ÎCCJ, Decizia nr. 18/2020

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat pe rolul instanței supreme la 17 februarie 2020 cu nr. 459/1/2020, s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în privința procedurii de insolvență a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Examenul jurisprudențial Problematica juridică supusă analizei și interpretării unitare decurge din evidențierea în cererea de recurs în interesul legii a trei orientări jurisprudențiale: 2.1. Astfel, într-o primă opinie, s-a susținut că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, constând în interdicția inițierii ori, după caz, a suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, vizează doar dizolvarea sau lichidarea voluntară, nu și procedura insolvenței persoanei juridice. S-a argumentat că această procedură nu poate fi suspendată ca efect al luării față de persoana juridică debitoare a măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și nici în temeiul art. 413 din Codul de procedură civilă, motivat de considerentul că există un proces penal pornit împotriva debitoarei. Scopul măsurii preventive în procesul penal este acela de a împiedica sustragerea de la răspundere penală a persoanei juridice ce are calitatea de inculpată, astfel încât, dacă aceasta încearcă să se sustragă voluntar de la răspunderea penală, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice. Or, insolvența este o procedură judiciară desfășurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, cu un flux continuu și neîntrerupt, impunându-se a fi derulată cu celeritate în scopul acoperirii creanțelor. În susținerea acestei opinii s-a argumentat, totodată, că forțarea menținerii în ființă a unei societăți, în condițiile în care aceasta nu mai generează profit și devine chiar producătoare de prejudicii ori în caz de imposibilitate a valorificării unor bunuri care își diminuează valoarea și care devin greu de vândut poate reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate al terților creditori, ale căror creanțe constituie un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, aplicarea acestei măsuri preventive este incompatibilă cu specificul procedurii insolvenței, care, odată deschisă, nu poate fi suspendată, în condițiile în care Legea nr. 85/2014 nu reglementează suspendarea sau perimarea, ci numai închiderea procedurii insolvenței, în condițiile art. 174-178 din același act normativ, măsura suspendării fiind incompatibilă cu procedura insolvenței. 2.2. Într-o altă opinie, majoritară în practica instanțelor, s-a susținut că aplicarea măsurii preventive dispuse în procesul penal față de persoana juridică produce efecte în privința procedurii insolvenței acesteia în condițiile Legii nr. 85/2014, fiind compatibilă cu această procedură, astfel încât, după caz, împiedică deschiderea procedurii insolvenței sau continuarea acesteia. În motivarea acestei orientări de jurisprudență s-a reținut în esență că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală are scopul de a asigura ca, până la finalizarea procesului penal, persoana juridică având calitatea de inculpată să nu își înceteze existența prin dizolvare sau lichidare. În condițiile în care prin derularea procedurii instituite de Legea nr. 85/2014 se poate ajunge la desființarea persoanei juridice care are calitatea de inculpată într-o cauză penală, interpretarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală vizând "suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice" nu se poate realiza decât în sensul că sunt vizate toate procedurile jurisdicționale a căror finalitate urmărită este cea anterior menționată. În mod evident, norma procesuală penală are ca obiect instituirea unei măsuri preventive care să împiedice desființarea persoanei juridice, în condițiile în care apariția acestei situații ar lipsi de finalitate toată procedura penală inițiată. 2.

Într-o a treia orientare a jurisprudenței s-a susținut că măsura preventivă dispusă în procesul penal nu împiedică de plano deschiderea sau derularea procedurii de insolvență, ci doar acele măsuri luate în cadrul acestei proceduri care au ca efect dizolvarea debitoarei sau lichidarea averii acesteia. În argumentarea acestei opinii s-a pornit de la specificul procedurii de insolvență, care nu este o cerere/acțiune judiciară, ci un ansamblu de cereri, acte și operațiuni vizându-l pe debitorul aflat în insolvență, având ca scop acoperirea pasivului acestuia, fie prin reorganizarea activității, fie prin faliment. Deschiderea procedurii insolvenței nu conduce automat la dizolvare, acest efect producându-se exclusiv în situația în care s-a deschis procedura falimentului ori s-a trecut la faliment. Procedura insolvenței are ca scop acoperirea pasivului debitorului și se poate finaliza și cu redresarea persoanei juridice, cu consecința reinserției acesteia în circuitul economic. Or, prin luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt interzise dizolvarea persoanei juridice, măsurile de lichidare a averii sale, închiderea procedurii de insolvență și radierea subiectului de drept. În concluzie, odată dispusă măsura preventivă, ceea ce nu se poate realiza în procedura insolvenței sunt dizolvarea și radierea debitorului, finalitatea acestei măsuri constând în împiedicarea radierii acestuia anterior soluționării procesului penal. 3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unei practici judiciare neunitare la nivelul instanțelor naționale, a procedat la sesizarea instanței supreme cu recursul în interesul legii de față și a apreciat că, în interpretarea și aplicarea art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice vizează și dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014. În dezlegarea problemei de drept s-a apreciat în esență că se impune lămurirea înțelesului și a sferei de cuprindere a noțiunilor de "dizolvare" sau "lichidare" care fac obiect al măsurilor preventive ce pot fi luate față de o persoană juridică în cursul procesului penal, în sensul de a se stabili dacă măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală privește exclusiv dizolvarea sau lichidarea voluntară ori este incidentă și atunci când dizolvarea, respectiv lichidarea persoanei juridice se produc în cadrul ori la finalul procedurii de insolvență. Problema de drept care a creat divergența de practică judiciară, sesizată prin recursul în interesul legii, a fost analizată pe mai multe paliere: 3.1. Regimul juridic general al măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală Din redactarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, conform cărora "judecătorul poate dispune interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare și lichidare a persoanei juridice", rezultă că textul nu face distincție între tipul procedurii judiciare sau extrajudiciare și inițiativa asupra dizolvării sau lichidării persoanei juridice, inculpată în procesul penal, respectiv dacă aceasta este reglementată de Codul civil, de Legea societăților nr. 31/1990 (în continuare Legea nr. 31/1990) ori de Legea nr. 85/2014 ori după cum lichidarea și dizolvarea sunt declanșate prin hotărârea organelor competente ale persoanei juridice sau la inițiativa altor subiecți de drept, cum ar fi creditorii persoanei juridice sau alte entități juridice abilitate de lege să solicite dizolvarea. Totodată, spre deosebire de măsurile preventive care pot fi luate față de o persoană fizică, în privința cărora se identifică trei scopuri, în cazul persoanei juridice legiuitorul a prevăzut un singur scop, și anume asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare, a executării pedepsei aplicate. Din această perspectivă, s-a apreciat că prezintă relevanță regimul sancționator al persoanei juridice, instituit prin art. 136- 145 din Codul penal, care, astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții Constituționale, este un deziderat al ordinii publice. În consecință, prin instituirea măsurii preventive analizate, legiuitorul a avut intenția de a acoperi toate situațiile care ar putea conduce la dispariția persoanei juridice, una dintre ele fiind insolvența. În acest sens au fost apreciate ca fiind relevante dispozițiile paragrafului 44 al Deciziei Curții Constituționale nr. 139/2016. Prin urmare, măsura preventivă luată în baza art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost instituită în scopul ca, până la finalizarea procesului penal, persoana juridică să nu își înceteze existența prin orice mijloace prevăzute de legea civilă, astfel încât argumentul potrivit căruia această măsură nu poate fi aplicată societăților aflate în procedura insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2014, ci doar în situațiile de dizolvare sau lichidare prevăzute de Legea nr. 31/1990 nu poate fi primit, având în vedere scopul anterior arătat și faptul că măsura preventivă luată nu împiedică derularea procedurii insolvenței, ci doar dispariția subiectului de drept. 3.2. Transpunerea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în planul diferitelor etape ale procedurii de insolvență În cererea de recurs a fost realizată o minuțioasă analiză de ansamblu a procedurii insolvenței prevăzute de Legea nr. 85/2014, subliniindu-se faptul că procedurile de prevenire a insolvenței nu fac obiectul analizei de față, definindu-se procedura insolvenței și scopul acesteia, identificându-se tipurile de procedură, specificul procedurii generale și cel al procedurii simplificate și fiind tratat distinct momentul închiderii procedurii, cu consecințele pe care le produce. Revenind la măsura preventivă a cărei aplicare formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a susținut că, având în vedere exigențele interpretării stricte a normelor care consacră măsuri privative de drepturi și libertăți, precum și faptul că procedura insolvenței se constituie într-un ansamblu de acte, operațiuni și măsuri al căror scop converge către acoperirea pasivului debitorului, fie prin redresarea acestuia, fie prin faliment, măsura privativă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate viza procedura de insolvență, în ansamblul său, ci doar acele măsuri care au ca obiect dizolvarea sau lichidarea (totală sau parțială) a averii persoanei juridice față de care a fost dispusă. Astfel, s-a afirmat că măsura preventivă nu va împiedica formularea de către creditorii îndreptățiți a cererii de deschidere a procedurii insolvenței și cu atât mai puțin formularea unei atari cereri de către debitor, acesta fiind obligat la o asemenea conduită sub sancțiune penală. În schimb, s-a argumentat, măsura preventivă poate împiedica dizolvarea debitorului, fiind pe deplin aplicabilă în următoarele ipoteze: - intrarea debitorului în faliment prin procedură simplificată [art. 71 alin. (1) teza a II-a și a III-a, art. 145 alin. (1) lit. A pct. a) și art. 147 alin. (1) din Legea nr. 85/2014]; - intrarea debitorului în faliment prin procedura generală, fie în urma eșuării unui plan de reorganizare, fie atunci când nu a fost acceptat sau confirmat un plan de reorganizare [art. 145 alin. (1) lit. A pct. b) și c), lit. B-E]. Măsura preventivă procesual penală poate viza, potrivit conținutului său alternativ, și procedurile de lichidare a persoanei juridice, astfel încât interdicția va avea ca obiect și actele de lichidare din averea debitorului, ce pot fi realizate în cazul falimentului, deoarece scopul lor este îndreptat spre închiderea procedurii și radierea persoanei juridice. Prin urmare, în ipoteza deschiderii procedurii generale a insolvenței, în absența oricărui act sau fapt generator de lichidare judiciară, măsura preventivă a suspendării unei astfel de proceduri nu poate fi dispusă. Totodată, suspendarea lichidării judiciare nu poate fi dispusă în perioada de observație și pe durata inițierii, aprobării, confirmării și derulării unui plan de reorganizare a debitorului persoană juridică. În consecință, astfel cum s-a arătat în doctrină, măsura preventivă a suspendării lichidării judiciare impune lichidatorului judiciar suspendarea oricăror operațiuni de lichidare a bunurilor debitorului aflat în faliment, a oricăror distribuiri de sume de bani din averea acestuia, către creditori, inclusiv către practicianul în insolvență. Având în vedere specificul procedurii de insolvență, nu se poate dispune suspendarea întregii proceduri, ci doar a etapelor care vizează dizolvarea sau lichidarea, ca urmare a intrării în faliment a persoanei juridice. În schimb, măsura preventivă nu împiedică, în faliment, efectuarea actelor și operațiunilor cu caracter "staționar" și cu scop de conservare, inclusiv controlul judecătorului-sindic asupra activității lichidatorului judiciar. Având caracterul juridic al unor acte de conservare a averii debitorului, lichidatorul va putea valorifica de urgență bunuri ale debitorului în condițiile art. 153 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. 3.3. Compatibilitatea aplicării măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală cu specificul procedurii de insolvență Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014: "(1) Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil." Totodată, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeași lege: "Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (...)" Prin raportare la dispozițiile menționate rezultă că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală constituie un "alt caz prevăzut de lege" în sensul art. 412 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, care determină suspendarea de drept a unei cauze civile. Aplicarea măsurii suspendării în temeiul acestor dispoziții procesuale civile în procedura insolvenței nu relevă o incompatibilitate cu rațiunea, scopul și principiile procedurii de insolvență în ansamblul său, suspendarea nevizând formularea cererii de deschidere a procedurii, ci doar dizolvarea, în urma intrării în faliment din procedura generală, precum și operațiunile de lichidare efectuate în faliment. Mai mult, potrivit art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsura preventivă poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, în cursul urmăririi penale și a menținerii, în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acesteia, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. În consecință, adoptarea unei astfel de măsuri preventive nu conduce automat la blocarea procedurii insolvenței pe termen nelimitat, ci doar pe durata pentru care s-a dispus suspendarea dizolvării sau lichidării, instanța penală având obligația de a verifica periodic menținerea temeiurilor care au determinat luarea acesteia prin examinarea stadiului procedurii de insolvență, a intereselor creditorilor, efectuând un examen de proporționalitate raportat și la scopul prevăzut de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală - necesitatea asigurării bunei desfășurări a procesului penal. 3.

Compatibilitatea aplicării acestui raționament cu exigențele ce se degajă din principiile rezultate din art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenție, s-a arătat că acesta este respectat, întrucât dispozițiile art. 493 din Codul de procedură penală oferă acces la instanță, măsura preventivă este dispusă de un judecător, iar persoana juridică supusă măsurii are posibilitatea de a o contesta în instanță, potrivit alin. (7) al aceluiași articol. În ceea ce privește aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ingerința în dreptul de proprietate se analizează din perspectiva exercitării folosinței bunurilor conform interesului general, în sensul celui de-al doilea paragraf al normei convenționale, ceea ce presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să existe un just raport de proporționalitate între interesul general și drepturile concrete ale persoanelor în cauză. În acest context, din perspectiva justului raport de proporționalitate, un aspect ce poate fi luat în considerare este durata măsurii preventive. Sub acest aspect, s-a arătat că în jurisprudența Curții europene (Cauza Luordo vs. Italia) s-a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, considerându-se că este disproporționată o măsură care a restrâns folosința bunurilor pe o perioadă de aproximativ 13 ani (1985-1998). Totodată, prin raportare la jurisprudența instanței europene, un alt aspect analizat este cel care privește existența, în dreptul intern, a unor garanții procedurale care pot asigura proporționalitatea măsurii, astfel încât aplicarea reglementării privind folosința bunurilor să nu fie arbitrară și imprevizibilă. Din acest punct de vedere, s-a constatat că dispozițiile art. 493 din Codul de procedură penală conțin garanții procedurale care pot asigura proporționalitatea măsurii, fiind prevăzute condițiile în care măsura preventivă poate fi dispusă (de către judecător, după citarea persoanei juridice), perioada de timp pentru care poate fi luată (60 de zile cu posibilitatea menținerii/prelungirii acesteia la fiecare 60 de zile), existența căii de atac, posibilitatea revocării ei dacă nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menținerea măsurii [art. 493 alin. (4), (7) și (8) din Codul de procedură penală]. 4. Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în punctul de vedere comunicat, a arătat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, măsura preventivă constând în interdicția inițierii sau suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice este aplicabilă în cazul dizolvării și al lichidării în procedura falimentului, reglementată în Legea nr. 85/2014. În esență, s-a susținut că interpretarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în sensul includerii procedurii insolvenței, în integralitatea sa, în sfera de aplicare a măsurii preventive constituie o interpretare extensivă a normei procesual penale care prevede o ingerință în exercitarea drepturilor fundamentale, interpretare extensivă de natură să conducă la neîndeplinirea exigenței ca ingerința să fie reglementată prin lege. Prin urmare, s-a conchis în sensul că măsura preventivă prevăzută în art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu constă în interdicția inițierii ori suspendarea procedurii insolvenței în general, ci numai în interdicția inițierii sau suspendarea dizolvării ori lichidării în procedura falimentului, ca procedură de insolvență reglementată în Legea nr. 85/2014, care implică dizolvarea și conduce la lichidarea persoanei juridice.

Opinia specialiștilor consultați 5.1. Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova, în punctul de vedere comunicat, a susținut în esență că aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi considerată compatibilă doar cu procedura dizolvării voluntare, neputând fi aplicată în cadrul procedurii insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014. În susținerea acestei opinii s-a arătat că scopul măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv suspendarea anumitor operațiuni care vizează dispariția persoanei juridice (dizolvare, lichidare), urmărește împiedicarea sustragerii persoanei juridice (suspect, inculpat) de la urmărirea penală sau de la judecată. Această măsură poate fi considerată compatibilă doar cu procedura dizolvării voluntare, nu și cu procedura insolvenței, procedură judiciară desfășurată sub supravegherea/conducerea administratorului/lichidatorului judiciar și cu controlul de legalitate al judecătorului-sindic. Imposibilitatea lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 ar conduce la efecte prejudiciabile față de creditori, în condițiile în care, pe parcursul suspendării, aceștia se vor afla în imposibilitate de a-și încasa creanțele înregistrate la masa credală, dar în egală măsură ar contraveni maximizării gradului de valorificare a activelor, principiu fundamental al procedurilor de insolvență, prin creșterea cheltuielilor cu administrarea și conservarea bunurilor din masa patrimonială, ca și prin scăderea valorii acestor bunuri. 5.2. Facultatea de Drept din București - Departamentul de drept penal, în punctul de vedere comunicat, a susținut că, în interpretarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu poate fi interzisă inițierea procedurii insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014 și nu poate fi suspendată procedura insolvenței nici măcar în ceea ce privește dizolvarea și lichidarea specifice acestei proceduri. Au fost prezentate considerații preliminare privitoare la procedura insolvenței, definită ca o modalitate de protecție a debitorului și a creditorilor, desfășurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, care trebuie derulată cu celeritate și care nu reprezintă o alegere pentru debitor, precum și considerații referitoare la noțiunile de dizolvare și lichidare, în reglementarea Codului civil și a Legii nr. 85/2014. S-a arătat că, pentru interpretarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală este necesar a fi clarificat scopul măsurilor preventive, menționat în art. 493 din Codul de procedură penală, și anume buna desfășurare a procesului penal, înțelegând prin aceasta împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată. S-a apreciat că prin "sustragere" se înțelege doar o conduită deliberată de eludare a scopului acțiunii penale. Altfel spus, pentru a fi calificate ca "sustragere", acțiunile persoanei juridice (dizolvarea și lichidarea) trebuie să fie îndreptate către obstrucționarea procesului penal. Scopul măsurii preventive nu poate fi de interzicere a oricăror proceduri de dizolvare sau lichidare. Prin urmare, simpla decizie de dizolvare sau lichidare, în absența unei conduite frauduloase, nu este prohibită, iar măsura preventivă a cărei interpretare și aplicare este dedusă judecății nu poate fi dispusă cu atât mai puțin atunci când dizolvarea și lichidarea sunt impuse prin lege. Au fost prezentate considerații referitoare la răspunderea penală în cazul reorganizării și la creanțele persoanelor vătămate împotriva societății aflate în insolvență, conchizându-se că răspunderea penală și procedura de insolvență coexistă. Totodată, s-a susținut că efectele aplicării măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în cazul dizolvării și lichidării din cadrul procedurii insolvenței sunt negative pentru toate persoanele interesate de patrimoniul persoanei juridice, inclusiv față de creditorii ce ar putea, eventual, proveni din procesul penal. 5.3. Facultatea de Drept din cadrul Universității din București - Departamentul de drept privat, în punctul de vedere comunicat, a susținut în esență că, din analiza dispozițiilor art. 5 alin. (1) pct. 46, art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu dispozițiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezultă că inițierea procedurii insolvenței, fiind rezultatul executării unei obligații legale, apare ca fiind incompatibilă cu aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, exercitarea unei obligații legale neputând fi asimilată cu o situație care ar împiedica buna desfășurare a procesului penal. Pentru identitate de rațiune, și suspendarea procedurii insolvenței inițiată în executarea unei obligații legale apare ca fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală. 5.4. Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș Bolyai - Departamentul de drept privat, în punctul de vedere comunicat, a susținut în esență că măsura prevăzută de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretată în sensul că aceasta se aplică doar procedurii de dizolvare și lichidare voluntară, nicidecum în cadrul unei proceduri de insolvență. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura preventivă a interdicției suspendării dizolvării și lichidării are ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, care presupune aplicarea unei sancțiuni și a executării acesteia, deci a recuperării amenzii și a eventualelor prejudicii stabilite prin punerea persoanei juridice condamnate în imposibilitate de a se sustrage de la executarea măsurilor penale luate împotriva sa. În fapt, pedeapsa aplicabilă unei persoane juridice este de natură pecuniară, astfel încât scopul instituirii măsurii prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate fi decât asigurarea recuperării prejudiciului. Măsura preventivă a interdicției suspendării dizolvării și lichidării presupune existența intenției persoanei juridice de a se sustrage de la aplicarea pedepsei penale. Or, această intenție nu se poate manifesta decât în cazul dizolvării și lichidării voluntare. Din această perspectivă, s-a conchis că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se justifică a fi extinsă la procedura falimentului, prin raportare la finalitatea procesului penal, fiind o măsură cu consecințe doar în privința dizolvării și lichidării voluntare. Totodată, raportându-se la economia dispozițiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală și la garanțiile pe care legiuitorul le-a stabilit doar în favoarea persoanei juridice, subiect al măsurii preventive, s-a conchis că aceasta este o măsură cu consecințe doar în privința dizolvării și lichidării voluntare. Procedura falimentului este o procedură în care scopul legii este acoperirea creanțelor creditorilor persoanei juridice astfel dizolvate. Lipsa unei protecții pentru creditori în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate reprezenta decât un argument suplimentar în favoarea interpretării sintagmei "dizolvare și lichidare" ca fiind dizolvare și lichidare voluntară. Un alt argument în susținerea opiniei formulate este acela că judecătorul de drepturi și libertăți nu poate suspenda o altă procedură inițiată pe tărâmul dreptului civil, iar judecătorul-sindic nu are atribuția de a-și suspenda o hotărâre deja pronunțată, de intrare în faliment, care implică și lichidarea. Prin urmare, s-a conchis în sensul că procedura insolvenței în etapa falimentului nu poate fi suspendată în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală sau al dispozițiilor art. 413 din Codul de procedură civilă, aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală în cadrul procedurii de insolvență fiind incompatibilă cu scopul legii insolvenței, cu respectarea dreptului la un proces echitabil în ceea ce îi privește pe creditorii procedurii insolvenței și chiar cu scopul legii penale, anume acela de a sancționa persoana juridică inculpată nu prin menținerea în ființă a acesteia, ci prin recuperarea efectivă a amenzii aplicate ca sancțiune penală și a eventualelor alte prejudicii sub aspect civil.

Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, în memoriul amicus curiae depus cu privire problema de drept supusă dezlegării, a examinat problema compatibilității dintre măsura interzicerii dizolvării ca măsură preventivă în materie penală și procedura de insolvență. Astfel, pornind de la caracterul concursual al procedurii insolvenței, s-a susținut că orice măsură, comportament sau, în general, orice acțiune realizată în cadrul acestei proceduri dobândește acest caracter concursual, pentru că afectează, în egală măsură, de o manieră insolidum, drepturile și interesele întregii mase credale. Tocmai de aceea, instituirea măsurii interdicției deschiderii unei proceduri de insolvență sau suspendarea acesteia, în cazul în care aceasta ar fi fost deja deschisă, ca măsură preventivă în procesul penal, afectează în realitate masa credală, aceasta fiind, în final, subiectul de drept concursual care suferă, în mod direct, efectele măsurii. În jurisprudența sa, Curtea Europeană de Justiție a subliniat faptul că insolvența este o stare de fapt, reprezentând un element obiectiv al unei analize economice, aflată sub incidența unei ordini de drept (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Nerea SpA c./Regione Marche, Cauza C-245/16). Mai mult, s-a considerat că starea de insolvență nu este și nu poate fi corolarul unei culpe a debitorului, neputând atrage sancțiuni prin chiar acest fapt. În consecință, interdicția de a accesa sau a derula în continuare o procedură de insolvență, ca măsură preventivă în procesul penal, se opune chiar modului în care este reglementată arhitectura procedurilor de insolvență (ratio legis), constituind, totodată, o gravă barieră în calea drepturilor concursuale, legitime ale creditorilor. Insolvența reprezintă un remediu necesar al unei stări de dificultate financiară, însă, în cazul în care nu se permite accesarea acesteia de către cei interesați, insolvența reprezintă ea însăși un risc major de contaminare a altor agenți economici viabili. Practic, deschiderea procedurii de insolvență, prin toate pârghiile și mecanismele sale de funcționare, reușește să îl "izoleze" pe debitorul afectat, protejând astfel mediul economic de propagarea unor consecințe nocive. Mai mult decât atât, starea de insolvență îl obligă pe debitor să acționeze în primul rând transparent și responsabil față de partenerii săi de afaceri, prin formularea cererii de deschidere a procedurii, iar în al doilea rând precaut și diligent, prin anunțarea faptului că este parte într-o astfel de procedură. Prin urmare, interpretarea dispozițiilor legale analizate într-o manieră care să conducă la interzicerea accesării sau derulării procedurii de insolvență ar fi contrară dispozițiilor art. 135 din Constituție, întrucât afectează libera derulare a relațiilor comerciale, instituind blocaje și afectând și alți parteneri comerciali în afara debitorului insolvent. De asemenea, o astfel de interpretare ar fi contrară oricăror mecanisme de protecție și de garantare a dreptului de proprietate, în sensul dispozițiilor art. 44 din Constituție, întrucât drepturile de creanță ale creditorilor ar fi blocate în realizarea lor, deși acestea reprezintă, în mod cert, un "drept de proprietate", în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept fundamental ce poate fi invocat în ordinea juridică internă de orice persoană interesată. Nu în ultimul rând, s-a apreciat că s-ar încălca și dreptul de liber acces la justiție, consacrat de dispozițiile art. 21 din Constituție, dintr-o dublă perspectivă: (i) aceea a debitorului, care nu mai poate accesa procedura-remediu, singura în măsură a-i asigura șansa de redresare a activității, sau, după caz, de remitere legală de datorie; (ii) aceea a creditorilor, care nu mai pot participa la efectivitatea mecanismelor de realizare a creanțelor, într-o procedură concursuală. Pe de altă parte, procedura de insolvență este o procedură judiciară, care se derulează sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, garant al acestei proceduri. S-a conchis în sensul că singura interpretare corectă este aceea a incidenței măsurii preventive doar în cazul lichidărilor voluntare, reglementate de Legea nr. 31/1990.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție În urma verificării jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că instanța supremă s-a pronunțat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării. Astfel, prin Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.901/1/2016 de Completul de 5 judecători, s-a reținut: "Reiterând scopul pentru care legiuitorul în noua reglementare, prin art. 493 Cod procedură penală, a introdus și această măsură preventivă a fost acela de a nu permite unei persoane juridice de a se sustrage de la răspunderea penală, astfel încât, dacă persoana juridică încearcă să se sustragă voluntar de la răspundere penală, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice, însă, dacă inițiativa nu aparține acesteia, de principiu trebuie să permită desfășurarea în continuare a procedurilor așa cum prevede legea specială. Mai mult, procedura insolvenței, odată deschisă, ar trebui să fie un flux continuu și neîntrerupt de acte juridice, operațiuni și procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanțelor. Pe de altă parte, forțarea menținerii unei societăți economice, în condițiile în care aceasta nu mai generează profit și devine chiar producătoare de prejudicii, ori imposibilitatea valorificării unor bunuri, bunuri care își diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, poate reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate al terților (creanța lor reprezentând un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului). Totodată, atingerea adusă dreptului de proprietate poate să nu fie nici proporțională, întrucât rupe justul echilibru între exigențele interesului general și imperativele legate de protejarea drepturilor fundamentale. Astfel, "interesul public" (general), deseori invocat pentru a justifica ținerea în loc a procedurii insolvenței există, dar acest interes general nu poate fi absolut, ci trebuie să se subsumeze condițiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului". Totodată, prin Decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, în interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) și art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), s-a statuat că "existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014".

Jurisprudența Curții Constituționale Dispozițiile art. 493 din Codul de procedură penală au făcut obiectul analizei instanței de contencios constituțional, în cadrul mai multor excepții de neconstituționalitate. Astfel, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 din Codul de procedură penală, din perspectiva încălcării prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției și a legilor, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție, ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul cetățenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere, ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 45 referitor la libertatea economică și ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 139 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016: "38. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că măsurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie libertatea economică, fie dreptul de proprietate privată al acesteia. Măsurile preventive pot fi luate în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului sau de către judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, după caz, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o infracțiune și numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal. Cu toate acestea, deși, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, aceste măsuri pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale și a menținerii în cursul procedurii de cameră preliminară, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea lor, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile, legiuitorul nu a reglementat și cu privire la durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse. 39. (...) scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi, cât și în atingerea finalității proprii a procesului penal, și anume tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Prin urmare, ținând seama de faptul că, în acord cu art. 136 din Codul penal, pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale (amenda) și complementare (dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară și afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare), atunci măsurile preventive care pot fi luate față de un inculpat persoană juridică își găsesc deplina justificare în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. În măsura în care s-ar institui un termen maxim până la care pot fi prelungite/menținute măsurile preventive față de persoana juridică, atunci s-ar nega însuși scopul acțiunii penale, și anume acela de a trage la răspundere penală persoana juridică, întrucât, prin permiterea dizolvării, lichidării, fuziunii sau divizării sale, obiectul acțiunii penale, astfel consacrat de art. 14 din Codul de procedură penală, ar rămâne fără finalitate. Or, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimează, pe cale de consecință, instituirea măsurilor reclamate. Astfel, deși în urma finalizării procesului penal instanța de judecată ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere penală, deoarece și-a pierdut identitatea prin dispariția sa juridică și radierea din Registrul comerțului. Așa cum însuși textul legal criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfășurare a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate. În plus, prin natura lor, măsurile preventive nu împiedică persoana juridică suspectă/inculpată să desfășoare activități comerciale, aceasta fiind limitată să efectueze acte de comerț și să intre în relații contractuale cu terțe persoane." În același sens sunt Decizia nr. 451 din 7 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 6 decembrie 2013, Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004, Decizia nr. 896 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, și Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 19 aprilie 2017.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauza vizând interpretarea și aplicarea în mod unitar a dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în privința procedurii de insolvență a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014, au constatat că recursul în interesul legii este admisibil. În analiza problemei de drept supuse dezlegării în prezentul recurs în interesul legii, raportul a analizat noțiunea de personalitate juridică și modul în care aceasta încetează, cuprinzând, totodată, o analiză comparativă a celor două proceduri speciale vizate, respectiv procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2014 și procedura măsurii preventive reglementată de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Rezumând problema de drept care a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești prin hotărâri judecătorești definitive, judecătorii-raportori au apreciat în esență că de lege lata măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, vizând interdicția inițierii sau suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, nu exceptează de la aplicare dizolvarea ori lichidarea persoanei juridice din procedura falimentului, ca etapă a procedurii insolvenței. Totodată, față de multitudinea de etape și operațiuni pe care le presupune procedura insolvenței, judecătorii-raportori au susținut că intervenția instanței penale în procedura insolvenței pentru a împiedica dispariția persoanei juridice supuse urmăririi penale trebuie să aibă loc la momentul primului act ce marchează începutul dispariției persoanei juridice - intrarea în faliment și, implicit, dizolvarea persoanei juridice, etapă în care identitatea titularului cererii de deschidere a procedurii insolvenței s-a pierdut, interesul particular al celui care a sesizat judecătorul-sindic fiind înlocuit de un interes colectiv, al tuturor titularilor de creanțe împotriva debitorului aflat în încetare de plăți. O astfel de interpretare a fost apreciată ca fiind în concordanță cu art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, text de lege ce face referire expresă la interzicerea inițierii ori suspendarea procedurii de dizolvare și lichidare, fără să distingă între dizolvarea și lichidarea voluntară reglementată de Codul civil și de Legea nr. 31/1990 și dizolvarea și lichidarea dispuse de judecătorul-sindic în etapa falimentului din procedura insolvenței, ambele forme având ca efect încetarea personalității juridice a entității supuse procedurii de dizolvare și lichidare și, în final, dispariția persoanei juridice. S-a apreciat că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală vizează atât procedura de dizolvare și lichidare voluntară, cât și procedura de dizolvare și lichidare a unei persoane juridice în temeiul Legii nr. 85/2014. Măsura preventivă poate fi dispusă în toate ipotezele în care este vorba despre dizolvare sau lichidare - art. 245 și următoarele din Codul civil și art. 227-237 1 -252-270 2 din Legea nr. 31/1990, inclusiv în situațiile de dizolvare și lichidare prevăzute de Legea nr. 85/2014, întrucât legea nu distinge. În argumentarea punctului de vedere formulat a fost avut în vedere și scopul măsurilor preventive, menționat în art. 493 din Codul de procedură penală, și anume buna desfășurare a procesului penal, reținându-se că, spre deosebire de măsurile preventive aplicate unei persoane fizice, care au ca finalitate unică împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul persoanei juridice, legiuitorul a înțeles să facă o distincție, prevăzând în art. 493 alin. (1) din același act normativ că finalitatea măsurilor preventive aplicate persoanei juridice este cu precădere asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Totodată, s-a reținut că problema a fost analizată de Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 139/2016: ". . . scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi, cât și în atingerea finalității proprii a procesului penal, și anume tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. . . Așa cum însuși textul criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfășurare a procesului penal care presupune, implicit, garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate. (...)" S-a apreciat în cuprinsul raportului că, față