Decizia nr. 15/2020 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1048/1/2020 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.048/1/2020 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava ce formează obiectul Dosarului nr. 1.048/1/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și opiniile procurorului general și ale specialiștilor consultați.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susține că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii. În acest sens arată că problema de drept ce formează obiectul sesizării pleacă de la premisa că plata a fost efectuată de bunăvoie, nefiind demarată executarea silită. Astfel, susține că obligația de restituire revine salariatului, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, în acele situații în care, independent de orice culpă, acesta a încasat sume nedatorate. Textul de lege anterior evocat constituie o aplicație particulară în raporturile juridice de dreptul muncii a dispozițiilor art. 1.341-1.344 din Codul civil. Situația în care plata a fost efectuată de către angajator în temeiul unei hotărâri care se bucura de executorialitate provizorie, ulterior desființată sau modificată în calea de atac, relevă o plată obiectiv nedatorată, devenită astfel ca efect al dispariției temeiului juridic în baza căruia a fost efectuată. Procurorul general mai arată că delimitarea instituției plății nedatorate de procedura întoarcerii executării se face în funcție de criteriul sesizării organului de executare. Cum problema de drept supusă dezlegării are ca premisă o plată efectuată de bunăvoie, deci înainte de începerea executării silite, nu poate fi reținută competența judecătoriei, ca instanță de executare. Pentru aceste argumente, solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: "Acțiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, în baza unei hotărâri judecătorești executorii, de primă instanță, care ulterior este desființată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, atrăgând, din punct de vedere funcțional și procesual, competența materială de soluționare în primă instanță în favoarea tribunalului - Secția specializată în litigii de muncă și asigurări sociale, ori are natura juridică a unei cereri de întoarcere a executării, a cărei soluționare se circumscrie prevederilor art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, atrăgând competența materială de soluționare în primă instanță în favoarea instanței de executare, respectiv a judecătoriei." II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011) Art. 208. - "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal." Art. 210. - "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii) Art. 256. - " (1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. (...)" Art. 278. - " (1) Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. (...)"

Codul civil Art. 1.344. - "Restituirea plății nedatorate se face potrivit dispozițiilor art. 1.635-1.649." Art. 1.635 - "(1) Restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. (...)"

Codul de procedură civilă Art. 622. - " (...) (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. (...)" Art. 643. - "Dacă s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispozițiile privitoare la întoarcerea executării." Art. 651. - " (1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. (...)" Art. 723. - " (1) În toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului. (...)" Art. 724. - "(1) În cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau însăși executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării. În cazul în care bunul supus executării silite este un bun imobil, instanța va dispune asupra efectuării operațiunilor de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terții de bună-credință, potrivit regulilor de carte funciară. (2) Dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanța care rejudecă fondul. (3) Dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere, pe cale separată, instanței de executare. Judecata se va face de urgență și cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a arătat că practica judiciară identificată relevă că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, statuându-se în mod diferit asupra calificării juridice a cererilor în discuție și, pe cale de consecință, asupra competenței materiale de soluționare a acestora în primă instanță.

Astfel, în practica instanțelor judecătorești s-au conturat două orientări jurisprudențiale.

În cadrul primei orientări jurisprudențiale s-a apreciat că acțiunea formulată de angajator pentru restituirea de către salariat a sumelor achitate acestuia din urmă, în baza unei hotărâri judecătorești executorii desființate ulterior, are natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, atrăgând competența materială în primă instanță a tribunalului.

În fundamentarea primei orientări jurisprudențiale s-au adus următoarele argumente: Plata inițială nu s-a făcut în cadrul unei executări silite pentru a fi incidente dispozițiile art. 723 și următoarele din Codul de procedură civilă referitoare la întoarcerea executării, ci în baza unei convenții a părților, în care debitorul are calitatea de angajator, iar creditorul are calitatea de salariat, fiind astfel incidente dispozițiile art. 256 din Codul muncii. Așadar, cererea dedusă judecății se circumscrie unui conflict de muncă, de natură a atrage competența materială în primă instanță a tribunalului, conform art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011. Deși finalitatea urmărită este aceeași ca și în cazul întoarcerii executării, respectiv repunerea părților în situația anterioară, totuși, față de calitatea părților de angajator/salariat, litigiul se soluționează în temeiul Codului muncii, acest act normativ având natura unei legi speciale față de Codul de procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia analizată. Chiar dacă s-ar recunoaște, potrivit art. 723 și 724 din Codul de procedură civilă, dreptul angajatorului de a solicita întoarcerea executării și repunerea părților în situația anterioară emiterii titlului executoriu, desființat ulterior în calea de atac, nu există nicio dispoziție legală care să excludă aplicabilitatea art. 256 din Codul muncii. Or, acest din urmă text de lege reglementează instituția plății nedatorate în materia dreptului muncii și acoperă situațiile în care, fără a fi reținută vinovăția salariatului, acesta este obligat la restituirea unor sume încasate în mod necuvenit de la angajator. Obligația de restituire se naște în legătură cu desfășurarea raporturilor de muncă, iar creanța pretinsă trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În cadrul primei orientări jurisprudențiale a fost exprimată și o opinie nuanțată, după cum angajatorul a efectuat plata anterior sesizării organului de executare, respectiv de bunăvoie, ori ulterior sesizării acestuia, respectiv în mod voluntar. Astfel, s-a arătat că în prima ipoteză sunt aplicabile dispozițiile referitoare la plata nedatorată, iar în cea de a doua ipoteză sunt aplicabile dispozițiile referitoare la întoarcerea executării.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost atașate următoarele hotărâri judecătorești definitive: deciziile nr. 3.198 din 4 septembrie 2018, nr. 3.997 din 9 octombrie 2018, nr. 5.321 din 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; Decizia civilă nr. 917/2019-R din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă; Decizia civilă nr. 597 din 27 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția I civilă.

În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-a apreciat că acțiunea formulată de angajator pentru restituirea de către salariat a sumelor achitate acestuia din urmă, în baza unei hotărâri judecătorești executorii desființate ulterior, are natura juridică a unei cereri de întoarcere a executării, a cărei soluționare se circumscrie dispozițiilor art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, atrăgând competența materială în primă instanță a judecătoriei, ca instanță de executare.

În fundamentarea celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-au adus următoarele argumente: Din însăși reglementarea instituției întoarcerii executării, constând în repunerea părților în situația anterioară, în cadrul executării silite, rezultă că legiuitorul a avut în vedere că această instituție juridică reprezintă o situație "simetric inversă executării săvârșite". Astfel, instanța competentă să soluționeze această cerere este cea de executare, respectiv judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului. Prevederile legale anterior menționate sunt aplicabile ori de câte ori, în urma executării unui titlu, intervine desființarea acestuia, indiferent dacă executarea titlului a fost benevolă sau efectuată în cadrul executării silite, respectiv voluntară. S-a apreciat că nu se poate reține caracterul nedatorat al sumelor pretinse, întrucât aceasta ar echivala cu negarea caracterului executoriu al titlului între momentul pronunțării acestuia și cel al desființării sale în calea de atac. Prevederile art. 256 din Codul muncii au în vedere alte situații decât cea care presupune plata în temeiul unui titlu executoriu. Astfel, deși a avut loc o sporire a patrimoniului salariatului în urma executării hotărârii primei instanțe, aceasta s-a realizat în baza unui just temei. Cu alte cuvinte, plata era datorată la momentul efectuării sale, devenind nedatorată abia ulterior desființării titlului. Întrucât restabilirea situației anterioare executării titlului desființat a fost cerută pe cale principală, raportul juridic dedus judecății nu mai păstrează natura juridică a celui în baza căruia s-a emis titlul executoriu pentru a atrage incidența Codului muncii. Astfel, pretenția dedusă judecății reprezintă o sumă de bani care nu mai are ca temei juridic drepturile sau obligațiile salariale ale părților, instanța fiind sesizată cu examinarea unui raport juridic nou, de sine stătător, respectiv acela la baza căruia stă titlul desființat și care nu împrumută niciuna din particularitățile raportului juridic ce a format obiectul litigiului finalizat prin titlul executoriu desființat.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale au fost atașate următoarele hotărâri judecătorești definitive: Sentința nr. 42 din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă; deciziile nr. 1.631 din 16 aprilie 2018, nr. 3.781 din 28 septembrie 2018 și nr. 200 din 18 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; Decizia civilă nr. 71/A/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă; Decizia civilă nr. 63/R din 10 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă; Decizia civilă din 22 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale; Decizia civilă nr. 408 din 15 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția I civilă.

Autorul sesizării a mai arătat că problema de drept supusă analizei a fost dezbătută și cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul curților de apel, desfășurată la Institutul Național al Magistraturii, la data de 15 iunie 2018.

În cadrul acelei întâlniri, opinia exprimată de formatorii Institutului Național al Magistraturii a fost în sensul că plata efectuată de angajator, de bunăvoie, înainte de sesizarea organului de executare, în baza unei hotărâri judecătorești desființate ulterior, nu formează obiectul procedurii de întoarcere a executării, ci atrage incidența dispozițiilor art. 256 din Codul muncii, art. 1.344 și art. 1.635 alin. (1) din Codul civil. În schimb, plata efectuată după sesizarea organului de executare este circumscrisă unei executări silite, motiv pentru care, în ipoteza desființării titlului executoriu, instituția aplicabilă este întoarcerea executării, inclusiv în cazul în care plata a fost efectuată voluntar.

În fundamentarea acestei opinii s-au adus următoarele argumente: Reglementarea instituției întoarcerii executării în cartea a V-a din Codul de procedură civilă, intitulată "Despre executarea silită", și modul în care sunt expuse condițiile necesare nașterii dreptului la întoarcerea executării, ce fac referire la instituția executării silite, determină concluzia că întoarcerea executării are ca premisă demararea executării silite, prin sesizarea organului de executare. Împrejurarea că cerința desființării titlului executoriu este prevăzută în mod alternativ cu cea a desființării executării silite înseși nu conduce la concluzia că simpla desființare a titlului executoriu, fără a fi începută executarea silită, este de natură să determine incidența instituției întoarcerii executării, ci indică numai faptul că desființarea executării silite înseși conferă dreptul la întoarcerea executării, indiferent dacă titlul executoriu a fost sau nu desființat. În ipoteza în care a fost desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, ca regulă, potrivit art. 643 teza I din Codul de procedură civilă, fără a se mai impune pronunțarea unui hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea executării silite înseși. Chiar dacă dispozițiile art. 724 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă nu impun drept condiție pentru restabilirea situației anterioare executării sesizarea organului de executare, o atare cerință este subînțeleasă, în contextul incidenței instituției întoarcerii executării, ce implică demararea executării silite. Astfel, posibilitatea exercitării dreptului la întoarcerea executării, recunoscută debitorului în ipoteza desființării titlului executoriu, inclusiv în judecarea căii de atac sau în rejudecarea în fond a procesului, după desființarea hotărârii executate (titlul executoriu), poate fi interpretată drept o facilitate procedurală pusă la îndemâna sa, dată fiind nelegala începere a executării silite. Ca atare, debitorul este tentat să execute voluntar obligația cuprinsă în titlul executoriu, observând că a fost începută executarea silită împotriva sa, tocmai pentru a nu suporta cheltuielile de executare într-un cuantum ridicat, deși contestă valabilitatea unui asemenea titlu, nelegalitate confirmată ulterior prin desființarea titlului de către instanța judecătorească. Pe de altă parte, când executarea silită nu a fost demarată, iar debitorul a executat obligația sa de bunăvoie, titlul executoriu fiind desființat ulterior momentului plății, riscul suportării unor cheltuieli de executare neexistând, dispozițiile art. 724 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă nu mai sunt aplicabile. Astfel, în această ipoteză nu este aplicabilă instituția întoarcerii executării, ci aceea a plății nedatorate, care implică declanșarea unui proces distinct față de cel în care a fost desființat titlul executoriu, pentru restabilirea situației anterioare. Capitolul pe care Codul de procedură civilă îl dedică instituției întoarcerii executării este ultimul din setul de dispoziții generale aplicabile executării silite. Interpretarea sistematică obligă la o asemenea constatare ca argument în favoarea tezei, în sensul că singurul text de lege din materia executării silite care se ocupă de secvența plății făcute anterior începerii procedurii execuționale este art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Acest text de lege, care vizează accesul creditorului la executarea silită, ca unul determinat de lipsa unei plăți făcute de bunăvoie, nu reprezintă o componentă a reglementării în materie execuțională, ci un preambul al acesteia. S-a mai arătat că denumirea instituției juridice analizate este "întoarcerea executării", iar nu "întoarcerea executării silite", după demararea executării silite plata putând fi efectuată de debitor și voluntar, iar nu numai silit. În sprijinul acestei afirmații s-a menționat că art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă permite executarea voluntară ulterior începerii executării silite. Existența unor cheltuieli de executare implică începerea executării silite, iar, raportat la art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, aceste cheltuieli se suportă și în ipoteza unei plăți voluntare efectuate după începerea executării silite. Pe de altă parte, plata efectuată de bunăvoie, înainte de sesizarea organului de executare, nu comportă cheltuieli de executare silită întrucât creditorul se adresează executorului judecătoresc numai în cazul în care debitorul nu plătește de bunăvoie, astfel cum rezultă din conținutul art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Un argument suplimentar poate fi dedus și din terminologia diferită utilizată de legiuitor atunci când face referire la cele două situații în care debitorul efectuează plata, din proprie inițiativă. Astfel, art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă face referire la o plată făcută de bunăvoie, în timp ce art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă califică plata ulterioară depunerii cererii de executare silită ca fiind una făcută în mod voluntar. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 122 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 4 mai 2012, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că textul de lege criticat nu dă o definiție exactă a noțiunii de "sumă nedatorată" și nici nu detaliază condițiile în care se naște obligația de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situații prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reținută vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză. Având în vedere contextul reglementării, este evident că obligația de restituire se naște în legătură cu desfășurarea raporturilor de muncă.

Aceste considerente se regăsesc și în Decizia nr. 274 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011.

Prin Decizia nr. 346 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 23 august 2018, Curtea Constituțională, într-o sesizare în care se punea problema suportării cheltuielilor de executare și a întoarcerii executării silite, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 723 alin. (1) și art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În paragrafele 17 și 19 din această decizie, Curtea Constituțională a reținut că hotărârile primei instanțe, când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor, sunt executorii de drept. Solicitarea restabilirii situației anterioare executării pe cale separată reprezintă un proces de sine stătător, și nu o cerere accesorie întoarcerii executării. Prin urmare, competența de soluționare a cererii formulate în temeiul art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă revine instanței de executare, care, potrivit normelor de competență stabilite de art. 651 din Codul de procedură civilă, este judecătoria în raza căreia își are domiciliul sau sediul debitorul. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

La nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost pronunțate hotărâri definitive în sensul ambelor orientări jurisprudențiale.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost identificate următoarele hotărâri definitive, prin care a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea instanțelor care soluționează litigiile de muncă: deciziile nr. 1.408 din 20 aprilie 2018, nr. 1.623 din 3 mai 2018, nr. 2.134 din 29 mai 2018, nr. 2.750 din 2 iulie 2018, nr. 3.622 din 16 octombrie 2018, nr. 3.675 din 18 octombrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă; deciziile nr. 1.654 din 9 noiembrie 2017, nr. 270 din 2 februarie 2018, nr. 1.282 din 19 aprilie 2018, nr. 1.483 din 25 septembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive, prin care a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea instanțelor de executare: Decizia nr. 215 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă; deciziile nr. 351 din 14 februarie 2018, nr. 605 din 28 februarie 2018 și nr. 1.407 din 19 septembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava

Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava nu a prezentat un punct de vedere propriu asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, ci doar a expus opiniile jurisprudențiale divergente. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii pentru următoarele argumente: problema de drept ce urmează a fi dezlegată ține, în esență, de interpretarea dispozițiilor art. 256 din Codul muncii, respectiv dacă instituția plății nedatorate se aplică și în ipoteza în care salariatul a încasat de la angajator o sumă de bani în temeiul unui titlu executoriu provizoriu, desființat ulterior în calea de atac. Pe de altă parte, problema de drept pleacă de la premisa că executarea a avut caracter benevol, nefiind demarată executarea silită.

Procurorul general a apreciat că obligația de restituire revine angajatului, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, în acele situații în care, independent de orice culpă, acesta a încasat sume nedatorate, a primit bunuri care nu i se cuveneau sau i s-au prestat servicii la care nu era îndreptățit, fiind circumscrisă acestor ipoteze și obligația de restituire a sumelor primite de la angajator atunci când în apel nu s-a stabilit o obligație de plată.

În aceste ipoteze, dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii se corelează cu cele ale art. 1.635-1.649 din Codul civil. Or, conform art. 1.635 alin. (1) din Codul civil, restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

Totodată, textul de lege anterior evocat consacră un caz particular de restituire a prestațiilor și, implicit, o aplicație a dispozițiilor art. 1.635 alin. (1) din Codul civil, în teza referitoare la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act juridic desființat ulterior, cu efect retroactiv, cu singura particularitate că prestația debitorului are ca obiect drepturi bănești aferente unor raporturi juridice de muncă care au fost stabilite ca debit printr-o hotărâre judecătorească.

De asemenea, art. 643 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală "Desființarea titlului executoriu", dă expresie unei aplicații particulare a efectelor nulității din dreptul substanțial, guvernate de principiile quod nullum est, nullum producit effectum și restitutio in integrum. Ca atare, desființarea titlului executoriu se înfățișează ca o cauză de ineficacitate a plății efectuate în baza acestuia, prin dispariția temeiului juridic al plății.

Procurorul general a arătat că în doctrină se distinge între plata subiectiv nedatorată și cea obiectiv nedatorată. Prima desemnează situația în care plata este efectuată în beneficiul unei alte persoane decât creditorul, iar cea de-a doua vizează situația în care datoria nu există.

Condiția erorii solvensului este cerută doar în prima ipoteză, în care plata a fost făcută unei alte persoane decât creditorul, existând eroare asupra calității de creditor a accipiensului, nu și în cazul plății obiectiv nedatorate, respectiv atunci când: aceasta s-a făcut sub condiție suspensivă, iar condiția nu s-a realizat; s-a plătit o datorie ulterior rezolvită; plata a fost făcută în executarea unei obligații lovite de nulitate, iar părțile au fost repuse în situația anterioară.

Obligația de restituire ce revine salariatului în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii constituie o aplicație particulară, în planul raporturilor juridice de muncă, a dispozițiilor art. 1.341-1.344 din Codul civil. Situația în care plata a fost efectuată de către angajator în temeiul unei hotărâri care se bucura de executorialitate provizorie, ulterior desființată sau modificată în calea de atac, relevă o plată obiectiv nedatorată, devenită astfel ca efect al dispariției temeiului juridic în baza căruia a fost efectuată.

Procurorul general a mai arătat că trebuie făcută distincția între noțiunea de "plată" și cea de "executare" a unei obligații. Potrivit art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa în sensul că nu vrea să facă plata, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit cărții a V-a a codului, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Așadar, criteriul esențial pentru delimitarea plății nedatorate de procedura întoarcerii executării este cel al sesizării organului de executare și declanșarea în acest mod a procedurii de executare silită.

În această situație, plata efectuată chiar voluntar, după sesizarea executorului judecătoresc, se circumscrie unei executări silite și, în măsura în care se dovedește că nu a fost datorată, întrucât titlul executoriu a fost desființat, deschide accesul la procedura întoarcerii executării.

Pe de altă parte, plata benevolă efectuată de debitor (solvens) înainte ca creditorul (accipiens) să fi sesizat organul de executare dă naștere dreptului la restituire, în măsura în care devine nedatorată prin dispariția fundamentului său juridic, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii raportat la art. 1.341- 1.344 și art. 1.635 din Codul civil. Norma de la art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă care reglementează competența judecătoriei, ca instanță de executare, are caracter imperativ. Or, pentru determinarea instanței de executare, legiuitorul s-a raportat temporal la sesizarea organului de executare. Prin urmare, orice incident procedural, inclusiv întoarcerea executării pe cale principală, se va raporta la data sesizării organului de executare. VIII. Opiniile exprimate de specialiștii consultați

Academia de Studii Economice din București - Departamentul de drept a apreciat că stabilirea naturii juridice a acțiunii promovate de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de bunăvoie, în baza hotărârii primei instanțe, desființate ulterior în calea de atac, depinde de momentul executării benevole a obligației.

Potrivit art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Toate dispozițiile care urmează, cuprinse în cartea a V-a din Codul de procedură civilă, privesc ipoteza în care nu s-a realizat executarea de bunăvoie a obligației. Din momentul sesizării organului de executare începe procedura executării silite și numai acțiunea în restituirea plății efectuate după acel moment va avea natura juridică a întoarcerii executării. Există așadar două ipoteze distincte.

Prima ipoteză vizează plata efectuată anterior sesizării organului de executare (de bunăvoie). Această plată se face pe baza unui titlu executoriu, dar nu este circumscrisă executării silite, astfel încât art. 256 alin. (1) din Codul muncii este aplicabil, iar competența revine tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul reclamantul. Chiar dacă plata era datorată la momentul efectuării ei, aceasta a devenit nedatorată prin desființarea titlului în baza căruia a fost efectuată. Caracterul nedatorat al plății nu trebuie raportat la momentul efectuării ei, ci la momentul în care se solicită restituirea. În plus, însăși executarea are caracter provizoriu, potrivit art. 448 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deci plata este "datorată" doar sub rezerva menținerii hotărârii date de prima instanță.

A doua ipoteză vizează plata efectuată după sesizarea organului de executare, aceasta fiind circumscrisă unei executări silite chiar și atunci când este efectuată voluntar. În acest caz, devine aplicabilă instituția întoarcerii executării, fiind incidente dispozițiile art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel încât competența de soluționare a cererii de întoarcere a executării prin restabilirea situației anterioare revine instanței de executare, respectiv judecătoriei.

Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de drept a prezentat două opinii cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

Într-o opinie s-a apreciat că a doua orientare jurisprudențială este corectă, având în vedere că art. 723 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu condiționează întoarcerea executării de începerea executării silite, menționând alternativ dreptul la întoarcerea executării în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca prevederile referitoare la întoarcerea executării să fie aplicabile numai după începerea executării silite, ar fi denumit capitolul VIII "întoarcerea executării silite", iar nu "Întoarcerea executării". Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Un alt argument pentru aplicarea prevederilor referitoare la întoarcerea executării este și cel prevăzut în art. 631 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care stabilește caracterul de drept comun al dispozițiilor din Codul de procedură civilă, fără a lăsa loc excepțiilor bazate pe izvorul ori natura obligațiilor cuprinse în titlul executoriu sau calitatea părților. Pentru a fi supusă restituirii, plata efectuată de debitor trebuie să fie lipsită de cauză juridică, ceea ce presupune inexistența obligației de plată. Executarea de bunăvoie a sumei datorate nu este echivalentul unei plăți efectuate de solvens, în sensul art. 256 din Codul muncii, raportat la art. 1.341-1.344 din Codul civil.

S-a mai arătat că art. 256 din Codul muncii nu privește decât situații excepționale în care plata are loc în executarea contractului individual de muncă și în condițiile unei veritabile plăți nedatorate. Astfel, atunci când pârâtul dintr-un litigiu de muncă dorește să își recupereze suma achitată voluntar în baza sentinței pronunțate în primă instanță trebuie să apeleze la instituția întoarcerii executării.

După pronunțarea hotărârii judecătorești de obligare la plată a angajatorului, acesta datorează suma nu în temeiul obligației contractuale sau legale care a făcut obiectul judecății în fond, ci în baza titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească.

Într-o altă opinie s-a apreciat că se impune realizarea unei distincții între executarea obligației în mod voluntar și executarea acesteia pe cale silită, fiind aplicabile instituții juridice diferite care atrag reguli diferite în materia competenței.

Art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabilește că executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare. Aceasta înseamnă că, până la formularea cererii de executare silită de către creditor, faza procesuală a executării silite nu începe, chiar dacă există un titlu executoriu (indiferent dacă acesta este sau nu supus vreunei posibile căi de atac). În cazul executării silite a obligației devin aplicabile regulile din materia executării silite, inclusiv cele referitoare la întoarcerea executării, în situația desființării titlului executoriu.

Drept urmare, dacă a fost declanșată procedura execuțională, devin aplicabile regulile din materia executării silite, raportul juridic devenind unul de drept procesual specific fazei de executare silită, indiferent de natura raportului juridic de drept material din care provine titlul executoriu, raportul juridic existent în planul dreptului material fiind astfel transpus în planul dreptului procesual. Soluția este deplin aplicabilă și atunci când titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească nedefinitivă, pronunțată într-un litigiu de muncă, dacă a fost declanșată procedura executării silite.

În schimb, dacă executarea obligației cuprinse în titlul executoriu s-a realizat de bunăvoie, potrivit art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultă că executarea silită nu a fost declanșată. Ca atare, în această ipoteză, desființarea ulterioară a titlului executoriu, cu efect retroactiv, va atrage incidența prevederilor referitoare la restituirea prestațiilor și repunerea părților în situația anterioară, în temeiul art. 256 din Codul muncii și art. 1.635 alin. (1) din Codul civil.

Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că a doua orientare jurisprudențială este corectă.

În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că stabilirea naturii litigiului, care conduce la determinarea instanței competente să îl soluționeze, presupune identificarea izvorului obligației de restituire a plăților efectuate de angajator în favoarea salariatului.

Situația premisă de la care se pornește în determinarea naturii juridice a acțiunii angajatorului în restituirea sumelor plătite salariatului constă în existența unui titlu executoriu, în baza căruia a fost efectuată plata unei sume de bani, respectiv a unei hotărâri judecătorești, desființate în calea de atac, ulterior efectuării plății. Până la momentul soluționării căii de atac, executorialitatea hotărârii este în ființă, în temeiul normelor procesual civile.

Chiar dacă hotărârea judecătorească executorie, în baza căreia a fost efectuată plata, a avut ca izvor un conflict de muncă, izvorul obligațional a fost mutat într-o altă sferă după pronunțarea hotărârii, plata efectuată de angajator în favoarea salariatului fiind rezultatul respectării efectelor hotărârii judecătorești în cadrul unui raport juridic de executare, fără a distinge între executarea de bunăvoie și cea silită.

S-a mai arătat că situația premisă a obligației de restituire prevăzute de art. 256 alin. (1) din Codul muncii nu acoperă cazul existenței unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească care și-a produs efectele până la momentul desființării sale într-o cale de atac, ci constă în efectuarea unei plăți de către angajator în favoarea salariatului, izvorâte din existența raporturilor de muncă propriu-zise.

Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași - Facultatea de drept a apreciat că a doua orientare jurisprudențială este corectă.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că art. 256 alin. (1) din Codul muncii reprezintă o formă a plății nedatorate care intervine pe fondul existenței unui contract individual de muncă, fără însă ca acest contract să confere temei juridic pentru plată.

Instituția reglementată de art. 723 și următoarele din Codul de procedură civilă se referă la "întoarcerea executării", iar nu la "întoarcerea executării silite". Ca atare, legiuitorul a reglementat această cale procesuală nu doar pentru situația în care a fost desființată procedura execuțională, ci și pentru situația în care a fost desființat titlul executoriu, tocmai pentru că executarea obligațiilor cuprinse în acesta poate fi făcută nu numai în urma procedurii de executare, ci și în modalitatea unei executări benevole (anterior formulării cererii de executare) sau voluntare (după formularea cererii de executare).

A considera că procedura întoarcerii executării este deschisă numai debitorului care a fost executat silit ar însemna să fie lipsit de beneficiile procedurii respective (taxă de timbru într-un cuantum special, procedură de judecată care se desfășoară cu celeritate, posibilitatea de a obține executarea provizorie judecătorească a hotărârii de primă instanță) chiar debitorul care, de bună-credință, a executat obligațiile cuprinse în titlul executoriu (ulterior desființat), fără intervenția executorului judecătoresc.

Într-o interpretare care să producă efecte juridice, dispozițiile art. 723 din Codul de procedură civilă trebuie înțelese ca oferind un mijloc procedural specific debitorului care a executat sau a fost supus executării, în toate cazurile în care titlul a fost desființat sau procedura de executare a fost desființată. Este vorba exclusiv de un cadru procedural în care vor fi valorificate temeiurile de drept substanțial ale restabilirii situației anterioare, între acestea regăsindu-se și cele referitoare la restituirea prestațiilor de la art. 1.635 și următoarele din Codul civil.

S-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea regulilor privind instituția plății nedatorate. Astfel s-a arătat că aceasta presupune o plată efectuată în mod voluntar și din eroare, iar nu o plată care are la bază un titlu executoriu și care constă într-un act de executare benevolă a obligației instituite printr-o hotărâre judecătorească.

Plata efectuată în temeiul titlului executoriu este impusă de lege și are la bază reprezentarea caracterului provizoriu al executării. Prin urmare, în acest caz, nu se pot constata lipsa temeiului juridic al plății și nici existența erorii. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că acțiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, în baza unei hotărâri judecătorești executorii, de primă instanță, care ulterior este desființată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii. X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că este îndeplinită condiția legală privindu-l pe titularul sesizării, acesta fiind Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava.

Sunt îndeplinite și cerințele prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curți de apel din țară, fiind ilustrată prin hotărâri judecătorești definitive.

Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, și anume privește o problemă de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua, pe calea interpretării unitare, asupra dispozițiilor în baza cărora se stabilește natura juridică a acțiunii promovate de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, în baza unei hotărâri judecătorești executorii, de primă instanță, care ulterior este desființată în calea de atac, respectiv dacă o atare acțiune îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, ori are natura juridică a unei cereri de întoarcere a executării, a cărei soluționare se circumscrie prevederilor art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, calificare care atrage competența materială distinctă a instanțelor de judecată. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Cu titlu prealabil, este de reținut că sunt deduse analizei două demersuri procesuale cu obiect și natură juridică diferită, ce tind către aceeași finalitate, și anume cea de restituire a unei plăți efectuate de către angajator, în baza unei hotărâri judecătorești, executorie de la momentul finalizării judecății în primă instanță, hotărâre ce a fost desființată în calea de atac, în condițiile în care salariatul, creditorul obligației inițiale, nu a recurs la procedura de executare silită a obligației conținute în titlul executoriu.

O parte a doctrinei și jurisprudenței consideră că, în această situație, calea de urmat pentru recuperarea sumei achitate este cea a normei speciale cuprinse în art. 256 din Codul muncii, dat fiind că raportul juridic în baza căruia, inițial, s-a stabilit obligația de plată este un raport juridic de muncă. Se recunoaște, unanim, că art. 256 din Codul muncii reprezintă reglementarea pe planul dreptului muncii a normei de drept comun a plății nedatorate, conținute în art. 1.341 din Codul civil. Calea procedurală urmată în aceste condiții este acțiunea în pretenții introdusă la instanța competentă material a soluționa conflictele de muncă, respectiv tribunalul.

Principalele argumente conținute în hotărârile judecătorești care au optat pentru această soluție au fost următoarele: - nu există un text de lege care să excludă de la aplicare art. 256 din Codul muncii; - normele de procedură conținute în cartea a V-a a Codului de procedură civilă nu se aplică decât în materia executării silite. Or, în situația în care plata a fost făcută de bunăvoie, remediul de drept substanțial este acela al restituirii plății devenite nedatorată, având ca sediu al materiei dispozițiile art. 256 din Codul muncii. Acest text de lege reprezintă o particularizare a normei de drept comun reprezentate de art. 1.341 din Cod civil, care, la rândul său, se raportează la art. 1.635 din Codul civil ce permite restituirea prestațiilor și în cazul unui act juridic desființat cu caracter retroactiv, deci și în situația în care plata a devenit nedatorată.

Cealaltă opinie, îmbrățișată în proporție egală de doctrină și jurisprudență, este aceea că pentru recuperarea sumei plătite în baza unei hotărâri judecătorești desființate în calea de atac se utilizează instituția întoarcerii executării, în forma reglementată de art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, angajatorul urmând să se adreseze instanței competente material și teritorial, respectiv judecătoria, ca instanță de executare.

Principalele argumente utilizate au fost următoarele: - conformarea de bunăvoie la conduita impusă printr-o hotărâre judecătorească executorie este tot o formă de executare, iar dispozițiile capitolului VIII din Codul de procedură civilă sunt intitulate "Întoarcerea executării", și nu a executării silite, astfel că sunt aplicabile și în această situație, în condițiile în care art. 723 din Codul de procedură civilă nu face distincție între executarea