se menţine doar atât timp cât subzistă împrejurările care au determinat adoptarea soluţiei.

Un alt mecanism prin care pot fi atenuate consecinţele pe care le atrage adoptarea primei orientări de jurisprudenţă constă în recunoaşterea posibilităţii debitorului, căruia contestaţia la executare i-a fost respinsă de prima instanţă, prin încheiere executorie, de a formula, pe cale incidentală, în apelul declarat împotriva acestei încheieri, o nouă cerere de suspendare a executării; în această construcţie juridică nu se aduce atingere principului unicităţii căii de atac, întrucât cererea incidentală având ca obiect suspendarea executării trebuie întotdeauna soluţionată până la judecarea apelului declarat împotriva hotărârii care se bucură de executare provizorie, în caz contrar, suspendarea executării fiind lipsită de finalitatea scontată de legiuitor.

Se observă astfel o perfectă concordanţă între rezultatele diferitelor metode de interpretare utilizate pentru soluţionarea acestei probleme de drept şi faptul că părţile au la dispoziţie mecanisme procedurale pentru a obţine o nouă suspendare a executării silite după reluarea acesteia. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 27 din 3 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 582/1/2019 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 24 octombrie 2019, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 24.477/325/2017, cu privire la următoarea problemă de drept: „Cum se interpretează şi/sau se aplică prevederile art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte momentul până la care se dispune suspendarea executării silite, respectiv care este înţelesul sintagmei «până la soluţionarea contestaţiei la executare» din acest text de lege?”.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din perspectiva problematicii care face obiectul recursului în interesul legii în dezbatere. VIII. Punctul de vedere al specialiştilor

Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept, prin opinia exprimată în conformitate cu prevederile art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a apreciat că suspendarea executării silite produce efecte până la soluţionarea contestaţiei la executare în primă instanţă, iar nu până la momentul la care se pronunţă o hotărâre definitivă, corelat şi cu efectele pe care le produce hotărârea prin care este soluţionată contestaţia la executare, în sensul în care, dacă se admite contestaţia, hotărârea este executorie, deci nu se mai impune măsura suspendării executării silite, întrucât, în caz de nerespectare a hotărârii de admitere, actele de executare efectuate după acest moment sunt lovite de nulitate, iar în cazul respingerii contestaţiei la executare, menţinerea efectului suspensiv al încheierii pronunţate nu îşi mai găseşte raţiunea, având în vedere că măsura suspendării a fost dispusă într-un moment anterior soluţionării contestaţiei la executare. IX. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea sintagmei „până la soluţionarea contestaţiei la executare” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.I. Analiza condiţiilor de admisibilitate X.I.1. Regularitatea învestirii

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de Avocatul Poporului, entitate care are calitate procesuală, în virtutea normei legale anterior enunţate. X.I.2. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiţii legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum şi a documentelor ataşate se apreciază că sunt îndeplinite cerinţele formale de admisibilitate enunţate în precedent.

Preliminar argumentării acestei concluzii, se cuvine a fi menţionat că, prin Decizia nr. 27 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 24.477/325/2017, cu privire la următoarea problemă de drept: „Cum se interpretează şi/sau se aplică prevederile art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte momentul până la care se dispune suspendarea executării silite, respectiv care este înţelesul sintagmei «până la soluţionarea contestaţiei la executare» din acest text de lege?”.

Decizia prealabilă anterior evocată beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul autorităţii de lucru judecat ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării, dată în considerarea jurisprudenţei divergente preexistente, în legătură cu problema de drept supusă dezlegării instanţei supreme.

De altfel, statuând de principiu asupra raportului dintre cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reglementate de art. 514-521 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă a reţinut constant, în jurisprudenţa dezvoltată în materie, argumentul că cerinţa noutăţii consacrată de art. 519 din acelaşi cod trebuie privită ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control apriori).

Revenind la examinarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, este de amintit, în legătură cu cea dintâi cerinţă enunţată în cele ce precedă, aspectul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă indicarea unei reglementări susceptibile de interpretare diferită şi care a generat o practică judiciară neunitară în aplicarea ei.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează interpretarea şi aplicarea neunitară a sintagmei „până la soluţionarea contestaţiei la executare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă suspendarea executării se dispune până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare sau până la soluţionarea definitivă a acesteia.

În consecinţă, se poate reţine că se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a dispoziţiilor legale anterior enunţate, în sensul de a decide care este momentul până la care dăinuie suspendarea executării silite dispuse de prima instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare, întrucât se pune problema dacă măsura subzistă şi pe perioada soluţionării căii de atac formulate împotriva acesteia din urmă.

Concluzionând, se constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o unei norme juridice, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesul legii, acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.

Cea de-a doua condiţie de admisibilitate, privind dezlegarea diferită dată de instanţe asupra aceleiaşi probleme de drept, este îndeplinită, întrucât din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se reţine că instanţele naţionale au soluţionat diferit această problemă de drept.

Cu referire la cerinţa existenţei unor hotărâri definitive în dovedirea orientărilor jurisprudenţiale divergente, se constată că actul de sesizare este însoţit de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, astfel încât şi această condiţie este îndeplinită.

De asemenea, este îndeplinită şi cea din urmă condiţie de admisibilitate, actul de sesizare fiind însoţit de hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la problematica ce formează obiectul sesizării.

Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, instituite de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, se apreciază că recursul în interesul legii este admisibil. X.II. Analiza fondului recursului în interesul legii

Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, vizează chestiunea întinderii temporale a efectelor suspendării executării silite, în raport cu dispoziţiile art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată”.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că sintagma „până la soluţionarea contestaţiei la executare” se interpretează în sensul că durata măsurii suspendării executării silite este limitată în timp până la momentul soluţionării în primă instanţă a contestaţiei la executare.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că suspendarea executării silite dăinuie până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare.

Cu titlu preliminar, se cuvine a fi expuse câteva scurte consideraţii referitoare la instituţia suspendării executării silite, relevante pentru prezenta dezbatere.

Definită doctrinar, suspendarea executării silite reprezintă un incident procedural, având caracter excepţional, prin care se temporizează procedura execuţională pentru o anumită perioadă de timp, fie sub forma împiedicării demarării ei, fie sub forma opririi acesteia.

Ca mijloc de protecţie pentru părţile sau terţele persoane interesate, implicate în procedura execuţională, suspendarea executării silite este menită a asigura deplina compatibilitate şi congruenţă între, pe de o parte, principiile executării în mod prompt şi efectiv, cu celeritate şi în integralitate a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, conform art. 626-627 din Codul de procedură civilă, şi, pe de altă parte, principiul legalităţii executării silite, conform art. 625 din acelaşi act normativ.

Statul este ţinut, aşadar, să asigure un just echilibru între interesul creditorului de a-şi valorifica dreptul recunoscut prin titlul executoriu într-un termen optim şi previzibil şi dreptul debitorului de a fi supus unei proceduri de executare cu respectarea dispoziţiilor legale.

Drept urmare, regula în materie o constituie continuitatea şi celeritatea actelor de executare, în scopul realizării cu promptitudine a dreptului recunoscut prin titlul executoriu, în timp ce măsura suspendării nu poate avea decât un caracter excepţional, devenind incidentă în acele situaţii în care temporizarea procedurii execuţionale este necesară pentru prevenirea unor consecinţe negative iremediabile sau dificil de remediat.

Dintre cazurile de suspendare a executării silite – voluntară, de drept (obligatorie) şi facultativă (judecătorească), prin raportare la dispoziţiile art. 701 din Codul de procedură civilă -, suspendarea executării silite formulate în cadrul contestaţiei la executare, în temeiul dispoziţiilor art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este cazul de oprire/sistare temporară a procedurii execuţionale ce interesează prezenta dezlegare supusă atenţiei în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială, activat prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de Avocatul Poporului.

Reglementată drept caz de suspendare facultativă (judecătorească), prin norma cu caracter general cuprinsă în art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite în cadrul contestaţiei la executare rămâne o măsură procesuală excepţională, supusă unor condiţii restrictive.

Caracterul incidental al cererii de suspendare a executării silite, în sensul dat de dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă, constituie una dintre condiţiile de admisibilitate pentru un asemenea demers procesual, întrucât, aşa cum rezultă din norma legală supusă dezbaterii, suspendarea executării silite poate fi dispusă „până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită”. Nu poate fi considerată decât firească opţiunea legiuitorului în acest sens, având în vedere tocmai efectul dilatoriu, întreruptiv, ataşat măsurii de suspendare.

Revenind, în lumina acestor consideraţii preliminare, la soluţionarea problemei de drept cu a cărei dezlegare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se apreciază că este necesară examinarea acesteia dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, un prim plan de analiză, subsumat interpretării literale a normei juridice cuprinse în art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prin utilizarea metodelor de interpretare gramaticală, logică şi sistematică, fundamentează concluzia potrivit căreia sintagma „până la soluţionarea contestaţiei la executare” are în vedere, incontestabil, momentul dezlegării în primă instanţă a contestaţiei la executare.

Este locul aici a aminti că interpretarea literală (declarativă) este impusă de concluzia că între formularea literară (lingvistică) a normei civile şi conţinutul său real există o concordanţă deplină şi perfectă. În consecinţă, norma juridică nu poate fi aplicată nici extensiv, pentru a include alte situaţii practice necuprinse în ipoteza acesteia, şi nici restrictiv, pentru a exclude anumite situaţii practice aparent cuprinse în ipoteza sa, deoarece lex dixit quam voluit.

Aşadar, analiza semantică a terminologiei folosite de legiuitor evidenţiază că dezlegarea prin hotărârea dată în primă instanţă are natura juridică a unei „soluţionări” a contestaţiei la executare şi, în consecinţă, intră în câmpul de aplicabilitate al sintagmei deduse prezentei interpretări unificatoare.

Altfel spus, întrucât prin însăşi formularea normei juridice se stabileşte, ca limită temporală, momentul soluţionării contestaţiei (sau a altei cereri privitoare la executarea silită), iar hotărârea pronunţată în primă instanţă corespunde, fără echivoc, conceptului de „soluţionare”, apare limpede deducţia că efectele suspendării executării silite, dispusă până la soluţionarea contestaţiei la executare, nu s-ar putea prelungi dincolo de faza primei instanţe.

În procesul de decelare a voinţei legiuitorului se impune a se observa că nu există niciun indiciu în conţinutul textului legal precitat, care să susţină o interpretare în sens contrar. Or, în lipsa unei menţiuni exprese a legiuitorului, în sensul necesităţii existenţei unei soluţii definitive, sintagma „până la soluţionarea contestaţiei la executare” nu poate privi decât momentul dezlegării în primă instanţă a contestaţiei la executare.

Aceasta întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, iar introducerea de către interpret a unei condiţii suplimentare, de genul rămânerii definitive a soluţiei primei instanţe, ar însemna o adăugare la textul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, condiţionare neîngăduită, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens.

De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să stabilească drept moment-limită al unei măsuri data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti, a folosit o exprimare explicită în acest sens.

Este cazul, bunăoară, al situaţiilor expres reglementate de dispoziţiile Codului de procedură civilă în cuprinsul art. 721 alin. (4) (poziţionat în proximitatea instituţiei suspendării aflate în dezbatere), referitoare la suspendarea eliberării către creditor a sumei consemnate, în cazul depunerii cu afectaţiune specială, până la momentul soluţionării contestaţiei prin hotărâre definitivă, al art. 818 alin. (2), referitoare la suspendarea urmăririi imobilului proprietate comună până la soluţionarea partajului, prin hotărâre rămasă definitivă, sau al art. 861 alin. (1), referitoare la suspendarea împărţelii preţului de adjudecare până la judecarea definitivă a cererii de evicţiune.

Se impune a se observa că, în schimb, similar textului legal în discuţie, legiuitorul nu a reglementat în mod expres vreo condiţionare de genul rămânerii definitive a soluţiei instanţei în alte cazuri legale în materie de suspendare a procedurii execuţionale, fiind de amintit, exempli gratia, dispoziţiile art. 653 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la suspendarea executării până la soluţionarea cererii de recuzare a executorului judecătoresc, ori cele ale art. 692 alin. (3) din acelaşi cod, referitoare la suspendarea eliberării sau distribuirii sumelor până la soluţionarea cererii de intervenţie.

Concluziv, textul legal al art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu poate fi extins peste înţelesul său literal şi, în consecinţă, efectele suspendării executării silite nu pot fi extinse după momentul soluţionării în primă instanţă a contestaţiei la executare.

În cel de-al doilea plan de analiză, subsumat efectelor juridice ale hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă cu privire la contestaţia la executare, se impune a fi evidenţiat caracterul executoriu al hotărârii, recunoscut prin dispoziţiile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare”.

Întrucât, în materia contestaţiei la executare, nu este reglementată o asemenea excepţie de la regula caracterului executoriu al hotărârii date în primă instanţă, regula edictată la art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu are a fi îndepărtată.

Drept urmare, din întreaga economie a dispoziţiilor art. 719 din Codul de procedură civilă rezultă că măsura suspendării executării silite subzistă până la soluţionarea de prima instanţă a contestaţiei la executare.

Aceasta întrucât, prin ipoteză, în cazul admiterii contestaţiei la executare, avându-se în vedere că, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea instanţei de executare are caracter executoriu şi, deci, executorul judecătoresc trebuie să se conformeze de îndată măsurii dispuse prin această încheiere, nu mai este necesar efectul suspensiv de executare al încheierii pronunţate în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru simplul motiv că intervine un alt efect, mult mai energic, şi anume acela al anulării (după caz, în tot sau în parte, a executării silite ori a unor acte de executare), efect care se consumă încă de la momentul pronunţării soluţiei de primă instanţă.

Pe de altă parte, un raţionament asemănător poate fi făcut şi în ipoteza respingerii contestaţiei la executare, în sensul în care executorialitatea procedurii decurgând din respingerea contestaţiei debitorului presupune ca executarea să fie reluată de îndată, însă, dacă debitorul apelează încheierea, solicitând şi suspendarea executării acesteia, admiterea cererii de suspendare a executării încheierii nu înseamnă altceva decât menţinerea suspendării executării silite dispuse de prima instanţă.

Se cuvine a fi subliniat caracterul sumar al analizei pe care o realizează instanţa în cadrul soluţionării cererii de suspendare a executării, în sensul că nu se cercetează fondul raportului juridic execuţional, ci numai aparenţele motivelor de contestaţie la executare, care reies cât mai clar cu putinţă din actele dosarului.

Or, soluţia de respingere a contestaţiei la executare, după administrarea probatoriului adecvat şi cercetarea fondului cauzei, nu mai justifică menţinerea efectului suspensiv de executare al încheierii pronunţate în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Raţionamentul se impune, deoarece, în cazul în care s-ar considera că suspendarea executării silite dispuse de prima instanţă subzistă şi ulterior dezînvestirii sale, ar însemna ca, în afară de negarea executorialităţii hotărârii date de instanţa de executare cu privire la contestaţie, să se acorde şi prevalenţă unei încheieri de suspendare a executării silite, care este rezultatul unei examinări sumare a temeiniciei contestaţiei (neprejudecare/”pipăire” a fondului), în faţa unei veritabile hotărâri judecătoreşti de fond, rezultat al unui examen, prin excelenţă, mult mai aprofundat.

În alţi termeni, a admite contrariul şi a accepta că suspendarea executării silite poate depăşi, ca întindere, momentul soluţionării în fond a contestaţiei la executare ar echivala cu o pronunţare a primei instanţe dincolo de competenţele sale, peste instanţa de control judiciar, a cărei hotărâre este suverană asupra tuturor chestiunilor deduse judecăţii. În virtutea caracterului exclusiv incidental al cererii de suspendare a executării silite, o atare măsură procesuală excepţională poate fi dispusă de prima instanţă doar în limitele cadrului procesual al soluţionării contestaţiei la executare.

Concluziv, din perspectiva şi a secundului palier argumentativ, circumscris efectelor produse de hotărârea pronunţată, în primă instanţă, cu privire la contestaţia la executare, rezultă cu forţa evidenţei că este corectă prima orientare jurisprudenţială.

În consecinţă, sintagma „până la soluţionarea contestaţiei la executare” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată în sensul că suspendarea executării silite este limitată în timp până la momentul soluţionării în primă instanţă a contestaţiei la executare. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,