Decizia nr. 4 din 15 martie 2021

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, ataşându-se întreaga documentaţie constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 85/2014 – Art. 43 alin. (7) – „Curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza judecătorului-sindic, pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” – Art. 45 alin. (1) – „Principalele atribuţii ale judecătoruluisindic, în cadrul prezentului capitol, sunt: a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată; (…)”.

Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare – Art. 480 alin. (2) şi (3): „(2) În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. (3) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.” IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente

Titularul sesizării susţine că a identificat hotărâri judecătoreşti relevante în practica instanţelor judecătoreşti, din care reiese faptul că nu există un punct de vedere unitar asupra chestiunii de drept supuse atenţiei, fiind identificate două orientări: a) într-o primă opinie s-a dispus anularea sentinţei apelate şi trimiterea dosarului la judecătorul-sindic, cu dispoziţie obligatorie de trecere a debitorului în faliment. Pentru această soluţie s-a apreciat că se aplică prin analogie prevederile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, care transpun dispoziţiile Deciziei nr. 5 din 4 aprilie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011 (Decizia nr. 5/2011), având ca obiect aplicarea art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în contextul căii de atac a recursului, prevăzută de Codul de procedură civilă de la 1865, statuându-se astfel: „În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” S-a reţinut că atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă a acestora, ele neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură, în acest context fiind relevante şi dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014, text care dispune cu privire la competenţa judecătorului-sindic în sensul că acesta pronunţă hotărârea „a). . . de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată”. Odată cu adoptarea Legii nr. 85/2014 şi în contextul modificării regimului căilor de atac, prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, efectele obligatorii ale Deciziei nr. 5/2011 au fost transpuse în noua lege. S-a subliniat şi faptul că soluţia adoptată prin Decizia nr. 5/2011 a fost rezultatul aplicării dispoziţiilor procedurale de drept comun într-o manieră considerată compatibilă cu procedura specială a insolvenţei. Abordarea trebuie menţinută şi aplicată şi în actualul cadru legislativ, atât timp cât raţiunile care au stat la baza pronunţării acestei decizii în interesul legii nu au suferit modificări. Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 au în vedere doar stadiul soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, o normă similară nefiind reluată cu prilejul reglementării intrării în faliment, soluţia trebuie aplicată, pentru identitate de raţiune, şi în acest caz, chiar dacă ea nu corespunde întocmai soluţiilor procedurale propuse de art. 480 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă în aplicarea principiului „ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet”; pronunţarea soluţiei de intrare în faliment revine în competenţa judecătorului-sindic, iar această competenţă, apreciată ca fiind exclusivă, a constituit şi constituie în continuare argumentul aplicării circumstanţiate, la acest domeniu particular, a dispoziţiilor procedurale de drept comun. Această opinie este ilustrată în cuprinsul următoarelor hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv identificate de titularul sesizării: – Decizia civilă nr. 464 din 17 septembrie 2019, pronunţată în apel de către Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 985/112/2014/a3, definitivă; – Decizia nr. 710 din 13 septembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 3.053/100/2015/a1, definitivă; – Decizia nr. 711 din 13 septembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 2.840/112/2014/a22, definitivă; – Decizia civilă nr. 339 din 19 iunie 2018 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 5.504/100/2014/a5, definitivă; – Decizia civilă nr. 3.142 din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 1.717/1285/2012/a4, definitivă; b) într-o a doua opinie s-a apreciat că excepţiile sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie, nefiind în prezenţa unui caz de anulare a sentinţei apelate, ci de schimbare a acesteia în condiţiile art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece judecătorul-sindic s-a pronunţat pe fondul cererii de trecere a debitorului în faliment sau de confirmare a planului de reorganizare, nu s-a desesizat prin admiterea unei excepţii, iar procedura de citare a fost prin ipoteză legal îndeplinită. În consecinţă, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, deoarece o dispoziţie procedurală de excepţie şi, în consecinţă, de strictă interpretare există doar pentru ipoteza deschiderii procedurii [art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014], nu şi pentru etapa procedurală a trecerii debitorului în faliment. În ipoteza schimbării sentinţei apelate, se dispune trecerea debitorului în faliment şi se numeşte lichidator judiciar cu titlu provizoriu. În caz contrar, nu ar exista continuitate şi complementaritate între hotărârile judecătorului-sindic şi deciziile instanţei de apel, deoarece între dispoziţia instanţei de apel care anulează cu trimitere spre rejudecare şi sentinţa judecătorului-sindic care trebuie să pună în executare decizia instanţei de apel de trecere a debitorului în faliment se interpune un interval de timp, cu consecinţe nefaste pentru procedură. Deşi dispoziţia instanţei de apel este clară şi imperativă în sensul trecerii în faliment a debitorului, motivarea deciziei, restituirea dosarului către judecătorul-sindic, fixarea termenului de judecată la care judecătorul-sindic să pună în executare decizia instanţei de apel, termen care poate fi amânat prin diverse cereri şi impedimente de ordin procedural, pot genera un interval de câteva luni, în care situaţia debitorului este neclară, cu consecinţe nefaste asupra patrimoniului său: reorganizarea nu este posibilă sau a eşuat, aspect esenţial care întemeiază decizia instanţei de apel, dar debitorul nu este încă supus procedurii de faliment, nu există lichidator judiciar desemnat în lipsa sentinţei judecătorului sindic cu acest obiect. Toate aceste impedimente pot fi înlăturate dacă instanţa de apel, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile pentru trecerea debitorului în faliment în procedura generală, conform art. 143 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, sau reţinând că planul de reorganizare analizat nu poate fi confirmat, va schimba sentinţa judecătorului-sindic şi va dispune trecerea debitorului în faliment, cu desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu care să gestioneze şi să conserve patrimoniul debitorului. Sunt respectate astfel şi dispoziţiile procedurale anterior enunţate [art. 480 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă]. În ceea ce priveşte competenţa exclusivă a judecătoruluisindic de a dispune trecerea debitorului în faliment, se reţine că, potrivit art. 40 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar”. În consecinţă, sintagma „instanţele judecătoreşti” include şi instanţa de apel, iar hotărârile judecătorului-sindic sunt supuse analizei instanţei de control judiciar, care are deopotrivă posibilitatea de a anula sau schimba hotărârea, potrivit normelor procedurale de drept comun, compatibile cu procedura insolvenţei. Dovada practică concretă a compatibilităţii constă în faptul că există proceduri de insolvenţă în care instanţa de apel a dispus trecerea în faliment, schimbând sentinţa apelată. În aceste proceduri nu a intervenit vreun blocaj procedural sau de altă natură, argument pentru o schimbare de abordare în raport cu Decizia nr. 5/2011 a instanţei supreme. Dimpotrivă, s-a asigurat celeritatea în derularea procedurii, câştigându-se un interval semnificativ de timp în fiecare dosar. Trimiterea la normele de competenţă reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014 este irelevantă, deoarece textul analizat are rolul de a delimita competenţa judecătorului-sindic de a celorlalţi participanţi la procedură (administrator/lichidator judiciar, creditori, administrator speciali), nu de a trasa o delimitare absolută de competenţe între judecătorul-sindic şi instanţa de apel, care soluţionează calea de atac devolutivă împotriva sentinţelor acestuia. Instanţa de apel nu reprezintă un participant la procedură, distinct de judecătorul-sindic. Dacă s-ar accepta că judecătorul-sindic este exclusiv competent să dispună toate măsurile enumerate prin ipotezele art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ar însemna că, în acele ipoteze în care judecătorul-sindic respinge eronat o cerere de angajare a răspunderii foştilor administratori statutari, o contestaţie la o măsură a administratorului judiciar sau o cerere de anulare a unui transfer patrimonial [exemple atribuite în competenţa judecătorului-sindic – art. 45 alin. (1) lit. h), i) şi j)], instanţa de apel trebuie să anuleze cu trimitere de fiecare dată, cu dispoziţie pentru judecătorul-sindic de admitere totală sau parţială a cererii de chemare în judecată sau a contestaţiei, cu consecinţa amânării adoptării măsurii, pentru un interval de timp care nu poate fi neglijat. Or, o astfel de practică nu există, instanţele de apel pronunţând schimbarea sentinţei apelate în toate aceste ipoteze, dacă apreciază calea de atac întemeiată. O astfel de abordare ipotetică nu ar fi benefică pentru cursivitatea şi celeritatea procedurilor de insolvenţă, în contextul în care au existat şi există permanent îngrijorări în raport cu durata nerezonabilă a procedurilor de insolvenţă. Această opinie este ilustrată prin următoarele hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv, care au fost identificate de titularul sesizării: – Decizia civilă nr. 341 din 23 iulie 2020, pronunţată în apel de către Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 513/1285/2019/a4, definitivă; – Decizia nr. 121 din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în Dosarul nr. 6.133/105/2014/a10**, definitivă; – Decizia nr. 134 din 14 martie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 8.129/118/2014/a19, definitivă; – Decizia civilă nr. 225/C din 18.06.2019 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în Dosarul nr. 1.164/83/C/2018/a5, definitivă. V. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj

Cu privire la admisibilitatea prezentului demers, au fost invocate dispoziţiile Deciziei nr. 16 din 20 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 septembrie 2019, decizie care sintetizează reperele procedurale ale unificării practicii în general şi în ceea ce priveşte recursul în interesul legii, în particular.

Prin această decizie (paragrafele 38 şi următoarele), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă cu rol esenţial în unificarea practicii judiciare, a reţinut, prin considerente decizorii, relevante din perspectiva admisibilităţii recursului în interesul legii, că, deşi dispoziţiile art. 515 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi cele ale art. 330 5 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu conţin vreo diferenţă de substanţă, sub imperiul noului Cod de procedură civilă, instanţa şi-a reconsiderat aprecierea făcută asupra cerinţei de a se constata existenţa unei practici neunitare la nivelul mai multor curţi de apel. Astfel, s-a considerat suficientă demonstrarea acestei condiţii şi în cazul în care practica neunitară este ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive provenind de la o singură curte de apel sau de la un număr restrâns de curţi de apel. Această concluzie s-a impus, deşi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă au fost respinse sesizări pentru soluţionarea unor recursuri în interesul legii pentru acest motiv – existenţa unei practici neunitare doar la nivelul unei singure curţi de apel (spre exemplu, Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009 şi Decizia nr. 6 din 26 septembrie 2010, pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Prin urmare, chiar dacă practica neunitară se constată la nivelul unei singure instanţe, promovarea unui recurs în interesul legii este admisibilă, deoarece dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă nu disting cu privire la numărul instanţelor aflate în divergenţă cu privire la o problemă de drept şi nici cu privire la nivelul instanţelor, impunând doar ca problema de drept să fie identică şi practica neunitară să fie dovedită prin hotărâri judecătoreşti definitive. De asemenea, teza finală a art. 514 din Codul de procedură civilă face referire la probleme de drept „care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”, fără vreo distincţie între soluţionarea cauzei în primă instanţă, în apel sau în recurs. Condiţia esenţială este doar aceea ca hotărârile judecătoreşti să fie definitive.

Trebuie enunţat în acest context şi faptul că dispoziţiile procedurale enunţate şi analizate nu fac referire la hotărâri judecătoreşti rămase definitive la instanţa competentă în ultimul grad de jurisdicţie în respectiva materie sau instanţa de ultim nivel jurisdicţional (apel sau recurs, după caz). În consecinţă, practica divergentă poate fi probată şi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive la prima instanţă sau la instanţa de apel, prin neexercitarea căii de atac sau prin respingerea sau anularea căilor de atac ca tardive, netimbrate, lipsite de interes sau exercitate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă etc., deci pentru orice motiv procedural care împiedică analiza în fond a problemei de drept care a fost soluţionată divergent.

Astfel cum s-a reţinut şi în paragraful 40 al Deciziei nr. 16 din 20 mai 2019, în cazul în care practica neunitară se regăseşte în cadrul unei singure curţi de apel, nu există vreun alt remediu pentru unificarea practicii, în condiţiile în care Codul de procedură civilă pune la dispoziţie exclusiv două mecanisme procedurale de unificare a practicii judiciare, şi anume: procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (menită să preîntâmpine apariţia practicii neunitare prin control a priori) şi procedura recursului în interesul legii (control a posteriori, ceea ce conduce la înlăturarea pentru viitor a practicii neunitare), dat fiind caracterul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, precum şi în cadrul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Nu constituie un mecanism eficient de unificare a practicii nici dezbaterea problemelor de drept (soluţionate neunitar, prin ipoteză) în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor, după procedura reglementată de art. 51 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Un atare mecanism nu ar avea efectul obligativităţii pentru toate instanţele a unei eventuale soluţii unitare la care s-ar ajunge şi, în consecinţă, nu constituie un remediu pentru înlăturarea practicii neunitare.

Aceeaşi ineficacitate pentru unificarea practicii trebuie enunţată şi în privinţa procedurii administrative reglementate de art. 25 şi 26 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, întrucât finalitatea acestor norme de rang inferior dispoziţiilor Codului de procedură civilă nu vizează şi nici nu ar putea viza adoptarea unor hotărâri cu caracter obligatoriu pentru participanţi sau pentru toate instanţele. Un astfel de efect îl pot avea doar hotărârile prealabile şi deciziile pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, „Vicepreşedintele curţii de apel răspunde de organizarea întâlnirilor trimestriale ale judecătorilor din cadrul curţii şi al instanţelor din circumscripţia acesteia, în care vor fi dezbătute problemele de drept care au generat o practică neunitară. Întâlnirile pot fi organizate şi pe domenii de specializare”. Aşadar, aceste întâlniri au o eficienţă limitată în unificarea practicii, deoarece punctul de vedere majoritar exprimat de participanţi nu are caracter obligatoriu.

În consecinţă, chiar dacă practica neunitară există la o secţie a unei curţi de apel sau la mai multe instanţe din aria de competenţă a unei curţi de apel, promovarea unui recurs în interesul legii constituie unicul demers procedural posibil şi eficient pentru unificarea practicii, pentru ca o interpretare a legii să dobândească caracter obligatoriu pentru instanţe, având drept efect unificarea pentru viitor a practicii judiciare la nivelul tuturor instanţelor din ţară.

În urma analizării propunerii prezentate de către preşedintele Secţiei a II-a civile, membrii Colegiului de conducere apreciază ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a normei procedurale analizate. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Ministerul Public, prin opinia înaintată, a solicitat admiterea recursului şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în sensul anulării sentinţei apelate şi trimiterii dosarului la judecătorulsindic, cu dispoziţie obligatorie de trecere a debitorului în faliment.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5/2011, a exclus posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită cauza judecătorului-sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.

Odată cu adoptarea Legii nr. 85/2014 şi în contextul modificării regimului căilor de atac prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, efectele obligatorii ale Deciziei nr. 5/2011 au fost transpuse în noua lege. Trebuie subliniat faptul că soluţia adoptată a fost rezultatul aplicării dispoziţiilor procedurale de drept comun de o manieră considerată compatibilă cu procedura specială a insolvenţei, ce se impune a fi menţinută şi în actualul cadru legislativ cât timp raţiunile avute în vedere în considerentele acestei decizii în interesul legii nu au suferit modificări.

Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 au în vedere doar stadiul soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, o normă similară nefiind reluată cu prilejul reglementării intrării în faliment, s-a apreciat că soluţia trebuie aplicată şi în acest caz, chiar dacă ea nu corespunde întocmai soluţiilor propuse de art. 480 din Codul de procedură civilă. Şi aceasta, întrucât, în aplicarea principiului ubi eadem este ratio, eadem solutio esse debet, pronunţarea soluţiei de intrare în faliment revine deopotrivă în atribuţia judecătorului-sindic, iar această competenţă, apreciată ca fiind exclusivă, a constituit argumentul aplicării circumstanţiate a dispoziţiilor procedurale de drept comun. VII. Punctul de vedere al specialiştilor

Universitatea de Vest din Timişoara – Şcoala Doctorală de Drept, prin opinia înaintată de domnul profesor universitar doctor Florin Moţiu, a arătat următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării, calitatea procesuală activă referitoare la promovarea recursului în interesul legii este îndeplinită, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, putând să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Condiţia de admisibilitate referitoare la soluţionarea în mod diferit a problemei de drept ce face obiectul judecăţii este îndeplinită prin anexarea hotărârilor judecătoreşti definitive prin care se face dovada soluţionării în mod diferit a problemei supuse analizei. Aşadar, s-a considerat că sunt îndeplinite cerinţele de ordin formal prevăzute în art. 515 din Codul de procedură civilă, din memoriul de recurs în interesul legii rezultând practica neunitară a instanţelor de judecată. Sub acest aspect s-a constatat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema supusă interpretării, existând două orientări, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă. În consecinţă, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării. Cu privire la obiectul sesizării s-a arătat că problema de drept care a determinat interpretări diferite în practica instanţelor de judecată se referă la următoarea ipoteză asupra căreia se solicită interpretarea şi aplicarea unitară: „În situaţia în care judecătorul-sindic respinge o cerere de intrare a debitorului în procedura de faliment sau confirmă un plan de reorganizare, iar în aceste ipoteze instanţa de apel apreciază întemeiată calea de atac cu caracter devolutiv declarată de către creditor/creditori sau de către administratorul judiciar, cum va proceda instanţa de apel? Va anula sentinţa apelată şi va dispune trimiterea dosarului la judecătorul-sindic cu dispoziţie de trecere a debitorului în faliment sau va schimba sentinţa apelată şi va dispune ea însăşi trecerea debitorului în procedura de faliment, cu desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu?” Cadrele didactice implicate în analiza problemelor supuse analizei au formulat următorul punct de vedere: a) într-o primă opinie jurisprudenţială s-a considerat că judecătorului-sindic îi revine competenţa exclusivă de a dispune trecerea debitorului în procedura falimentului, astfel că instanţa de apel, dacă apreciază întemeiată calea de atac cu caracter devolutiv declarată de către creditor/creditori sau de către administratorul judiciar, va dispune anularea sentinţei apelate şi trimiterea dosarului la judecătorul-sindic cu dispoziţie de trecere a debitorului în faliment, invocându-se aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014; b) în a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dispoziţiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 instituie o excepţie şi sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicate prin analogie. S-a susţinut inexistenţa unui caz de anulare a sentinţei apelate şi legalitatea unei soluţii de schimbare a acesteia în condiţiile art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece judecătorul-sindic s-a pronunţat pe fondul cererii de trecere a debitorului în faliment, nu s-a desesizat prin admiterea unei excepţii, aşa încât nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă. În ipoteza schimbării sentinţei, se admite cererea de trecere a debitorului în faliment şi se numeşte lichidator judiciar cu titlu provizoriu. Dacă nu s-ar proceda în acest fel, procedura ar intra într-un blocaj, deoarece dispoziţia de trecere a debitoarei în faliment este executorie, iar lichidatorul judiciar provizoriu ar fi desemnat de către judecătorul-sindic, însă doar câteva săptămâni sau chiar luni mai târziu; c) în opinia specialistului a cărui opinie a fost solicitată, prima orientare este corectă. Problema care se impune a fi analizată în cadrul acestui punct este aceea a soluţiei pe care o va pronunţa instanţa de apel în cazul în care apreciază ca nelegală şi/sau netemeinică soluţia judecătorului-sindic de respingere a cererii de intrare în faliment formulate în temeiul art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Pentru a da un răspuns trebuie văzută originea actualei reglementări din art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, care, în esenţă, transpune efectele Deciziei nr. 5/2011 pronunţate într-un recurs în interesul legii privitor la aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 în contextul căii de atac a recursului prevăzute de Codul de procedură civilă de la 1865. În cadrul legislativ anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, „În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii judecătoruluisindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului-sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei”. În adoptarea acestei soluţii de unificare a practicii judiciare s-a avut în vedere aplicarea prevederilor art. 312 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu în litera lor, ci în mod circumstanţiat, în măsura compatibilităţii lor cu specificul procedurii insolvenţei de a fi etapizată legal şi succesiv. S-a reţinut că atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură, iar „pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată” revine în mod exclusiv judecătorului-sindic. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exclus posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită cauza judecătorului-sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii. Odată cu adoptarea Legii nr. 85/2014 şi în contextul modificării regimului căilor de atac prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, efectele obligatorii ale Deciziei nr. 5/2011 au fost transpuse în noua lege. Trebuie subliniat faptul că soluţia adoptată prin Decizia nr. 5/2011 a fost rezultatul aplicării dispoziţiilor procedurale de drept comun de o manieră considerată compatibilă cu procedura specială a insolvenţei, ce se impune a fi menţinută şi în actualul cadru legislativ cât timp raţiunile avute în vedere în considerentele acestei decizii în interesul legii nu au suferit modificări. Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 au în vedere doar stadiul soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, o normă similară nefiind reluată cu prilejul reglementării intrării în faliment, s-a apreciat că soluţia trebuie aplicată şi în acest caz chiar dacă ea nu corespunde întocmai soluţiilor propuse de art. 480 din Codul de procedură civilă. Şi aceasta întrucât, în aplicarea principiului ubi eadem este ratio, eadem solutio esse debet, pronunţarea soluţiei de intrare în faliment revine în exclusivitate în atribuţia judecătorului-sindic, iar această competenţă, apreciată ca fiind exclusivă, a constituit argumentul aplicării circumstanţiate a dispoziţiilor procedurale de drept comun. Numai în acest context poate fi făcută aplicarea prevederilor art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, asigurându-se compatibilitatea dintre normele speciale din materia insolvenţei şi normele generale din Codul de procedură civilă. În concluzie, soluţia propusă este în sensul anulării sentinţei apelate şi trimiterii dosarului la judecătorul-sindic cu dispoziţie de trecere a debitorului în faliment.

Universitatea Bucureşti – Facultatea de Drept, prin opinia domnului profesor universitar doctor Gheorghe Piperea, a arătat următoarele: Problema de drept dedusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează situaţia în care judecătorul-sindic respinge o cerere de trecere a debitorului în procedura de faliment sau confirmă un plan de reorganizare, iar instanţa de apel apreciază întemeiată calea de atac cu caracter devolutiv declarată de către creditor/creditori sau de către administratorul judiciar. În această ipoteză se pune problema cum va proceda instanţa de apel: (i) va anula sentinţa apelată şi va dispune trimiterea dosarului la judecătorul-sindic cu dispoziţie de trecere a debitorului în faliment sau (ii) va schimba sentinţa apelată şi va dispune ea însăşi trecerea debitorului în procedură de faliment, cu desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu? Răspunsul la această întrebare prezintă o relevanţă practică deosebită în condiţiile în care procedura insolvenţei este guvernată de principiul celerităţii, iar eventualitatea anulării sentinţei apelate şi trimiterea dosarului la judecătorul-sindic presupun menţinerea debitoarei în perioada de observaţie ori într-o procedură de reorganizare virtuală, pur formală, deşi această debitoare se află în faliment, constatat în mod definitiv de instanţa de apel prin decizia de anulare a sentinţei apelate. Altfel spus, sentinţa judecătorului-sindic nu ar avea decât rolul de a constata dezlegarea dată de instanţa de apel şi a dispune trecerea debitoarei la faliment, însă această soluţie va putea produce efecte abia de la pronunţare, ceea ce poate determina întârzieri notabile, unele dintre acestea fiind inerente procedurii administrative de trimitere a dosarului la instanţa inferioară, iar altele cauzate de eventuala exercitare abuzivă a unor drepturi de către părţile din dosar. Orientarea jurisprudenţială conform căreia curtea de apel, aplicând prin analogie art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, dispune anularea sentinţei apelate şi trimiterea dosarului la judecătorul-sindic pentru a dispune trecerea la faliment şi numirea unui lichidator judiciar provizoriu este greşită, prejudiciind principiul celerităţii şi sistemul căilor de atac prevăzute de Legea nr. 85/2014 şi de Codul de procedură civilă. Potrivit art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, dacă judecătorul-sindic a respins o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, iar curtea de apel admite, hotărârea judecătoruluisindic va fi anulată şi trimisă la rejudecare „pentru deschiderea procedurii”. Se observă că ipoteza normei citate este cu totul specială, referindu-se strict la cazul în care judecătorul-sindic refuză deschiderea procedurii insolvenţei, dar curtea de apel reţine că, dimpotrivă, există motive de fond pentru care insolvenţa ar trebui deschisă. Tocmai de aceea, norma citată nu poate fi aplicată prin analogie. Conform art. 10 alin. (1) Codul civil, cu denumirea marginală „Interzicerea analogiei”, se prevede expres că „Legile care derogă de la o dispoziţie generală (…) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”. Dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel”, sunt prevederi generale ce nu pot fi înfrânte decât de o dispoziţie procedural civilă specială. Or, art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 se referă la o cu totul altă situaţie specială decât cea vizată de întrebarea autorului recursului în interesul legii – judecătorul respinge trecerea la faliment, dar curtea de apel, admiţând apelul, consideră că se impune falimentul. Este deci evident că norma specială nu poate fi extinsă prin analogie. În plus, potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, Codul de procedură civilă completează Legea insolvenţei, în măsura în care nu contravine dispoziţiilor acesteia. Câtă vreme nu există în Legea insolvenţei o dispoziţie specială care să le înlăture de la aplicare, dispoziţiile art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile şi în procedura insolvenţei – aşadar, în caz de admitere a apelului contra hotărârii judecătorului-sindic de refuz al trecerii la faliment, instanţa de apel va putea schimba această hotărâre şi deci va putea dispune trecerea debitorului la faliment, cu desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu 1 . Nu există nicio raţiune pentru înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, iar un astfel de mecanism nu ar rezolva problema de fond, ci ar crea un vid legislativ nepermis. 1 Desigur că, pentru motivele şi în condiţiile art. 480 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă (respectiv, pentru necompetenţă, pentru soluţionarea cauzei fără a intra în judecata fondului sau în lipsa părţii nelegal citate ori pentru acordul părţilor la rejudecarea cauzei la fond), instanţa va trimite cauza spre rejudecare. Ipoteza autorului recursului în anulare este însă alta. Soluţia de mai sus nu este înlăturată de dispoziţiile din Legea insolvenţei relative la competenţa funcţională a judecătoruluisindic, care privesc o competenţă de primă instanţă, şi nu o competenţă exclusivă, care să se impună în raport cu instanţa superioară. În acest sens este de amintit că judecătorul-sindic are şi alte atribuţii prevăzute la art. 45 din Legea nr. 85/2014, dar care nu sunt de competenţa exclusivă a acestuia, pe fond, în rejudecare după admiterea apelului, curtea de apel având competenţă să schimbe hotărârea judecătorului-sindic (e.g. judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, judecarea acţiunilor pentru anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase). A interpreta altfel înseamnă a răpi o componentă esenţială a competenţei funcţionale a instanţei de apel şi a elimina o fracţiune consistentă a efectului devolutiv al apelului, care nu este doar o cale de atac de anulare, ci şi o cale de atac de reformare, de schimbare, în tot sau în parte, a pricinii, sub toate aspectele sale. Acestor argumente li se adaugă şi principiul celerităţii, principiu fundamental al procedurii insolvenţei, care este cuprins în art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014. O trimitere spre rejudecare a pricinii constând în trecerea la faliment ar menţine inutil în viaţă un debitor falit şi ar prejudicia, prin întârziere, drepturile participanţilor la procedură, neutralizând, cel puţin temporar, scopul procedurii – potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, procedura prevăzută de această lege se instituie pentru acoperirea creanţelor contra debitorului, şi nu pentru formalităţi şi exerciţii de declinare a competenţei. O discuţie se impune în privinţa măsurilor „adiacente” pe care instanţa de apel va fi chemată să le dispună prin decizia de trecere la faliment, printre care se numără şi desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu. Deşi, la o primă vedere, o astfel de soluţie definitivă pronunţată direct în apel ar lipsi părţile interesate de posibilitatea formulării unui apel cu privire la aspectul legat de desemnarea lichidatorului judiciar provizoriu [consacrat de prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014], s-a menţionat că măsura numirii unui lichidator judiciar provizoriu nu are un caracter autonom, iar potrivit regulii accesorium sequitur principale, soluţia respectivă va fi supusă doar căilor de atac ce ar putea fi introduse şi împotriva hotărârii instanţei de apel. Or, în această ipoteză, hotărârea instanţei de apel este definitivă în privinţa trecerii la faliment şi, implicit, a desemnării lichidatorului judiciar provizoriu. Pe de altă parte, întrucât prin admiterea apelului contra hotărârii judecătorului-sindic de refuz al trecerii la faliment se ajunge în situaţia în care nu mai există un administrator judiciar (specific fazei de observaţie şi procedurii reorganizării judiciare), este evident că numirea unui lichidator provizoriu este inevitabilă. În orice caz, imposibilitatea atacării cu apel a deciziei prin care se desemnează lichidatorul judiciar provizoriu este o consecinţă a imperativului celerităţii procedurii. Creditorii urmează să decidă în adunarea creditorilor numirea lichidatorului judiciar definitiv, procedură în cadrul căreia vor avea posibilitatea fie să desemneze un alt lichidator judiciar decât cel numit provizoriu, fie să îl confirme pe acesta din urmă [art. 63 alin. (1) coroborat cu art. 57 din Legea nr. 85/2014]. Decizia luată în conformitate cu dispoziţiile art. 57 alin. (2) şi (3) va putea fi contestată în condiţiile art. 57 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, acesta fiind un argument suplimentar în sprijinul ideii potrivit căreia imposibilitatea atacării cu apel a deciziei prin care se desemnează lichidatorul judiciar provizoriu nu este de natură să aducă prejudicii intereselor creditorilor, respectiv scopului procedurii. Pentru toate aceste motive s-a apreciat că este corectă soluţia acelor instanţe care au decis schimbarea sentinţei apelate şi au dispus ele însele trecerea debitorului în procedură de faliment, cu desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de Drept, prin opinia înaintată de doamna lector universitar doctor Luiza-Cristina Gavrilescu, a arătat următoarele: Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a modificat şi calea de atac care poate fi exercitată în materie de insolvenţă împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic, soluţiile instanţei de control judiciar sunt următoarele: a) apelul poate fi respins, anulat ori constatat a fi perimat, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate – art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă; b) apelul declarat de creditori este admis şi constatându-se faptul că tribunalul a soluţionat cauza pe o excepţie care nu era dată ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, hotărârea atacată este anulată, iar cauza se va trimite spre rejudecare primei instanţe, prin judecător-sindic, în temeiul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă; c) dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare tribunalului competent – art. 480 alin. (4) din Codul de procedură civilă; d) în cazul în care se constată că soluţia tribunalului este greşită, întrucât Decizia nr. 5 din 4 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii îşi păstrează valabilitatea şi după 15 februarie 2013, iar curţile de apel nu pot să deschidă ele însele procedura insolvenţei, soluţia procedurală legală este aceea a admiterii apelului, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, cu menţiunea de a declanşa procedura judiciară concursuală. Soluţia pe care instanţa de control judiciar o poate pronunţa în situaţia admiterii apelului împotriva hotărârii de respingere a cererii de deschidere a procedurii, care implică trimiterea, faţă de specificul procedurii de a fi, prin lege, succesivă, este aceea de anulare a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, soluţia de schimbare excluzând soluţia de trimitere. Prin urmare, prevederile art. 480 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă se aplică nu în litera lor, ci circumstanţiat, în măsura compatibilităţii lor cu specificul procedurii insolvenţei, de a fi etapizată legal şi succesiv. Dacă instanţa de control judiciar ar ajunge la concluzia că apelul creditorilor împotriva sentinţei de declanşare a procedurii insolvenţei este fondat, ceea ce impune admiterea acestuia cu consecinţa schimbării hotărârii tribunalului, singura soluţie judicioasă care s-ar impune ar fi admiterea cererii creditorilor, respingerea eventualei contestaţii a debitorului şi deschiderea procedurii generale, sau după caz, simplificate a falimentului, urmând ca ulterior motivării deciziei curţii de apel şi întoarcerii dosarului la tribunal, judecătorul-sindic, care, de regulă, este acelaşi cu cel care a fost iniţial învestit cu soluţionarea acelei pricini, să stabilească toate măsurile adiacente necesare şi prevăzute de lege care ţin de esenţa activităţii de administrare a procedurii colective, măsuri care determină, în final, îndestularea creditorilor înscrişi la masa credală, pentru că toate aceste aspecte care rezultă din pronunţarea unei hotărâri de deschidere a procedurii nu pot fi gestionate eficient de către instanţa de apel/recurs. Singurul organ care poate să decidă intrarea/trecerea unui debitor în procedura falimentului este judecătorul-sindic, printre principalele atribuţii ale judecătorului-sindic numărându-se şi desemnarea prin sentinţa de deschidere a procedurii a practicianului în insolvenţă care urmează să administreze procedura. Potrivit Legii nr. 85/2014, lichidatorul judiciar este desemnat după regulile aplicabile administratorului judiciar. De altfel, Legea nr. 85/2014 a menţinut orientarea dispusă prin Decizia nr. 5/2011. Rezultă aşadar că nu curtea de apel va deschide procedura insolvenţei, ci tribunalul a cărui hotărâre a fost anulată, dacă desigur mai persistă condiţiile declanşării procedurii. Aceasta întrucât este posibil ca, după pronunţarea deciziei în apel şi până la rejudecarea în fond după anulare, debitorul să fi depăşit starea de dificultate financiară (de exemplu a plătit creanţele creditorilor care au formulat cererea introductivă). Cât priveşte aplicabilitatea deciziei în procedurile reglementate de Legea nr. 85/2014, legiuitorul a pus de acord dispoziţiile legii anterior menţionate cu decizia instanţei supreme. Potrivit art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza judecătorului-sindic, pentru deschiderea procedurii insolvenţei. Desemnarea practicianului în insolvenţă în contextul deschiderii procedurii reprezintă una dintre atribuţiile cele mai importante ale judecătorului-sindic. Desemnarea realizată de către judecătorul-sindic în acest moment iniţial al procedurii produce efecte provizorii, mandatul acordat prin hotărârea de deschidere a falimentului fiind exercitat până la menţinerea/infirmarea practicianului desemnat definitiv de adunarea creditorilor, care, ulterior, este confirmat de judecătorul-sindic. Cu toate acestea, prin prisma atribuţiilor importante pe care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar provizoriu le are de îndeplinit, proc