Decizia nr. 18 din 7 septembrie 2020

Decizia nr. 18 din 7 septembrie 2020

7 septembrie 2020

30 iunie 2021

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 18/2020

din 07/09/2020

Dosar nr. 459/1/2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 390 din 14/04/2021

Corina-Alina Corbu – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale

Laura-Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civile

Marian Budă – preşedintele Secţiei a II-a civile

Denisa Angelica Stănişor – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

Constantin Epure – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

Eleni Cristina Marcu – judecător la Secţia penală

George Bogdan Florescu – judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa – judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu – judecător la Secţia a II-a civilă

Diana Manole – judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia – judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu – judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci – judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie – judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Puşcaşiu – judecător la Secţia I civilă

Cristina Truţescu – judecător la Secţia a I civilă

Iuliana Măiereanu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Florina Secreţeanu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Pe rol se află Dosarul nr. 459/1/2020 având ca obiect recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea în mod unitar a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în privinţa procedurii de insolvenţă a persoanelor juridice, prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (în continuare Legea nr. 85/2014).

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (2) din Codul de procedură penală şi art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Şedinţa a avut loc în sistem de videoconferinţă, potrivit dispoziţiilor Ordinului nr. 100 din 27 martie 2020 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dezbaterile asupra recursului în interesul legii au avut loc la termenul de la 20 iulie 2020, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având în vedere că nu s-a întrunit majoritatea prevăzută de art. 473 alin. (10) din Codul de procedură penală, necesară pentru adoptarea soluţiei asupra recursului în interesul legii, apreciind necesar a se acorda posibilitate membrilor completului să analizeze aspectele dezbătute în şedinţă cu privire la problema de drept supusă analizei şi interpretării unitare, văzând, totodată, şi dispoziţiile Hotărârii nr. 734 din 12 mai 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători, pct. 16, potrivit cărora „pentru anul 2020 vacanţa judecătorească este de o lună în intervalul 1-31 august 2020”, precum şi dispoziţiile art. 130 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, potrivit cărora „în perioada vacanţei judecătoreşti se judecă, în toate materiile, numai cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâre a Colegiului de conducere (…)”, cu unanimitate de voturi a stabilit ca dată a pronunţării termenul din 7 septembrie 2020, când, în aceeaşi compunere, a decis următoarele:

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat pe rolul instanţei supreme la 17 februarie 2020 cu nr. 459/1/2020, s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în privinţa procedurii de insolvenţă a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Problematica juridică supusă analizei şi interpretării unitare decurge din evidenţierea în cererea de recurs în interesul legii a trei orientări jurisprudenţiale:

2.1. Astfel, într-o primă opinie, s-a susţinut că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, constând în interdicţia iniţierii ori, după caz, a suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, vizează doar dizolvarea sau lichidarea voluntară, nu şi procedura insolvenţei persoanei juridice.

S-a argumentat că această procedură nu poate fi suspendată ca efect al luării faţă de persoana juridică debitoare a măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi nici în temeiul art. 413 din Codul de procedură civilă, motivat de considerentul că există un proces penal pornit împotriva debitoarei.

Scopul măsurii preventive în procesul penal este acela de a împiedica sustragerea de la răspundere penală a persoanei juridice ce are calitatea de inculpată, astfel încât, dacă aceasta încearcă să se sustragă voluntar de la răspunderea penală, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice. Or, insolvenţa este o procedură judiciară desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, cu un flux continuu şi neîntrerupt, impunându-se a fi derulată cu celeritate în scopul acoperirii creanţelor.

În susţinerea acestei opinii s-a argumentat, totodată, că forţarea menţinerii în fiinţă a unei societăţi, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii ori în caz de imposibilitate a valorificării unor bunuri care îşi diminuează valoarea şi care devin greu de vândut poate reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor creditori, ale căror creanţe constituie un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, aplicarea acestei măsuri preventive este incompatibilă cu specificul procedurii insolvenţei, care, odată deschisă, nu poate fi suspendată, în condiţiile în care Legea nr. 85/2014 nu reglementează suspendarea sau perimarea, ci numai închiderea procedurii insolvenţei, în condiţiile art. 174-178 din acelaşi act normativ, măsura suspendării fiind incompatibilă cu procedura insolvenţei.

2.2. Într-o altă opinie, majoritară în practica instanţelor, s-a susţinut că aplicarea măsurii preventive dispuse în procesul penal faţă de persoana juridică produce efecte în privinţa procedurii insolvenţei acesteia în condiţiile Legii nr. 85/2014, fiind compatibilă cu această procedură, astfel încât, după caz, împiedică deschiderea procedurii insolvenţei sau continuarea acesteia.

În motivarea acestei orientări de jurisprudenţă s-a reţinut în esenţă că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală are scopul de a asigura ca, până la finalizarea procesului penal, persoana juridică având calitatea de inculpată să nu îşi înceteze existenţa prin dizolvare sau lichidare.

În condiţiile în care prin derularea procedurii instituite de Legea nr. 85/2014 se poate ajunge la desfiinţarea persoanei juridice care are calitatea de inculpată într-o cauză penală, interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală vizând „suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice” nu se poate realiza decât în sensul că sunt vizate toate procedurile jurisdicţionale a căror finalitate urmărită este cea anterior menţionată.

În mod evident, norma procesuală penală are ca obiect instituirea unei măsuri preventive care să împiedice desfiinţarea persoanei juridice, în condiţiile în care apariţia acestei situaţii ar lipsi de finalitate toată procedura penală iniţiată.

2.3. Într-o a treia orientare a jurisprudenţei s-a susţinut că măsura preventivă dispusă în procesul penal nu împiedică de plano deschiderea sau derularea procedurii de insolvenţă, ci doar acele măsuri luate în cadrul acestei proceduri care au ca efect dizolvarea debitoarei sau lichidarea averii acesteia.

În argumentarea acestei opinii s-a pornit de la specificul procedurii de insolvenţă, care nu este o cerere/acţiune judiciară, ci un ansamblu de cereri, acte şi operaţiuni vizându-l pe debitorul aflat în insolvenţă, având ca scop acoperirea pasivului acestuia, fie prin reorganizarea activităţii, fie prin faliment.

Deschiderea procedurii insolvenţei nu conduce automat la dizolvare, acest efect producându-se exclusiv în situaţia în care s-a deschis procedura falimentului ori s-a trecut la faliment.

Procedura insolvenţei are ca scop acoperirea pasivului debitorului şi se poate finaliza şi cu redresarea persoanei juridice, cu consecinţa reinserţiei acesteia în circuitul economic.

Or, prin luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt interzise dizolvarea persoanei juridice, măsurile de lichidare a averii sale, închiderea procedurii de insolvenţă şi radierea subiectului de drept.

În concluzie, odată dispusă măsura preventivă, ceea ce nu se poate realiza în procedura insolvenţei sunt dizolvarea şi radierea debitorului, finalitatea acestei măsuri constând în împiedicarea radierii acestuia anterior soluţionării procesului penal.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale, a procedat la sesizarea instanţei supreme cu recursul în interesul legii de faţă şi a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014.

În dezlegarea problemei de drept s-a apreciat în esenţă că se impune lămurirea înţelesului şi a sferei de cuprindere a noţiunilor de „dizolvare” sau „lichidare” care fac obiect al măsurilor preventive ce pot fi luate faţă de o persoană juridică în cursul procesului penal, în sensul de a se stabili dacă măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte exclusiv dizolvarea sau lichidarea voluntară ori este incidentă şi atunci când dizolvarea, respectiv lichidarea persoanei juridice se produc în cadrul ori la finalul procedurii de insolvenţă.

Problema de drept care a creat divergenţa de practică judiciară, sesizată prin recursul în interesul legii, a fost analizată pe mai multe paliere:

3.1. Regimul juridic general al măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

Din redactarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, conform cărora „judecătorul poate dispune interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare şi lichidare a persoanei juridice”, rezultă că textul nu face distincţie între tipul procedurii judiciare sau extrajudiciare şi iniţiativa asupra dizolvării sau lichidării persoanei juridice, inculpată în procesul penal, respectiv dacă aceasta este reglementată de Codul civil, de Legea societăţilor nr. 31/1990 (în continuare Legea nr. 31/1990) ori de Legea nr. 85/2014 ori după cum lichidarea şi dizolvarea sunt declanşate prin hotărârea organelor competente ale persoanei juridice sau la iniţiativa altor subiecţi de drept, cum ar fi creditorii persoanei juridice sau alte entităţi juridice abilitate de lege să solicite dizolvarea.

Totodată, spre deosebire de măsurile preventive care pot fi luate faţă de o persoană fizică, în privinţa cărora se identifică trei scopuri, în cazul persoanei juridice legiuitorul a prevăzut un singur scop, şi anume asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare, a executării pedepsei aplicate.

Din această perspectivă, s-a apreciat că prezintă relevanţă regimul sancţionator al persoanei juridice, instituit prin art. 136- 145 din Codul penal, care, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este un deziderat al ordinii publice.

În consecinţă, prin instituirea măsurii preventive analizate, legiuitorul a avut intenţia de a acoperi toate situaţiile care ar putea conduce la dispariţia persoanei juridice, una dintre ele fiind insolvenţa. În acest sens au fost apreciate ca fiind relevante dispoziţiile paragrafului 44 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139/2016.

Prin urmare, măsura preventivă luată în baza art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost instituită în scopul ca, până la finalizarea procesului penal, persoana juridică să nu îşi înceteze existenţa prin orice mijloace prevăzute de legea civilă, astfel încât argumentul potrivit căruia această măsură nu poate fi aplicată societăţilor aflate în procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2014, ci doar în situaţiile de dizolvare sau lichidare prevăzute de Legea nr. 31/1990 nu poate fi primit, având în vedere scopul anterior arătat şi faptul că măsura preventivă luată nu împiedică derularea procedurii insolvenţei, ci doar dispariţia subiectului de drept.

3.2. Transpunerea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în planul diferitelor etape ale procedurii de insolvenţă

În cererea de recurs a fost realizată o minuţioasă analiză de ansamblu a procedurii insolvenţei prevăzute de Legea nr. 85/2014, subliniindu-se faptul că procedurile de prevenire a insolvenţei nu fac obiectul analizei de faţă, definindu-se procedura insolvenţei şi scopul acesteia, identificându-se tipurile de procedură, specificul procedurii generale şi cel al procedurii simplificate şi fiind tratat distinct momentul închiderii procedurii, cu consecinţele pe care le produce.

Revenind la măsura preventivă a cărei aplicare formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a susţinut că, având în vedere exigenţele interpretării stricte a normelor care consacră măsuri privative de drepturi şi libertăţi, precum şi faptul că procedura insolvenţei se constituie într-un ansamblu de acte, operaţiuni şi măsuri al căror scop converge către acoperirea pasivului debitorului, fie prin redresarea acestuia, fie prin faliment, măsura privativă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate viza procedura de insolvenţă, în ansamblul său, ci doar acele măsuri care au ca obiect dizolvarea sau lichidarea (totală sau parţială) a averii persoanei juridice faţă de care a fost dispusă.

Astfel, s-a afirmat că măsura preventivă nu va împiedica formularea de către creditorii îndreptăţiţi a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi cu atât mai puţin formularea unei atari cereri de către debitor, acesta fiind obligat la o asemenea conduită sub sancţiune penală.

În schimb, s-a argumentat, măsura preventivă poate împiedica dizolvarea debitorului, fiind pe deplin aplicabilă în următoarele ipoteze:

– intrarea debitorului în faliment prin procedură simplificată [art. 71 alin. (1) teza a II-a şi a III-a, art. 145 alin. (1) lit. A pct. a) şi art. 147 alin. (1) din Legea nr. 85/2014];

– intrarea debitorului în faliment prin procedura generală, fie în urma eşuării unui plan de reorganizare, fie atunci când nu a fost acceptat sau confirmat un plan de reorganizare [art. 145 alin. (1) lit. A pct. b) şi c), lit. B-E].

Măsura preventivă procesual penală poate viza, potrivit conţinutului său alternativ, şi procedurile de lichidare a persoanei juridice, astfel încât interdicţia va avea ca obiect şi actele de lichidare din averea debitorului, ce pot fi realizate în cazul falimentului, deoarece scopul lor este îndreptat spre închiderea procedurii şi radierea persoanei juridice.

Prin urmare, în ipoteza deschiderii procedurii generale a insolvenţei, în absenţa oricărui act sau fapt generator de lichidare judiciară, măsura preventivă a suspendării unei astfel de proceduri nu poate fi dispusă.

Totodată, suspendarea lichidării judiciare nu poate fi dispusă în perioada de observaţie şi pe durata iniţierii, aprobării, confirmării şi derulării unui plan de reorganizare a debitorului persoană juridică.

În consecinţă, astfel cum s-a arătat în doctrină, măsura preventivă a suspendării lichidării judiciare impune lichidatorului judiciar suspendarea oricăror operaţiuni de lichidare a bunurilor debitorului aflat în faliment, a oricăror distribuiri de sume de bani din averea acestuia, către creditori, inclusiv către practicianul în insolvenţă.

Având în vedere specificul procedurii de insolvenţă, nu se poate dispune suspendarea întregii proceduri, ci doar a etapelor care vizează dizolvarea sau lichidarea, ca urmare a intrării în faliment a persoanei juridice.

În schimb, măsura preventivă nu împiedică, în faliment, efectuarea actelor şi operaţiunilor cu caracter „staţionar” şi cu scop de conservare, inclusiv controlul judecătorului-sindic asupra activităţii lichidatorului judiciar. Având caracterul juridic al unor acte de conservare a averii debitorului, lichidatorul va putea valorifica de urgenţă bunuri ale debitorului în condiţiile art. 153 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

3.3. Compatibilitatea aplicării măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală cu specificul procedurii de insolvenţă

Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014: „(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil.”

Totodată, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege:

„Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1):

a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (…)”

Prin raportare la dispoziţiile menţionate rezultă că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală constituie un „alt caz prevăzut de lege” în sensul art. 412 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, care determină suspendarea de drept a unei cauze civile.

Aplicarea măsurii suspendării în temeiul acestor dispoziţii procesuale civile în procedura insolvenţei nu relevă o incompatibilitate cu raţiunea, scopul şi principiile procedurii de insolvenţă în ansamblul său, suspendarea nevizând formularea cererii de deschidere a procedurii, ci doar dizolvarea, în urma intrării în faliment din procedura generală, precum şi operaţiunile de lichidare efectuate în faliment.

Mai mult, potrivit art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsura preventivă poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, în cursul urmăririi penale şi a menţinerii, în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acesteia, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.

În consecinţă, adoptarea unei astfel de măsuri preventive nu conduce automat la blocarea procedurii insolvenţei pe termen nelimitat, ci doar pe durata pentru care s-a dispus suspendarea dizolvării sau lichidării, instanţa penală având obligaţia de a verifica periodic menţinerea temeiurilor care au determinat luarea acesteia prin examinarea stadiului procedurii de insolvenţă, a intereselor creditorilor, efectuând un examen de proporţionalitate raportat şi la scopul prevăzut de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală – necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

3.4. Compatibilitatea aplicării acestui raţionament cu exigenţele ce se degajă din principiile rezultate din art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie

În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţie, s-a arătat că acesta este respectat, întrucât dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală oferă acces la instanţă, măsura preventivă este dispusă de un judecător, iar persoana juridică supusă măsurii are posibilitatea de a o contesta în instanţă, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ingerinţa în dreptul de proprietate se analizează din perspectiva exercitării folosinţei bunurilor conform interesului general, în sensul celui de-al doilea paragraf al normei convenţionale, ceea ce presupune ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să existe un just raport de proporţionalitate între interesul general şi drepturile concrete ale persoanelor în cauză.

În acest context, din perspectiva justului raport de proporţionalitate, un aspect ce poate fi luat în considerare este durata măsurii preventive.

Sub acest aspect, s-a arătat că în jurisprudenţa Curţii europene (Cauza Luordo vs. Italia) s-a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, considerându-se că este disproporţionată o măsură care a restrâns folosinţa bunurilor pe o perioadă de aproximativ 13 ani (1985-1998).

Totodată, prin raportare la jurisprudenţa instanţei europene, un alt aspect analizat este cel care priveşte existenţa, în dreptul intern, a unor garanţii procedurale care pot asigura proporţionalitatea măsurii, astfel încât aplicarea reglementării privind folosinţa bunurilor să nu fie arbitrară şi imprevizibilă.

Din acest punct de vedere, s-a constatat că dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală conţin garanţii procedurale care pot asigura proporţionalitatea măsurii, fiind prevăzute condiţiile în care măsura preventivă poate fi dispusă (de către judecător, după citarea persoanei juridice), perioada de timp pentru care poate fi luată (60 de zile cu posibilitatea menţinerii/prelungirii acesteia la fiecare 60 de zile), existenţa căii de atac, posibilitatea revocării ei dacă nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea măsurii [art. 493 alin. (4), (7) şi (8) din Codul de procedură penală].

În esenţă, s-a susţinut că interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în sensul includerii procedurii insolvenţei, în integralitatea sa, în sfera de aplicare a măsurii preventive constituie o interpretare extensivă a normei procesual penale care prevede o ingerinţă în exercitarea drepturilor fundamentale, interpretare extensivă de natură să conducă la neîndeplinirea exigenţei ca ingerinţa să fie reglementată prin lege.

Prin urmare, s-a conchis în sensul că măsura preventivă prevăzută în art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu constă în interdicţia iniţierii ori suspendarea procedurii insolvenţei în general, ci numai în interdicţia iniţierii sau suspendarea dizolvării ori lichidării în procedura falimentului, ca procedură de insolvenţă reglementată în Legea nr. 85/2014, care implică dizolvarea şi conduce la lichidarea persoanei juridice.

5.1. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova, în punctul de vedere comunicat, a susţinut în esenţă că aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi considerată compatibilă doar cu procedura dizolvării voluntare, neputând fi aplicată în cadrul procedurii insolvenţei reglementate de Legea nr. 85/2014.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că scopul măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv suspendarea anumitor operaţiuni care vizează dispariţia persoanei juridice (dizolvare, lichidare), urmăreşte împiedicarea sustragerii persoanei juridice (suspect, inculpat) de la urmărirea penală sau de la judecată.

Această măsură poate fi considerată compatibilă doar cu procedura dizolvării voluntare, nu şi cu procedura insolvenţei, procedură judiciară desfăşurată sub supravegherea/conducerea administratorului/lichidatorului judiciar şi cu controlul de legalitate al judecătorului-sindic.

Imposibilitatea lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 ar conduce la efecte prejudiciabile faţă de creditori, în condiţiile în care, pe parcursul suspendării, aceştia se vor afla în imposibilitate de a-şi încasa creanţele înregistrate la masa credală, dar în egală măsură ar contraveni maximizării gradului de valorificare a activelor, principiu fundamental al procedurilor de insolvenţă, prin creşterea cheltuielilor cu administrarea şi conservarea bunurilor din masa patrimonială, ca şi prin scăderea valorii acestor bunuri.

5.2. Facultatea de Drept din Bucureşti – Departamentul de drept penal, în punctul de vedere comunicat, a susţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu poate fi interzisă iniţierea procedurii insolvenţei reglementate de Legea nr. 85/2014 şi nu poate fi suspendată procedura insolvenţei nici măcar în ceea ce priveşte dizolvarea şi lichidarea specifice acestei proceduri.

Au fost prezentate consideraţii preliminare privitoare la procedura insolvenţei, definită ca o modalitate de protecţie a debitorului şi a creditorilor, desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, care trebuie derulată cu celeritate şi care nu reprezintă o alegere pentru debitor, precum şi consideraţii referitoare la noţiunile de dizolvare şi lichidare, în reglementarea Codului civil şi a Legii nr. 85/2014.

S-a arătat că, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală este necesar a fi clarificat scopul măsurilor preventive, menţionat în art. 493 din Codul de procedură penală, şi anume buna desfăşurare a procesului penal, înţelegând prin aceasta împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată. S-a apreciat că prin „sustragere” se înţelege doar o conduită deliberată de eludare a scopului acţiunii penale. Altfel spus, pentru a fi calificate ca „sustragere”, acţiunile persoanei juridice (dizolvarea şi lichidarea) trebuie să fie îndreptate către obstrucţionarea procesului penal.

Scopul măsurii preventive nu poate fi de interzicere a oricăror proceduri de dizolvare sau lichidare. Prin urmare, simpla decizie de dizolvare sau lichidare, în absenţa unei conduite frauduloase, nu este prohibită, iar măsura preventivă a cărei interpretare şi aplicare este dedusă judecăţii nu poate fi dispusă cu atât mai puţin atunci când dizolvarea şi lichidarea sunt impuse prin lege.

Au fost prezentate consideraţii referitoare la răspunderea penală în cazul reorganizării şi la creanţele persoanelor vătămate împotriva societăţii aflate în insolvenţă, conchizându-se că răspunderea penală şi procedura de insolvenţă coexistă.

Totodată, s-a susţinut că efectele aplicării măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în cazul dizolvării şi lichidării din cadrul procedurii insolvenţei sunt negative pentru toate persoanele interesate de patrimoniul persoanei juridice, inclusiv faţă de creditorii ce ar putea, eventual, proveni din procesul penal.

5.3. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti – Departamentul de drept privat, în punctul de vedere comunicat, a susţinut în esenţă că, din analiza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 46, art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu dispoziţiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezultă că iniţierea procedurii insolvenţei, fiind rezultatul executării unei obligaţii legale, apare ca fiind incompatibilă cu aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, exercitarea unei obligaţii legale neputând fi asimilată cu o situaţie care ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal. Pentru identitate de raţiune, şi suspendarea procedurii insolvenţei iniţiată în executarea unei obligaţii legale apare ca fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală.

5.4. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş Bolyai – Departamentul de drept privat, în punctul de vedere comunicat, a susţinut în esenţă că măsura prevăzută de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretată în sensul că aceasta se aplică doar procedurii de dizolvare şi lichidare voluntară, nicidecum în cadrul unei proceduri de insolvenţă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura preventivă a interdicţiei suspendării dizolvării şi lichidării are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, care presupune aplicarea unei sancţiuni şi a executării acesteia, deci a recuperării amenzii şi a eventualelor prejudicii stabilite prin punerea persoanei juridice condamnate în imposibilitate de a se sustrage de la executarea măsurilor penale luate împotriva sa.

În fapt, pedeapsa aplicabilă unei persoane juridice este de natură pecuniară, astfel încât scopul instituirii măsurii prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate fi decât asigurarea recuperării prejudiciului.

Măsura preventivă a interdicţiei suspendării dizolvării şi lichidării presupune existenţa intenţiei persoanei juridice de a se sustrage de la aplicarea pedepsei penale. Or, această intenţie nu se poate manifesta decât în cazul dizolvării şi lichidării voluntare.

Din această perspectivă, s-a conchis că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se justifică a fi extinsă la procedura falimentului, prin raportare la finalitatea procesului penal, fiind o măsură cu consecinţe doar în privinţa dizolvării şi lichidării voluntare.

Totodată, raportându-se la economia dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la garanţiile pe care legiuitorul le-a stabilit doar în favoarea persoanei juridice, subiect al măsurii preventive, s-a conchis că aceasta este o măsură cu consecinţe doar în privinţa dizolvării şi lichidării voluntare.

Procedura falimentului este o procedură în care scopul legii este acoperirea creanţelor creditorilor persoanei juridice astfel dizolvate. Lipsa unei protecţii pentru creditori în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate reprezenta decât un argument suplimentar în favoarea interpretării sintagmei „dizolvare şi lichidare” ca fiind dizolvare şi lichidare voluntară.

Un alt argument în susţinerea opiniei formulate este acela că judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate suspenda o altă procedură iniţiată pe tărâmul dreptului civil, iar judecătorul-sindic nu are atribuţia de a-şi suspenda o hotărâre deja pronunţată, de intrare în faliment, care implică şi lichidarea.

Prin urmare, s-a conchis în sensul că procedura insolvenţei în etapa falimentului nu poate fi suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală sau al dispoziţiilor art. 413 din Codul de procedură civilă, aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală în cadrul procedurii de insolvenţă fiind incompatibilă cu scopul legii insolvenţei, cu respectarea dreptului la un proces echitabil în ceea ce îi priveşte pe creditorii procedurii insolvenţei şi chiar cu scopul legii penale, anume acela de a sancţiona persoana juridică inculpată nu prin menţinerea în fiinţă a acesteia, ci prin recuperarea efectivă a amenzii aplicate ca sancţiune penală şi a eventualelor alte prejudicii sub aspect civil.

Astfel, pornind de la caracterul concursual al procedurii insolvenţei, s-a susţinut că orice măsură, comportament sau, în general, orice acţiune realizată în cadrul acestei proceduri dobândeşte acest caracter concursual, pentru că afectează, în egală măsură, de o manieră insolidum, drepturile şi interesele întregii mase credale.

Tocmai de aceea, instituirea măsurii interdicţiei deschiderii unei proceduri de insolvenţă sau suspendarea acesteia, în cazul în care aceasta ar fi fost deja deschisă, ca măsură preventivă în procesul penal, afectează în realitate masa credală, aceasta fiind, în final, subiectul de drept concursual care suferă, în mod direct, efectele măsurii.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat faptul că insolvenţa este o stare de fapt, reprezentând un element obiectiv al unei analize economice, aflată sub incidenţa unei ordini de drept (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Nerea SpA c./Regione Marche, Cauza C-245/16). Mai mult, s-a considerat că starea de insolvenţă nu este şi nu poate fi corolarul unei culpe a debitorului, neputând atrage sancţiuni prin chiar acest fapt.

În consecinţă, interdicţia de a accesa sau a derula în continuare o procedură de insolvenţă, ca măsură preventivă în procesul penal, se opune chiar modului în care este reglementată arhitectura procedurilor de insolvenţă (ratio legis), constituind, totodată, o gravă barieră în calea drepturilor concursuale, legitime ale creditorilor.

Insolvenţa reprezintă un remediu necesar al unei stări de dificultate financiară, însă, în cazul în care nu se permite accesarea acesteia de către cei interesaţi, insolvenţa reprezintă ea însăşi un risc major de contaminare a altor agenţi economici viabili.

Practic, deschiderea procedurii de insolvenţă, prin toate pârghiile şi mecanismele sale de funcţionare, reuşeşte să îl „izoleze” pe debitorul afectat, protejând astfel mediul economic de propagarea unor consecinţe nocive. Mai mult decât atât, starea de insolvenţă îl obligă pe debitor să acţioneze în primul rând transparent şi responsabil faţă de partenerii săi de afaceri, prin formularea cererii de deschidere a procedurii, iar în al doilea rând precaut şi diligent, prin anunţarea faptului că este parte într-o astfel de procedură.

Prin urmare, interpretarea dispoziţiilor legale analizate într-o manieră care să conducă la interzicerea accesării sau derulării procedurii de insolvenţă ar fi contrară dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, întrucât afectează libera derulare a relaţiilor comerciale, instituind blocaje şi afectând şi alţi parteneri comerciali în afara debitorului insolvent.

De asemenea, o astfel de interpretare ar fi contrară oricăror mecanisme de protecţie şi de garantare a dreptului de proprietate, în sensul dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, întrucât drepturile de creanţă ale creditorilor ar fi blocate în realizarea lor, deşi acestea reprezintă, în mod cert, un „drept de proprietate”, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept fundamental ce poate fi invocat în ordinea juridică internă de orice persoană interesată.

Nu în ultimul rând, s-a apreciat că s-ar încălca şi dreptul de liber acces la justiţie, consacrat de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, dintr-o dublă perspectivă: (i) aceea a debitorului, care nu mai poate accesa procedura-remediu, singura în măsură a-i asigura şansa de redresare a activităţii, sau, după caz, de remitere legală de datorie; (ii) aceea a creditorilor, care nu mai pot participa la efectivitatea mecanismelor de realizare a creanţelor, într-o procedură concursuală.

Pe de altă parte, procedura de insolvenţă este o procedură judiciară, care se derulează sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, garant al acestei proceduri.

S-a conchis în sensul că singura interpretare corectă este aceea a incidenţei măsurii preventive doar în cazul lichidărilor voluntare, reglementate de Legea nr. 31/1990.

În urma verificării jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constată că instanţa supremă s-a pronunţat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, prin Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.901/1/2016 de Completul de 5 judecători, s-a reţinut:

„Reiterând scopul pentru care legiuitorul în noua reglementare, prin art. 493 Cod procedură penală, a introdus şi această măsură preventivă a fost acela de a nu permite unei persoane juridice de a se sustrage de la răspunderea penală, astfel încât, dacă persoana juridică încearcă să se sustragă voluntar de la răspundere penală, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice, însă, dacă iniţiativa nu aparţine acesteia, de principiu trebuie să permită desfăşurarea în continuare a procedurilor aşa cum prevede legea specială. Mai mult, procedura insolvenţei, odată deschisă, ar trebui să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanţelor.

Pe de altă parte, forţarea menţinerii unei societăţi economice, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii, ori imposibilitatea valorificării unor bunuri, bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, poate reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor (creanţa lor reprezentând un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului). Totodată, atingerea adusă dreptului de proprietate poate să nu fie nici proporţională, întrucât rupe justul echilibru între exigenţele interesului general şi imperativele legate de protejarea drepturilor fundamentale. Astfel, „interesul public” (general), deseori invocat pentru a justifica ţinerea în loc a procedurii insolvenţei există, dar acest interes general nu poate fi absolut, ci trebuie să se subsumeze condiţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului”.

Totodată, prin Decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, în interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), s-a statuat că „existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare:

a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat;

b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014;

c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014″.

Dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală au făcut obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, în cadrul mai multor excepţii de neconstituţionalitate.

Astfel, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 din Codul de procedură penală, din perspectiva încălcării prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere, ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 45 referitor la libertatea economică şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 139 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016:

„38. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că măsurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie libertatea economică, fie dreptul de proprietate privată al acesteia. Măsurile preventive pot fi luate în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului sau de către judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, după caz, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o infracţiune şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal. Cu toate acestea, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, aceste măsuri pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea lor, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile, legiuitorul nu a reglementat şi cu privire la durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse.

În acelaşi sens sunt Decizia nr. 451 din 7 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 6 decembrie 2013, Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004, Decizia nr. 896 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 19 aprilie 2017.

Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauza vizând interpretarea şi aplicarea în mod unitar a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în privinţa procedurii de insolvenţă a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014, au constatat că recursul în interesul legii este admisibil.

În analiza problemei de drept supuse dezlegării în prezentul recurs în interesul legii, raportul a analizat noţiunea de personalitate juridică şi modul în care aceasta încetează, cuprinzând, totodată, o analiză comparativă a celor două proceduri speciale vizate, respectiv procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2014 şi procedura măsurii preventive reglementată de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorii-raportori au apreciat în esenţă că de lege lata măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, vizând interdicţia iniţierii sau suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, nu exceptează de la aplicare dizolvarea ori lichidarea persoanei juridice din procedura falimentului, ca etapă a procedurii insolvenţei.

Totodată, faţă de multitudinea de etape şi operaţiuni pe care le presupune procedura insolvenţei, judecătorii-raportori au susţinut că intervenţia instanţei penale în procedura insolvenţei pentru a împiedica dispariţia persoanei juridice supuse urmăririi penale trebuie să aibă loc la momentul primului act ce marchează începutul dispariţiei persoanei juridice – intrarea în faliment şi, implicit, dizolvarea persoanei juridice, etapă în care identitatea titularului cererii de deschidere a procedurii insolvenţei s-a pierdut, interesul particular al celui care a sesizat judecătorul-sindic fiind înlocuit de un interes colectiv, al tuturor titularilor de creanţe împotriva debitorului aflat în încetare de plăţi.

O astfel de interpretare a fost apreciată ca fiind în concordanţă cu art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, text de lege ce face referire expresă la interzicerea iniţierii ori suspendarea procedurii de dizolvare şi lichidare, fără să distingă între dizolvarea şi lichidarea voluntară reglementată de Codul civil şi de Legea nr. 31/1990 şi dizolvarea şi lichidarea dispuse de judecătorul-sindic în etapa falimentului din procedura insolvenţei, ambele forme având ca efect încetarea personalităţii juridice a entităţii supuse procedurii de dizolvare şi lichidare şi, în final, dispariţia persoanei juridice.

S-a apreciat că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală vizează atât procedura de dizolvare şi lichidare voluntară, cât şi procedura de dizolvare şi lichidare a unei persoane juridice în temeiul Legii nr. 85/2014. Măsura preventivă poate fi dispusă în toate ipotezele în care este vorba despre dizolvare sau lichidare – art. 245 şi următoarele din Codul civil şi art. 227-237

1

-252-270

2

din Legea nr. 31/1990, inclusiv în situaţiile de dizolvare şi lichidare prevăzute de Legea nr. 85/2014, întrucât legea nu distinge.

În argumentarea punctului de vedere formulat a fost avut în vedere şi scopul măsurilor preventive, menţionat în art. 493 din Codul de procedură penală, şi anume buna desfăşurare a procesului penal, reţinându-se că, spre deosebire de măsurile preventive aplicate unei persoane fizice, care au ca finalitate unică împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul persoanei juridice, legiuitorul a înţeles să facă o distincţie, prevăzând în art. 493 alin. (1) din acelaşi act normativ că finalitatea măsurilor preventive aplicate persoanei juridice este cu precădere asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.

Totodată, s-a reţinut că problema a fost analizată de Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 139/2016: „. . . scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi, cât şi în atingerea finalităţii proprii a procesului penal, şi anume tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. . . Aşa cum însuşi textul criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfăşurare a procesului penal care presupune, implicit, garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei