Decizia nr. 3 din 15 martie 2021

Decizia nr. 3 din 15 martie 2021

15 martie 2021

29 iunie 2021

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 3/2021

din 15/03/2021

Dosar nr. 3345/1/2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din 22/04/2021

Corina-Alina Corbu – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Laura-Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civile

Marian Budă – preşedintele Secţiei a II-a civile

Denisa Angelica Stănişor – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale

Bianca Elena Ţăndărescu – judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda – judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu – judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu – judecător la Secţia I civilă

Valentin Mitea – judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae – judecător la Secţia I civilă

Mari Ilie – judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor – judecător la Secţia I civilă

Ileana Izabela Dolache-Bogdan – judecător la Secţia a II-a civilă

Elisabeta Roşu – judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa – judecător la Secţia a II-a civilă

Petronela Iulia Niţu – judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci – judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu – judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă – judecător la Secţia a II-a civilă

Diana Manole – judecător la Secţia a II-a civilă

Liliana Vişan – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ionel Barbă – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Oana Burnel – judecător la Secţia penală

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Diana Berlic, procuror şef serviciu al Serviciului judiciar civil din cadrul Secţiei judiciare.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse: raportul întocmit de judecătorii raportori, punctul de vedere al Ministerului Public şi opinia Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a solicitat respingerea sesizării ca inadmisibilă, deoarece a intervenit un reper jurisprudenţial, şi anume Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza C-81/19, astfel încât interesul soluţionării recursului în interesul legii nu mai subzistă.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

„Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii

Art. 1576. – Împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate.

Art. 1578. – Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Art. 1579. – Regula cuprinsă în articolul precedent nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte.

În acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeaşi calitate şi cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea preţului lor.

Asemenea când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Art. 1488. – (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. […]

IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente

Art. 1578 din Codul civil de la 1864 se referă la bani, respectiv la moneda naţională (leu), şi nu la monedele altor state (valute). Distincţia este cu atât mai clară cu cât art. 1579 din actul normativ anterior menţionat se referă la împrumuturi de alte bunuri decât banii (monedele şi bancnotele cu putere circulatorie pe teritoriul României) cărora, în cazurile particulare prevăzute de art. 1579 din Codul civil de la 1864, li se aplică alte reguli decât aceea a nominalismului monetar.

Regula de principiu pentru împrumuturile având ca obiect alte bunuri decât banii, care se aplică şi valutelor, este aceea prevăzută de art. 1576 din Codul civil de la 1864, potrivit căreia împrumutul este un contract prin care una dintre părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate.

În consecinţă, un împrumut în valută nu este, din punctul de vedere al art. 1578 din Codul civil de la 1864, un împrumut în bani, ci un împrumut de bunuri fungibile. Împrumuturile în valută au fost şi sunt permise de lege, având însă un regim juridic diferit de acela al împrumuturilor în lei, cel puţin din perspectiva regulii nominalismului monetar. Obţinerea (ipotetică) de către împrumutat a unei sume în valută nu i-ar fi permis să plătească bunuri sau servicii pe teritoriul României în valută, ci doar în moneda naţională leu, după efectuarea unei tranzacţii de schimb valutar.

Art. 3 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prevede expres că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută”, care se pot efectua şi în valută.

În conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Constituţia României, moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică, se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene. Astfel cum rezultă din definiţia de dicţionar a noţiunii de „monedă” şi din teoria economică, „moneda” reprezintă instrumentul care facilitează schimburile de bunuri şi servicii care, în lipsa monedei, s-ar tranzacţiona prin troc.

În raport cu prevederile art. 2 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu). Potrivit art. 3 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută”, care se pot efectua şi în valută. Toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută.

Acordarea şi restituirea împrumuturilor se poate efectua şi în valută, iar împrumuturile bancare pot avea ca obiect şi alte lucruri decât bani. Spre exemplu, ele pot avea ca obiect şi valutele care, pentru a fi utilizate în scop de plată, trebuie să fie acceptate la plată, pe bază contractuală, de creditor, sau să fie schimbate în bani (moneda naţională), caz în care creditorul trebuie să le accepte plata în bani, cu excepţia situaţiei în care părţile au convenit altfel.

Dispoziţiile legale mai sus citate operează o distincţie clară între moneda naţională, leul, şi monedele altor state, valutele, cum este euro, dolarul american sau francul elveţian. Moneda naţională poate fi folosită ca instrument de plată, având aptitudinea de a libera orice debitor, pe întreg teritoriul României, necondiţionat, în timp ce valutele au această aptitudine doar în măsura în care o atare utilizare le este recunoscută convenţional.

Astfel cum s-a reţinut şi în literatura juridică mai veche, moneda naţională emisă de Banca Naţională a României are un curs legal, în sensul că orice bunuri şi servicii transmise, respectiv prestate pe teritoriul României pot fi schimbate, necondiţionat, în lei, în timp ce valutele au curs convenţional, respectiv aptitudinea lor de a plăti bunuri sau servicii se evaluează prin raportarea lor la un curs de schimb în lei, stabilit convenţional, iar utilizarea valutelor, ca instrumente de schimb, este permisă, pe baze contractuale, dar nu este obligatorie. Cursul valutar publicat de Banca Naţională a României este, din această perspectivă, orientativ, şi nu are valoare obligatorie. Oricare două părţi ale unui contract pot conveni asupra unui alt curs de schimb, ceea ce lipseşte de sens noţiunea de curs legal pentru orice valută şi susţine concluzia potrivit căreia doar moneda naţională are un curs legal.

Faptul că, la momentul adoptării Codului civil din 1864, Principatele Unite nu aveau o monedă naţională, respectiv faptul că, la momentul primei sale emisiuni, leul românesc era o monedă cu titlu de metal preţios nu prezintă relevanţă în zilele noastre. Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 au rămas în vigoare, fără a cădea în desuetudine, din 1864 până la 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, timp în care moneda naţională a apărut, a fost supusă bimetalismului, inflaţiilor specifice celor două războaie mondiale, perioadei în care leul nu a fost liber convertibil şi, în fine, perioadei leului de liberă convertibilitate, fără a suferi vreo modificare.

Concluzionând, în condiţiile în care moneda euro, dolarul american sau francul elveţian reprezintă, pe teritoriul României, o valută, şi nu o monedă, acestea nu pot fi calificate, din punct de vedere juridic, drept monedă, sau bani, în sensul art. 1578-1579 din Codul civil din 1864. În consecinţă, principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din acelaşi act normativ, nu este aplicabil raporturilor juridice de împrumut încheiate în aceste monede.

Principiile anterior enunţate sunt valabile şi sub imperiul noului Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, deoarece principiul nominalismului monetar este preluat într-o manieră principial identică şi în noul Cod civil, chiar dacă formularea este adaptată, prin dispoziţiile art. 1.488 alin. (1), care prevăd textual: „Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.”

Această opinie este ilustrată în cuprinsul următoarelor hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv, identificate astfel:

– Decizia nr. 534/A/2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.729/235/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, definitivă prin nerecurare;

– Sentinţa civilă nr. 215/2016, pronunţată în Dosarul nr. 330/1285/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, definitivă; apelul declarat a fost respins de către Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 713 din 12 decembrie 2017, iar recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 222 din 30 ianuarie 2020, în sensul că instanţa a luat act de achiesarea tacită a recurentei la decizia recurată;

– Decizia civilă nr. 972 din 7 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 19.999/211/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, definitivă prin respingerea ca tardiv a recursului de către Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 373 din 5 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul cu acelaşi număr.

Pornind de la dispoziţiile legale anterior evocate, nominalismul monetar presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultate dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite. Astfel, în virtutea principiului menţionat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piaţă a monedei poate fi variabilă, în funcţie de diferiţi indici, cum ar fi, spre exemplu, cursul de schimb într-o altă monedă.

În baza normei menţionate anterior, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, deoarece norma are un caracter supletiv, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi moneda respectivă pe piaţa valutară.

Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, chiar dacă este încheiat între un consumator şi un profesionist, aceste prevederi legale sunt aplicabile, deoarece, conform unui principiu unanim admis în dreptul privat, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Norma legală enunţată face parte din dreptul intern, însă nu se corelează, în mod necesar, cu moneda naţională, fiind aplicabil oricărui contract de împrumut în bani, indiferent de moneda în care s-ar încheia acesta, cu singura condiţie ca respectivul contract să fie guvernat de legea română. Acest principiu a fost preluat identic în noul Cod civil, fără a se face vreo distincţie, în raport cu natura monedei.

Potrivit dreptului pozitiv român, nu există vreun motiv de nulitate a contractului care să derive exclusiv din alegerea de către părţi a unei monede străine, iar în condiţiile în care contractul de împrumut în monedă străină este valabil, potrivit dreptului naţional care guvernează contractul, devine pe deplin incident principiul legal al nominalismului, în lipsa unui acord diferit al părţilor, care să îl înlăture. Altfel spus, în lipsa unei distincţii, în funcţie de moneda în care s-a acordat împrumutul, norma menţionată se aplică analog şi în cadrul contractelor de credit încheiate în moneda naţională, asemenea contractelor de credit încheiate în monedă străină.

Cu privire la consacrarea, prin textele normative evocate, a principiului nominalismului monetar, sunt relevante şi considerentele Deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale. Soluţionând obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, s-a reţinut că regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din Codul civil. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui „lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate”, respectiv „aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”. Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce, în doctrină, a fost numit principiul nominalismului. De asemenea s-a constatat că această dispoziţie legală are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

În paragraful nr. 38 al aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale se menţionează că, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede, comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină.

Această opinie este ilustrată prin următoarele hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv, care au fost identificate astfel:

– Decizia civilă nr. 276 din 11 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 19.317/211/2016 şi Decizia nr. 267 din 8 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 4.120/182/2016, definitive, ambele dosare ale Curţii de Apel Cluj;

– Decizia nr. 607/2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 1.508/328/2016, definitivă prin nerecurare;

– Decizia nr. 981/A/2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 14.719/211/2016, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 361 din 27 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul cu acelaşi număr;

– Decizia civilă nr. 42R/18 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 23.392/299/2016*, definitivă;

– Decizia civilă nr. 534/R din 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul de recurs nr. 1.734/325/2018, definitivă;

– Decizia nr. 218 din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, pronunţată în Dosarul nr. 11.360/231/2016, definitivă.

V. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj

5

din Codul de procedură civilă de la 1865 nu conţin vreo diferenţă de substanţă, sub imperiul noului Cod de procedură civilă, se impune reconsiderarea aprecierii făcute asupra cerinţei de a se constata existenţa unei practici neunitare la nivelul mai multor curţi de apel, considerându-se suficientă demonstrarea acestei condiţii, şi în cazul în care practica neunitară este ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive provenind de la o singură curte de apel sau de la un număr restrâns de curţi de apel. Această concluzie s-a impus, deşi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă au fost respinse sesizări pentru soluţionarea unor recursuri în interesul legii pentru acest motiv – existenţa unei practici neunitare la nivelul unei singure curţi de apel (spre exemplu, Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009 şi Decizia nr. 6 din 26 septembrie 2010, pronunţate în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Făcând trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii care exclude din sfera de aplicare a acestei directive o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, interpretat în lumina celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu fi instituit alte acorduri, întrucât se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte.

În acest context s-a arătat şi că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite, instanţei naţionale îi revine sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Răspunzând primei întrebări din trimiterea preliminară formulată de Curtea de Apel Cluj, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă şi norme supletive, care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, întrucât normele din directivă nu fac nicio distincţie între, pe de o parte, prevederile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Aceasta este şi situaţia clauzelor din litigiul principal care prevedeau că „orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului”.

Instanţa de trimitere a subliniat că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este consacrat la art. 1578 din Codul civil de la 1864, dispoziţie de drept naţional şi a calificat-o ca o normă supletivă, aplicabilă contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

În virtutea rolului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, rezultat din art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene privind interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii, coroborat cu principiul aplicării directe şi prioritare a dreptului Uniunii, instanţele naţionale au obligaţia de a da o interpretare normelor legale aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene.

În hotărârile anexate, Curtea de Apel Cluj, invocând în considerente şi hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-81/19, atunci când a analizat prevederile contractuale care stabileau că rambursarea creditului se face în moneda în care a fost contractat, a stabilit că aceasta reprezintă expresia principiului legal al nominalismului monetar, astfel încât se încadrează în excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

Prin urmare, jurisprudenţa anexată sesizării de recurs în interesul legii nu demonstrează caracterul neunitar al acesteia după pronunţarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza nr. C-81/19, ci, dimpotrivă, unificarea acesteia la nivelul instanţei care a formulat atât sesizarea de recurs în interesul legii, cât şi trimiterea preliminară.

În subsidiar, pe fondul problemei de drept, s-a apreciat că principiul nominalismului monetar se aplică şi în ceea ce priveşte contractele de împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un furnizor de servicii financiare în cadrul cărora creditul a fost acordat într-o monedă străină, iar plăţile se realizează tot în monedă străină.

Astfel, obligaţia de restituire ar urma să aibă loc în acelaşi număr de unităţi monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare şi scadenţă.

VII. Punctul de vedere al specialiştilor

Contractul de credit bancar este un contract nenumit, motiv pentru care principiul nominalismului monetar este aplicabil în condiţii foarte limitative.

Împrumutul în monedă străină nu este un împrumut de consumaţie în bani. Cu atât mai puţin, creditul în monedă străină nu este un împrumut în bani, ci o formă de împrumut de consumaţie în bunuri fungibile, motiv pentru care principiul nominalismului monetar nu este aplicabil.

Regula nominalismului monetar, prevăzută de art. 2.164 alin. (2) din Codul civil, nu se aplică nici împrumutului în valută, nici creditului în valută. În schimb, este aplicabilă regula prevăzută de art. 2.164 alin. (1) din Codul civil, conform căreia „în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora”.

Principiul nominalismului monetar este favorabil debitorului şi defavorabil creditorului. Clauza de indexare, consolidare sau adaptare la impreviziune este o derogare convenţională de la principiul nominalismului monetar (care este o normă legală supletivă) şi reflectă valorismul contractual. O astfel de clauză, favorabilă creditorului, nu poate fi exclusă de la analiza caracterului abuziv. Dimpotrivă, dacă amplifică dezechilibrul contractual, o asemenea clauză trebuie luată în discuţie, din oficiu, de către instanţă.

O greşeală de apreciere a excluderii de la analiza caracterului abuziv poate determina răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate consumatorilor afectaţi de decizia judiciară.

VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

a) dacă prevederile art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar;

b) dacă dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic;

c) dacă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.

La nivelul Secţiei a II-a civile a instanţei supreme, au fost identificate ca fiind relevante, cu titlu exemplificativ, următoarele decizii: 1.367 din 15 iulie 2020, 1.404 din 21 iulie 2020, 1.803 din 1 octombrie 2020, 1.945 din 14 octombrie 2020, 1.984 din 15 octombrie 2020, 2.010 din 20 octombrie 2020 şi 2.297 din 12 noiembrie 2020.

IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

X. Raportul asupra recursului în interesul legii

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

XI.I. Analiza condiţiilor de admisibilitate